Nicoleta GORDON: Fluturi orbi

FLUTURI ORBI

 

Acolo unde fluturi ning zăpezi
și albul e mai alb decât omeții,
Miroase-a rod necopt de prin livezi
și-a necuvinte care-și plâng poeții.

 

Acolo unde marea-și toarnă sarea
pe brațe de sirene adormite,
Vreo două stele luminează zarea
prin ochi de lampadare învechite.

 

Acolo unde pașii scâncesc umbre
din dansul mirilor făr’ de mirese
Nuntașii vând conduri pe gânduri sumbre

încoronând pe-altar cenușărese.

 

Acolo unde cerul sângerează,
cu glezna fracturată de iluzii,
Destine de carton se redactează,
pe-artere strâmbe, pline de contuzii…

 

Acolo unde orbii poartă vina
de-a fi poveri pe umeri de paiață
De unde să-și mai ia cu ei lumina?
Se tem de întuneric și de viață…

——————————–

Nicoleta GORDON (Many)

1 septembrie 2019

Nicoleta GORDON: Umbrele pașilor tăi…

 

UMBRELE PAȘILOR TĂI…

 

Să mă lași să te fac fericită!… mă scâncește-un ecou vindecat,
Te-am lăsat… aveam pâinea trudită de atâta amar frământat

Cerșetoare-a luminii mușcate de trădări mistuite în foc,
Cântam doine de jale furate dintr-o lacrimă a frunzei de soc.

Te-am crezut… când luat-ai inelul logodit în etern cu Saturn,
Găzduia doar nuntașii castelul, voalul alb rămăsese în turn…

Cu cerneluri dospite prin suflet îmi scriai diminețile-n vers,
Călimările-s goale de-o vreme, m-ai zidit în iubiri… și m-ai șters.

Un Adam cununat cu-adevărul, echilibru prin cele lumești
Și o Evă ce-și piaptănă golul, risipită-n dureri nefirești…

Ce hilar și nedrept mi se pare amintirii cu noi să-i dau sens,
Și ce rost își mai are o ‘ntrebare când tristeți mă botează-n imens?

Mi te-ai dus, anotimp fără verde, într-un cer decupat de ninsori,
Ridicat la pătrat, ce putere! Să cobori dintre zei și să mori…

——————————–

Nicoleta GORDON (Many)

Nicoleta GORDON: Să plângă toamna în turcoaz, și-n cărți să scrie cu trifoi

SĂ PLÂNGĂ TOAMNA ÎN TURCOAZ, ȘI-N CĂRȚI SĂ SCRIE CU TRIFOI...

 

Ce dacă toamna lăcrimează cu cerul prins în arămiu,
Și frunzele foșnesc uitarea, răpindu-mi vara-n cenușiu?
Țin pulsul viilor în palmă, iau struguri, îi strivesc de piept,
Pun rouă pe arcada nopții, cu bruma lacrimii te-aștept.

Sunt anotimp cu rod de toamnă, aceeași care ne-a găsit
Prin slove albastre, într-o carte, cu colțul stâng mototolit.
Pe brațe-mi desenai poeme…cu litere și nimb de zeu,
În gândul meu cu gust de valuri, sufla un ultim alizeu.

Când marea-și încheia dantela pe glezna ruptă de furtuni,
Tu, timonier cu vânt de perle, vâsleai spre țărmul altor Luni
Ai ancorat, strivind în palme, cărbunii ce ardeau mocnit
În irisul cu gust de toamnă și ruginiu… acoperit

Mi-e dorul împletit cu roua ce-mi lasă urme pe obraz,
Strig mării să închidă pleoapa, să-mi plângă toamna în turcoaz.
Citesc povești cu-n pui de fată ce-așteaptă verdele în cărți,
În patru frunze colorate de călimara altor hărți…

——————————–

Nicoleta GORDON (Many)

Ioan POPOIU: Mi-am zărit sufletul în oglinda unei călimări – Interviu cu Nicoleta GORDON

Ioan POPOIU: Nicoleta, aș dori să-ți mulțumesc, în numele cititorilor revistei LOGOS ȘI AGAPE, pentru amabilitatea de a răspunde întrebărilor acestui interviu!

Nicoleta GORDON: Eu sunt cea care trebuie să mulțumească, domnule Ioan Popoiu. Prezența mea în prestigioasa revistă, este mai mult decât onorantă. Mă înclin mulțumind!

Ioan POPOIU: Spui că te-ai născut pe meleagurile lui Coșbuc și Rebreanu, un „tărâm de basm”! Ce ne poți spune despre aceste locuri ?

