Părea o zi cenușie. Toate îmi erau împotrivă. Splina mea din nou o luase razna producându-mi o durere surdă si o totală indispoziție, Emanuela urma să plece în după amiaza aceleiași zile înspre Praga, urmând să lucreze timp de un an la o multinaționațională… Asta după ce cu doar câteva zile înainte, Timotei plecase în Germania. Puii crescuseră, mă bucuram, dar reversul medaliei mă apăsa greu… Din zece, în curând voi rămâne cu șapte, pentru că si Daniel căuta asiduu un loc de muncă în Anglia. Mă puteam declara orice, numai un tată fericit nu…
Nicăieri nu se întrevedea vreo rază de soare așa că am hotărât să îmi creez una artificială. Mi-am invitat prințesa la cofetăria de vizavi de Casa de Cultură, din centrul micului nostru burg. Singurii clienți fiind ne-am așezat la masa noastră din colț.
Am făcut comanda și savuram prăjiturile privind absent prin vitrina localului. Lipsa zâmbetului de pe fața vânzătoarei nu îmi îmbunătățise moralul…
Apoi mi s-a părut că printre mulțimea defilând grăbită într-o direcție ori alta prin fața retinei mele, am deslușit o umbră. Să spun că era om, poate aș greși… Era un suflet. Ruina a ceea ce fusese cândva un bărbat înalt, bine clădit… Nebărbierit, adus de spate, purtând pe umărul drept un rucsac ce părea gol, se târa furișându-se parcă printre oameni. Un pardesiu de culoare nedefinită cu mânecile prea scurte, purtând în el destinul unui vis frânt… Se oprea la fiecare coș, căutând resturi. Nu putea avea șanse de reușită pentru că centrul Caransebeșului fiind împânzit de porumbei, oamenii s-au obișnuit ca ceea ce le prisosește să ofere micuțelor înaripate. Se părea însă că omul era străin, nefiind la curent cu acestea.
Îl priveam atent de vreo două minute, timp în care nu parcursese mai mult de 30 de metri, lucru ce nu putea scăpa ochilor ageri ai Emanuelei.
Brusc a lăsat lingurița.
– Tati, nu mai am poftă de prăjitură.
– Sigur? Am întrebat-o dus pe gânduri.
– Sigur! Stii că fetița ta nu te minte, se alinta ea, încercând să lumineze atmosfera de plumb.
– Atunci este timpul să te transformi în înger!
– Te referi la nenea acela, nu? Nu poate fi departe…
I-am întins bancnota și într-adevăr fața fetiței mele era de înger. Dacă avea ceva special, acela era zâmbetul. Eram sigur că zâmbetul ei dăruit din inimă, va avea o valoare cel puțin egală cu bancnota mea. A înfășcat spre nedumerirea mea plasa și a iesit… Am luat celălalt bagaj și am urmat-o. Omul se oprise în fața unui alt coș, nehotărât, din cauza eșecurilor anterioare ori a privirilor disprețuitoare. A tresărit vădit când Emanuela l-a prins de cot. Raza mea de Soare știa să ascundă mila în spatele dragostei.
– Să vezi cum m-a privit, tăticuț… A făcut niște ochi mari, ca de…
Din cauza entuziasmului nu găsea cuvintele…
– Înger…completai eu sigur pe mine.
– Exact! De unde știi? Erai departe…
– Când te transformi în înger, nu poți întâlni decât îngeri… ,,Pentru că orice veți face unuia dintre acești neînsemnați frați ai Mei, Mie îmi faceți…” continuai citând din Biblie.
Mă prinse de braț si făcurăm fericiți câțiva pași împreună. Apoi o auzii șoptind:
– Ai dreptate… Doar că nu stiam că îngerii mănâncă banane… I le-am dăruit pe cele ce mi le-ai cumpărat pentru drum.
– Vei primi înapoi înzecit, o asigurai eu.
– Ei, nici chiar așa… Îngerii nu au voie să devină obezi…
Norii se risipiserã… Peste sufletele noastre se arcuia, luminos, curcubeul fericirii…
———————–—————–
Nicu GAVRILOVICI
28 august 2018