Nicoleta GORDON: Da, este un „tărâm de basm”  și nu doar pentru că aici au legănat cuvintele Coșbuc, Rebreanu și Andrei Mureșanu.  „În vaduri ape repezi curg” acolo unde eu m-am născut, pe valea Ilvelor, într-un sat de munte. Măreția brazilor din acea zonă, smaraldul crud al ierbii ce creștea la tălpile lor, fauna atât de bogată a acelui tărâm… Îmi amintesc din copilărie cum mergeam cu bunicul meu la pădure, el fiind maistru forestier în acea vreme. Și stăteam acolo, cu el, câte o săptămână, locuind într-o cabană modestă, cu țapinarii, tafiștii și  oameni ai locului care așa își câștigau existența. Era și căimănița, femeia care gătea pentru toți, și care seara le încălzea apă să-și spele truda zilei  în condițiile de atunci. Veneau căprioare până lângă „casa noastră”. Eram fascinată de blândețea lor. Se obișnuiseră cu oamenii, și aproape că păreau domesticite. Am fost o privilegiată. Dacă a-ți putea vedea acest tablou cu ochii mei, mi-ați da dreptate. Este un tărâm de basm… Pe lângă toate acestea, imnul național tot  acolo își are rădăcinile, nu?  Și Ion, tot de acolo a plecat să ne fie căpătâi într-un roman reprezentativ al literaturii române.

Ioan POPOIU: Care sunt originile tale? Părinți, familie, genealogie?!

Nicoleta GORDON: Tatăl meu era originar din acea zonă de munte. Mama, venise dintr-un sătuc mic din județul Sălaj. Se întâlniseră în liceu, la Șimleul Silvaniei. Tatăl meu absolvise clasa de medicină veterinară, iar mama contabilitatea. Acolo am fost concepută, să știți. Apoi, tatăl meu a plecat în armată, așa deveneai bărbat pe atunci.  Și zău, era bine așa…asta este doar o părere personală., desigur.  Pe scurt, erau doi oameni care în anii 70 absolviseră un liceu ce le asigura un loc de muncă bun. Bunicii materni erau țărani simpli, care trudeau pe ogor, într-o zonă colectivizată. Bunicul fusese miner, dar eu mi-l amintesc pensionar, pentru că minerii ieșeau la pensie mai devreme. Munceau de dimineața până târziu în noapte. Creșteau animale pe lângă casă, bunicul avea cai. Cred că de atunci i-am îndrăgit și eu. Erau într-adevăr tipologia țăranului român. La bunicii paterni era altfel. Zona în care locuiau era mult mai bogată. Bunicul, fiind maistru forestier, era considerat un fel de șef. Un om înțelept, foarte corect, extrem de meticulos și un foarte bun povestitor. Îl iubeam  enorm. Provenea dintr-o familie cu 11 copii, trecuse printr-un război…  Greu în acele vremuri. Avea însă o gospodărie în care toate erau la locul lor, întotdeauna. Bunica…bunica era cea mai blândă și bună femeie din lume. Făcuse în acea vreme 7 clase… era mult pentru o femeie. Avea un scris tare frumos. Îmi povestea că își dorea să devină doctoriță, dar părinții ei nu avuseseră bani să o trimită la școală, deși învățase bine, era mereu premiantă. Iată, deci, vin dintr-o familie simplă, dar curată sufletește!

Ioan POPOIU: Cum percepi anii copilăriei?

Nicoleta GORDON:  Anii copilăriei au fost cei mai frumoși și sunt fericită pentru asta. Până pe la vreo 3 ani, am locuit la bunici. Părinții mei se mutaseră la Bistrița și m-au dus și pe mine acolo la vremea grădiniței. Toate vacanțele însă, până în vremea liceului, le petreceam la bunici, cel mai mult la părinții tatălui meu. De la ei am învățat multe. Bunica m-a învățat să gătesc, este și astăzi o pasiune pentru mine. Țin minte iernile acelea, cu gerul acela de-ți lipea nările… Nu prea ieșeam la joacă, mie îmi era mereu frig. La bloc nu aveam căldură constant, și îmi amintesc cum încălzeam sub plapumă cu uscătorul de păr. Iar când ajungeam la căldura sobelor de teracotă de la bunici, nu prea îmi venea mie să mai ies afară. Preferam să stau cu bunica mea. Mă învățase să cos, să împletesc „ciucuri” la acele fețe de masă cusute în chelin, care împodobeau casele. Dar mă învățase și să țes la război. Acolo, în zona aceea, se numeau stative ( citit cu accent pe a). Dacă femeia era harnică, musai că avea casa gătită cu lucruri meșteșugite de mâna ei… Covoarele țesute și ștergarele cusute împodobeau pereții. Cu cât erau mai multe, cu atât femeia era considerată mai harnică.  Apoi, țin minte sărbătorile în care nu aveai voie să lipsești de la biserică. De Paște aveam haine noi  și mergeam prin sat după ouă roșii, prin fiecare gospodărie din vecini. Și nu salutam cu „Bună ziua!”, ci cu „Hristos a înviat!”.  De Crăciun împodobeam bradul… Și ce brad! Nu aveam globuri, dar puneam mere pe crengile lui. Și vopseam nuci cu „bronzul” cu care bunica vopsea ușile sobelor. Așa meșteșugeam globurile. Iar apoi, întindeam vată până în vârful bradului… să pară că e nins. Și seara porneam la colindat… Mergeam prin tot satul, nu doar prin vecini, pentru câte un bănuț de 1 leu, 3 lei și uneori 5 lei… Iar la sfârșit ne împărțeam banii în mod egal. Acea noapte era singura în care nu mai simțeam frigul…

 În clasa a doua, avusesem de făcut o compunere despre animalul meu preferat… Ce credeți, ce alesesem eu? Căprioara! Eu o văzusem, și nu doar o dată. Țin minte că învățătoarea mea a fost cucerită de descrierea mea, și-mi citise compunerea în fața clasei.  Abia peste ani aveam să realizez că acel moment a fost cel în care eu m-am îndrăgostit de cuvinte…

Ioan POPOIU: Este copilăria un „paradis pierdut ” ?

Nicoleta GORDON: Nu, copilăria nu poate fi un „paradis pierdut”! Rămâne un paradis în care te întorci mereu. Niciodată pierdut!  Adineauri tocmai m-am întors din paradisul meu, nu?

Există însă și copilării care nu pot fi un paradis… Iar pe mine mă doare fiecare astfel de copilărie despre care știu…

Ioan POPOIU: Cum au fost anii de liceu pentru tine?

Nicoleta GORDON:  Extrem de frumoși! Am fost elevă a Liceului Sanitar, considerat în acea vreme unul dintre cele mai bune. De altfel și concurența era mare. În 1986, când am intrat eu, fuseseră 13 pe un loc. Nu eram decât patru clase în întreg liceul, din fiecare an câte una. Ne cunoșteam bine, fiind atât de puțini. Frământări, îndoieli, întrebări… primul sărut, primul dans, balul bobocilor, banchetul de final… Aceeași vârstă cu liceeni de azi, dar în alte vremuri. Încă simt lacrima de la festivitatea de absolvire. Și încă doare acea lacrimă… Despărțirea de acei ani de liceu a fost grea, foarte grea pentru mine… Școala era mai mult decât școală. Nu doar  un proces de învățare, ci educație cu adevărat.

Ani care m-au amprentat adânc, poate că era suficient să spun atât…

Ioan POPOIU: Ai avut experiențe, trăiri specifice, atunci?

Nicoleta GORDON:  Da, am avut. Mi-am descoperit emotivitatea și sensibilitatea. Atunci am scris pentru prima dată versuri. Și tot în liceu am recitat pentru prima dată…o poezie patriotică pe scena Casei de Cultură. Era un festival național de care încă ne mai amintim mulți dintre noi. Sala plină, reflectoarele pe mine…eu într-o rochie lungă de catifea vișinie cu guler alb (tocmai cântasem în corul școlii).  Spusesem titlul  ” Îți scriu țară”…  Și după primele versuri m-am oprit, le uitasem pe restul. Câteva secunde am tăcut, apoi mi-am reamintit și am continuat. Nimeni nu și-a dat seama că eu uitasem versurile, au crezut că așa am considerat să recit… artistic. Cred că a fost prima dată când mi-am înfrânt emoțiile. Iar după douăzeci de ani, ajunsesem să prezint spectacole, nu doar să recit.

Ioan POPOIU: Când ai descoperit universul cărților ?

Nicoleta GORDON: Undeva prin clasele primare. În acele volume de „Povești nemuritoare” care mă fascinau. Mi-e clar că m-au marcat, întrucât acolo, în acele cărți, binele învingea mereu. Mai port naivitatea aceea și astăzi, până în momentul în care viața îmi dovedește că nu este întotdeauna așa. Prin clasa a VII-a cred, citisem toată colecția Agathei Christie și mă visam medic legist. În vremurile acelea exista obligativitatea așa numitelelor  „lecturi suplimentare”, o listă de cărți pe care trebuia să le citim în vacanța de vară și apoi să facem fișe de lectură ( tatăl meu îmi cumpăra cărțile, mergeam cu lista în librării) …o altă parte a școlii care mi-a plăcut, și pe care o regret astăzi. Țineai cartea în mână, îi mângâiai fiecare pagină…nu căutai pe internet vreun rezumat pe care apoi să-l copiezi în caiet… Dar, fiecare etapă a copilăriei și adolescenței  mi-a adus alte și alte cărți în bibliotecă.

Am să vă povestesc o întâmplare amuzantă. Cred că eram prin clasa a IV-a. Urcasem eu la o vecină de pe scară, copil și ea. Dar luasem pantofii cu toc ai mamei și o rochie de seară roșie, pe care mi-o amintesc perfect. Lungă și cu mărgele aurii pe bolero. Între timp, mama ajunsese acasă și avea nevoie de pantofi ( fratele meu avea ședință la școală). Ia-o pe Nicoleta dacă ai de unde! Ei, după masa târziu, când eu am coborât de la prietena mea de joacă, mă aștepta tatăl meu. Meritam o pedeapsă, nu?  Îmi pusese în mână o carte cu poezii de Coșbuc. Trebuia să învăț în fiecare zi câte o poezie, iar el mă asculta. Îmi amintesc că atunci când am ajuns la poezia „Tu nu te-ai priceput” i-am spus că nu mai învăț poeziile. Mi se părea tare nepotrivită vârstei mele de copil…

Ioan POPOIU: De ce trebuie să citim cărți?!

Nicoleta GORDON: Pentru că, fără ele, am umbla dezbrăcați de cuvinte, săraci sufletește și spiritual. Am fi doar niște statui din care viața s-a scurs înainte de a începe.

Ioan POPOIU: Învățarea de unde vine, dinăuntrul sau dinafara noastră?

Nicoleta GORDON: Eu cred că vine din interiorul nostru. Mi-a fost greu să învăț ceva ce mi s-a impus dinafară, dacă interiorul meu nu simțea să facă asta. Învățam pentru că trebuia, nu pentru că îmi plăcea, nu pentru că striga vocea mea lăuntrică după acel  „ceva”.  Și din acel soi de învățare „mecanică”, n-am rămas cu mare lucru.

Ioan POPOIU: Care sunt marile cărți ziditoare de suflet ?

Nicoleta GORDON: Aluatului din care sunt plămădită nu i se potriveau orice fel de cărți. N-am citit filozofie, nu se prindea de mine. Iar la maturitate, viața a avut grijă să mă oblige să citesc altfel, prin fiecare experiență trăită. Și așa mi-am format propriile filozofii.

Mircea Eliade, cu a sa Maytrei, mi-a rămas adânc în suflet. Balzac mă fascina. Însă replica de final din  „Pe aripile vântului”  în care Scarlett O’Hara spunea:  „și mâine este o zi” a devenit un fel de motto al vieții mele. Clasicii ruși, Tolstoi, Dostoievski… Jane Austen, Emily Bronte, Coelho, Duma, Stendhal… greu de ales dintre operele lor.

Ioan POPOIU: Ce este literatura? Dar POEZIA?

Nicoleta GORDON: Literatura?  Un soi de mină în care tu alegi dacă intri sau nu. Iar dacă intri, musai să cauți aurul… Poezia? O evadare a sufletului dincolo de univers. O aripă cu care alegi să zbori, citind-o…sau o aripă care ți-a crescut de undeva din adâncul inimii, scriind-o…

Ioan POPOIU: Ce reprezintă romantismul pentru tine ?

Nicoleta GORDON: Acea doză de „drog” care mie îmi aduce echilibrul. Oricum, sunt o romantică incurabilă și în poezie, ceea ce poate părea ușor depășit și neconform cu realitățile vieții de astăzi. Îmi asum însă! Cred că ar fi trebuit să mă nasc undeva prin anii 1800, când romantismul a atins apogeul.

Ioan POPOIU: Mai pot fi ei un model pentru noi ?

Nicoleta GORDON: Cu siguranță pot! Să renunțăm la romantism, este identic cu a-l nega pe Eminescu… Am putea face asta?

Ioan POPOIU: De ce e nevoie de romantism intr-o lume pragmatică ?

Nicoleta GORDON: Libertatea de creație, cultivarea sensibilității și a imaginației, eliberarea eului interior de orice fel de constrângere, întoarcerea către sinele tău… Oare e puțin lucru? Oare nu tocmai acestea ne pot menține într-un echilibru în vremuri în care tindem să fim mai mult roboți decât oameni, cu atâta tehnologie?  Ar fi ideal să știm și să reușim să amestecăm, în proporții potrivite, romantismul și pragmatismul. Personal, mă străduiesc…

Ioan POPOIU: Când ai început să scrii ? În liceu ?

Nicoleta GORDON: Da, în liceu… Câteva încercări de a scrie versuri într-un caiet al meu, pe care îl țineam ascuns de cei din casă. Aveam o colegă de clasă, Daniela Trandafir, care scria poezie atât de frumos… Publicase deja prin reviste ale școlilor, în presa locală, iar astăzi este o scriitoare extrem de apreciată. O iubeam pentru ceea ce făcea și cred că, oarecum inconștient, mi-a devenit un model. Și am păstrat acel „jurnal intim” al trăirilor mele până la un moment dat…

Ioan POPOIU: Cum au fost acele încercări poetice ?

Nicoleta GORDON: Nu le mai am, din păcate… La maturitate, le pot considera puerile, cum de altfel le consider și pe cele din urmă cu trei-patru ani. Dar la fel de sincere ca și acum, la fel de „ale mele”.

Ioan POPOIU: De ce ai renunțat ?

Nicoleta GORDON: Pentru că, la un moment dat, voiam și eu să-mi apară publicată măcar o poezie într-o revistă a altui liceu. Liviu Rebreanu, un liceu cu tradiție la Bistrița, avea o astfel de revistă a școlii. Liceul Sanitar, nu. Eram mult prea puțini elevi. Am fost condiționată  însă, într-un anume fel, de către o persoană care, la acea vreme, făcea parte din lumea culturală a Bistriței.  Am fost tare dezamăgită și mi-am spus că nu vreau să mai aud de poezie vreodată. Bineînțeles că am și distrus acel caiet, în care mâzgăleam cu cuvintele.

Ioan POPOIU: Ce s-a întâmplat ? De unde acea „stare latentă ” vreme de 30 de ani?

Nicoleta GORDON: Eram practic un copil care a crezut că a greșit scriind poezie. Mă resemnasem, nu aveam cum altfel.

Ioan POPOIU: Ce-ai făcut în acești ani, de fapt ?!

Nicoleta GORDON: Am absolvit și m-am angajat ca asistent medical în 1990. A urmat căsătoria, copiii și toate ale vieții.  Am doi băieți minunați. Cel mic chiar are înclinații spre poezie, pentru că scrie și el de vreun an. Cel mare este student la teologie. Pe la 32 de ani am urmat cursurile facultății de psihologie, și asta doar ca un hobby. Munca mea implica relaționarea cu oamenii, iar eu iubesc oamenii. Mă fascina mintea umană, și am considerat că acele studii mă vor ajuta.  N-am profesat niciodată, însă vreme de vreo 6 ani, la distanță considerabilă de la absolvirea facultății, am predat în învățământ privat, la o școală sanitară postliceală. Relația mea cu elevii a fost extrem de specială. Descoperisem o vocație în a le împărtăși din cunoștințele mele, și este adevărat, eram un dascăl atipic. Îi consideram prietenii mei, toți fiind adulți deja. Și mereu le spuneam că diferența dintre mine și ei este doar faptul că eu eram la catedră, și ei în bănci. Cu toții am avut profesori pe care i-am preferat de-a  lungul anilor de studii. Și-mi place să cred că eu am lăsat o amprentă aparte asupra multora dintre ei.  Anul trecut am renunțat la școală, nevrând să-mi încalc anumite principii. Dar rămân cu nostalgia acelor ani, până dincolo de eternitate.

Ioan POPOIU: Nu a durat prea mult perioada aceasta ? A fost o pierdere sau un câștig ?

Nicoleta GORDON: Ei, multă vreme nici măcar nu m-am gândit că am pierdut ceva. Din 1989, cred, și până în 2015, nu m-am gândit o clipă la ceea ce fusese deja îngropat mult prea adânc în sufletul meu. Privind retrospectiv însă, am să vă spun că a fost deopotrivă și pierdere, și câștig. Am pierdut ani în care mi-am uitat sufletul, am uitat cum este să-l lași liber, să nu-l încorsetezi în vreun fel. Dar, consider că am câștigat ani în care m-am maturizat de fapt. Și că trăirile mele interioare puteau fi de acum conturate mult mai matur,  înțelegând viața într-un mod total diferit.

Ioan POPOIU: Poezia de unde începe, din lecturi, din experiențe sau trăiri interioare?

Nicoleta GORDON: Poezia, și nu doar ea, ci tot ceea ce scriu, are rădăcini adânci în interiorul meu. Indiferent de ce temă aș alege vreodată să scriu, tot prin prisma trăirilor și experiențelor mele o fac. Citesc poezie, n-aș putea altfel. Dar am învățat să mă detașez de ceea ce citesc, pentru că nu aș vrea să mă influențeze asta în vreun fel.

Ioan POPOIU: În ce context ai reluat preocupările poetice ? Vorbești de un accident?

Nicoleta GORDON: Da, așa este! În vara lui 2015 am avut un accident  „domestic”, dacă pot să spun așa. Am căzut în curte, cumva cu picioarele răsucite, și le-am fracturat pe amândouă. Unul a avut nevoie de intervenții chirurgicale, dar amândouă au avut nevoie de imobilizare în ghips. Timp de 6 săptămâni  am fost nevoită să stau exclusiv în pat. Am citit, m-am uitat la tot soiul de filme și emisiuni. Eram foarte prezentă în spațiul virtual, socializând foarte mult.  Dar prea aveam timp… Și într-o zi, pentru că tot făceam comentarii ample,  mai ales la postări legate de literatură, m-am apucat să scriu pentru și despre mine, despre ceea ce era atunci în mintea și sufletul meu. Pe telefon, pentru că doar așa puteam. Ei, obiceiul acesta îl păstrez și acum. Tot pe telefon scriu… Așa a reînceput povestea slovelor.

Ioan POPOIU: Crezi că a fost ceva providențial? Sau o întâmplare?

Nicoleta GORDON: Nu, nu a fost o întâmplare! Nimic nu este întâmplător, și nu spun asta doar ca o sintagmă des utilizată. Viața mi-a arătat asta. Și înțelepciunea proverbelor românești. „În tot răul e și un bine”, iată, s-a dovedit a fi un mare adevăr. A fost nevoie de acel accident pentru ca eu să scriu din nou. E adevărat, diferit și poate chiar profund de data acesta. Providența, da!

Ioan POPOIU: Ce scriai ? Spui în biografie că erau mici eseuri transformate în versuri ?

Nicoleta GORDON: Așa este! Nici nu știu dacă le pot numi eseuri. Pur și simplu era sufletul meu îmbrăcat în cuvinte… „Mi-am luat sufletul și condeiul aproape să colorez hârtii​. Și azi, ca și altă dată. Nimic nu prinde contur însă. Despre ce să scriu azi, suflet al meu? Atâtea rânduri am desenat  împreună, ținându-ți penița îmbrățișată între degete cald împreunate… Și astăzi aș putea scrie despre curcubeu și zmeie, despre liniști aproape, despre nisip curs peste timp împreună, despre dragi sufletului, despre bucurii dăruite de oameni-îngeri, clipe îmbrăcate în lumină… ” Cam așa arătau scrierile mele de început. Un dialog al meu cu sufletul. Primele versuri s-au născut cam în aceeași perioadă.

Ioan POPOIU: Mai specifici că „poezia și condeiul mi-au rămas aproape „, te rog să insiști puțin!

Nicoleta GORDON: Da, am spus că mi-au rămas aproape fără să conștientizez asta… Doar în momentul în care am reînceput să scriu, mi-am dat seama. O dragoste îngropată din fașă, înviase. Mi se părea miraculos. Și încă mi se pare…

Ioan POPOIU: Ce-a urmat ? Mai adaugi că ai început să postezi în spațiu virtual, ai ales un pseudonim! Am dori să știm mai multe, poti să ne spui ?

Nicoleta GORDON: Bineînțeles! Zâmbesc, amintindu-mi. Scrisesem destul de mult și, la un moment dat, parcă voiam să împărtășesc cu restul lumii trăirile mele. Doar că nimeni nu cunoștea acea sensibilitate a mea. Așa am hotărât să folosesc un pseudonim. Îmi era teamă că voi fi judecată de ceilalți.  Idei preconcepute, știu, dar așa gândeam în acel moment. Și unde puteam eu să împrăștii bucăți din sufletul meu, dăruind? În virtual, desigur.  Și uite așa, pe pagina mea, apăreau zilnic postări semnate Many.  Avusesem aproape un suflet drag care mă încuraja să continui. Avea încredere în mine mai multă decât aveam eu. Îi datorez tot ce  astăzi înseamnă în vreun fel evoluția mea în lumea cuvintelor.

Ioan POPOIU: Se pare că a fost o clipă de grație?!

Nicoleta GORDON: Aș putea să spun că a fost clipa care a hotărât drumul meu, descătușarea unui suflet care se regăsise după mult prea mulți ani.

Ioan POPOIU: În sfârșit, a apărut primul volum al  scrierilor tale! Cum se  numea și ce cuprindea ?

Nicoleta GORDON: Da! Primul copil al sufletului meu, așa se spune despre cărți, nu? A apărut în noiembrie 2017. Titlul cărții este „Desculți prin suflet albastru” și este semnat, bineînțeles, cu același pseudonim. O să mă întrebați, poate, de ce nu am trecut numele meu real. Mărturisesc că și următoarele vor fi semnate la fel. Sigur, prietenii mei, chiar și cei virtuali, știu deja că eu sunt Many. Dar am făcut un soi de experiment. Am creat o pagină cu titlul cărții, separat de pagina mea personală. Ei, acolo doar prietenii știu cine este Many. Și totuși există cititori și distribuiri ale scrierilor mele. Iar în  mesageria acelei pagini am primit multe cereri ale cărții. Mi-a plăcut ideea de a fi citită pentru ceea ce scriu, și nu pentru faptul că mă cunoaște cineva, real sau virtual. Revenind la ceea ce cartea cuprinde, am să vă spun că mi-am dorit să fie puțin altfel… Este împărțită în trei părți.  O parte de proză scurtă, pe care am intitulat-o  „Gânduri”.  Apoi partea de vers, căruia nu am îndrăznit să-i spun poezie, și am intitulat-o „Stihuri”.  Și ultima parte, cea mai scurtă, care cuprinde un soi de cugetări personale.

Laitmotivul scrierilor mele este albastru. Citisem într-un moment delicat al vieții mele un citat din Nicolae Steinhardt: ” Albastrul nu e o culoare, e și el o liniște”.  Și liniștea mea a devenit! De ce desculți prin albastru de suflet? Pentru că eu consider că sufletul este un altar. Iar acolo nu poți păși altfel decât descălțat…de tot ceea ce ar putea murdări în vreun fel sfințenia sa.

Ioan POPOIU: Vorbești despre o descătușare, o trezire interioară! Cum a fost?!

Nicoleta GORDON: Of, cred că aș putea să scriu un roman despre asta…  Am să schițez doar, bineînțeles. Acel moment de trezire interioară, cum îi spun eu, a survenit undeva după 30 de ani. Nu știu cum să-l explic… A fost ca un soi de trezire dintr-un vis cu și despre viața mea. Dacă până la acel moment totul părea ca fiind o stare de normalitate, dintr-o dată păream spectatorul propriei vieți. Și vedeam altceva, mult diferit de ceea ce știam sau credeam că știu despre mine. Mi-am conștientizat toate minusurile.  Acela a fost cel mai important moment, cu siguranță! Ei, odată conștientă de ceea ce era mai puțin bine în viața mea, bineînțeles că voiam să schimb. Aveam și motivația deja, un om mai bun.  A fost nevoie de ani de muncă cu mine însămi, prin autocontrol și autoeducare. Dar viața mea lăuntrică s-au schimbat mult. De ce spun lăuntrică?  Pentru că ceea ce se petrece în interiorul meu este diferit ce ceea ce oamenii din jur par să vadă și să înțeleagă. Și acea stare interioară, iată, de câțiva ani o exteriorizez prin scris.  Am avut și un mare câștig, pe lângă toate semnele aritmeticii vieții care, de atunci, tind conștient către pozitiv. Mai spun unora, și de data aceasta și dumneavoastră…am impresia că mi s-a schimbat aura. Pentru că atrag în jurul meu oameni frumoși și calzi, cu suflete care parcă seamănă cu al meu.

Ioan POPOIU: Nico, despre ce vorbesti tu în poeziile tale ? Care este ARS POETICA ta?

Nicoleta GORDON: Despre viață, despre sentimente în general. Iubire, empatie, tristețe, deznădejde, furie, frustrare…și câte altele le mai pietruim sub pașii noștri. Sunt trăiri personale pe care încerc să le fac ale celorlalți. Atunci când cititorul se regăsește în slova ta, consider că ai reușit să transmiți. Iar dacă pot crea emoție prin ceea ce scriu, nu pot să fiu decât fericită.  Ars poetica mea… „Să poți zâmbi plânsului, înțelegând neînțelesul…”

Ioan POPOIU: Ce este POEZIA pentru tine, vorbești în biografie despre poezie ca „un mod de viață „?

Nicoleta GORDON: Da, așa este! Poezia pentru mine este un mod de viață. Și nu pentru că așa mi-aș putea câștiga vreodată existența, nu! Ci pentru că în poezie sunt varianta mea cea mai sinceră, neîncorsetată de orgolii sau vanități stupide.  Cea plină de lacrima sensibilității, cea căreia nu-i este frică să exprime ceea ce este. Cea care este exact ceea ce simte să fie.

Ioan POPOIU: Subliniezi că „scriind de fapt  trăiesc, nu fac altceva „! Vrei să insisti puțin ?

Nicoleta GORDON:  Cum aș putea să nu trăiesc prin poezie, când fiecare trăire a sufletului  este acolo? Da, în poezie trăiesc, sunt EU!  În rest, viețuiesc doar…

Ioan POPOIU: O altă afirmație grăitoare: „iubesc poezia cu fiecare respirație „! Te rog să reiei această idee!

Nicoleta GORDON: Scriam la un moment dat: „am ales sufletul, regăsindu-mă”. Aici m-am regăsit, în poezie. Aici trăiesc, în poezie. Și doar aici pot respira, în poezie. Poezia mi-e suflet…și nimic nu poate trăi dacă nu respiră.

Ioan POPOIU: Ai colaborat cu mai multe publicații, cu Radio Diaspora! Ești mulțumită ?!

Nicoleta GORDON: De câte ori se întâmplă ca vreo publicație să-mi ceară poezii, mărturisesc că sunt tahicardică. Dacă la început eram sceptică vizavi de poezia mea, de modul în care va fi înțeleasă, revistele care își doresc să publice ceea ce scriu, mi-au demonstrat contrariul. Colaborarea mea cu Radio Prodiapora a fost copleșitoare. Există acolo o mână de oameni minunați, care, prin ceea ce fac, promovează cultura. Este o atmosferă absolut uluitoare acolo. Și parcă vin românii acasă… Din păcate, în ultimul timp nu am reușit să mai trimit materiale. Dar sper să ne reluăm colaborarea curând. Recent, doamna Lidia Popa căreia îi mulțumesc și pe această cale, mi-a tradus o poezie în limba italiană. Vă rog să mă credeți că versul meu are o muzicalitate aparte în acea traducere.

Ioan POPOIU: Ce planuri de viitor ai, Nico? Vorbești de primul tău roman?

Nicoleta GORDON: Atunci când am lansat prima carte, deja începusem să schițez romanul. Era o provocare uriașă să pot realiza un astfel de proiect. Proza este mult diferită de poezie, doar eu sunt aceeași și acolo, plină de sensibilitate și metaforă…Am postat de câteva ori, tot ca un experiment, câteva fragmente din acel roman. Și se pare că a fost bine primit. Doar că, din 2017, când mi-am promis că în anul următor voi termina de scris romanul, se pare că tot poezia a câștigat. Pentru că de atunci am scris doar poezie, poate pentru încă două volume… Iată că am dat Cezarului ce este al său. Va veni și momentul romanului, sunt convinsă. Poate că încă nu este timpul lui, poate că slovele așteaptă să mai cresc, cine știe? Ce știu cu siguranță, este faptul că voi scrie atât timp cât mintea și sufletul meu vor mai avea brațe, iar în călimară nu se va usca cerneala.

Ioan POPOIU: Aș dori să ne spui acum, în încheiere, cum te percepi tu ca poetă ? Cine este NICOLETA GORDON ?!

Nicoleta GORDON: Am să vă dezamăgesc puțin și am să repet ce le spun tuturor… Eu nu sunt poetă, sunt doar un suflet care mâzgălește trăiri.  În opinia mea, faptul că scrii versuri nu te face poet.

Cine este omul Nicoleta Gordon? O flacără ce arde în jarul simplității, încercând să scrie cu majuscule pe fiecare piatră… SUFLET.

–––––––––––

A consemnat,

Ioan POPOIU

7 aprilie 2019

Nicoleta GORDON: Eu, vouă…

EU, VOUĂ…

 

Însăilăm, cu tivuri false, dantela umerilor goi,
Și peticim cu ațe rupte destine pline de noroi;
Agonizăm după himere, ne vrem stăpânii absoluți,
Naivi sălbatici câteodată, și mai mereu nepricepuți.

Un apostrof îi suntem vieții, cu cratimă ne despărțim
De anotimpul unor fluturi, a căror aripi le strivim…
Sub pleoape lutuie invidii, cortină peste zborul frânt,
Când râde plânsul printre gene, și plânge râsul a descânt.

Mai dăm cu zarul în biserici, făcând smerenia negoț…
Tristețile umblă-n pereche iar bucuria n-are soț.
În lampă arde întuneric, și răsăritu-i doar apus,
Ne-mbătrânesc copiii-n pântec, de parcă-avem o coastă-n plus…

Lăsați-mi crengile deoparte, în cordul unui tei uitat,
Vă las din flori, dar jumătate…pe restul le-am amanetat
Pădurii, omului, luminii și ochilor ce rouă blând…
În toamna Soarelui-Răsare vă mângâi cerul, nu vi-l vând!

——————————–

Nicoleta GORDON

27 martie 2019

Nicoleta GORDON: Poesis

EXPERIENTIA DOCET

 

Încolonăm soldați în sticle mate,

Când generalii oștilor de frunze,

Mai cred în Dumnezeu și în dreptate,

Dar mor cu necuvintele pe buze.

 

Secătuim de vlagă rădăcina,

Cenușa poartă clopot prin noroaie,

Și ne mirăm, apoi, că și tulpina

Sub sternul lașității, se îndoaie.

 

Obedienți, lăsăm furtuni de zahăr,

Să-mprăștie în fals și promisiuni,

Prin miezul stacojiu al unui nufăr…

Aripa smulsă deltei, plâns de Luni.

 

Coloana-și plânge, tristă, infinitul,

La capăt de vertebre fracturate,

Călugării nu se mai roagă-n schitul

În care crucile erau nevinovate.

 

Încercuim doar nopți în calendare,

În suflete primăvărim doar ierni.

Plâng Evele în rosturi lapidare

Se pierd Adami în sâmburii materni…

 

ÎNTÂIUL DAR

 

Mi te-a adus ninsoarea într-o iarnă, cu fulgii ei, copii de-un anotimp,

Un mugure ce-abia-l țineam în palmă, lăstar lăsat de zeii din Olimp.

Tocmai când Luna își chemase raza, și-a Soarelui lumină cobora,

Cerut-au cerului să-ți fie paza, și mie să rămân aripa ta.

 

Un înger ți-a pus ochilor culoare din blândul nopților din galaxii,

Și macii în obraji a lor culoare, în plete scorțișoare arămii…

Tu, pâine aburindă-n colț de suflet, dospită din iubirea-a două stele,

Pe portativul clipei primul sunet, prima silabă plânsă-a vieții mele…

 

Trecut-au ca un vis de albe șoapte, vreo câțiva ani și tot atâtea ierni,

Încă mai simt mirosul tău de lapte, mi-e dor cu fruntea ta să îmi așterni

Pe tâmple, anotimpurile toate, și-n suflet nesfârșită primăvară,

Să-mprăștii toate frunzele uscate, la poarta inimii să-mi lași o scară…

 

Să nu te rătăcești prin labirinturi, cu roua bunătății să te ștergi,

De Iuda și iubirea sa de-arginturi să te ferești, mândrii să nu culegi!

Să nu te-ndoaie brațele furtunii, cu adevăr să scrii, copilul meu,

Ispită de-ți vor fi prin glasuri unii, să-ți amintești de cer și Dumnezeu!

 

Plecând genunchii-n rostul rugăciunii, îi mulțumesc că mamă îți sunt eu!

 

INECHITABIL

 

Un rest de priviri, mătuindu-și cristalul

În cioburi de iriși luați cu-mprumut,

Înnoadă la capăt de arșiță…valul

Izbit de speranțe, de iarbă și lut.

 

Regretu-i doar rană prin riduri adânci

De scoarță cuprinsă-ntre greu de coperți…

Când sângeră lacrimi din miezuri de stânci,

Ți-e sete de OAMENI și-nveți să te ierți.

 

Anostă e umbra ce calcă azi șchiop

Pe marginea strâmbă a drumului drept…

Mai sunt prizonieri, reținuți fără scop

În gol de trofee ce-și poartă la piept.

 

Lăuze bolnave țin alți prunci la sâni,

Din plin de orgolii ‘nfiați deunăzi.

Minciuna și falsul…noi slugi, ei stăpâni,

Biserica-și vinde lumina pe străzi.

 

Continue reading „Nicoleta GORDON: Poesis”

Nicoleta GORDON: Ultim(atu)m…

ULTIM(ATU)M…

 

Umbrele se-agață, blând de felinare,
Încrestând obrajii nopții pe trotuare.
Pe un colț de pâine, mucegaiu’ înfloare,
Cearcănele sorții se-adâncesc amare…

E pustiu orașul, gerul iar scrâșnește,
Și de neajunsuri, alt copil scâncește.
Visele-și dorm somnul într-un alb murdar,
Orologiul bate doar în secundar…

Licărește roșu…șerpuind agale
Huruie o roată, deșirând vocale…
În două vagoane, călători vreo zece,
Pe sub șapca ruptă, o privire rece…

Întorcându-și fruntea, geana i-i fierbinte,
Murmură în barbă, cată-n colț de minte:
-Când în orbul lumii m-ai făgăduit,
Pus-ai tot Tu, Doamne, orbii la ‘mpărțit?

Umerii-și adună, gârbov de durere,
Îndreptându-și pasul către cel ce-l cere.
Frate-al lașității, or să strige unii
judecând pesemne…S-au smintit nebunii!

Copleșit de groaza ultimului gând,
Arcuiește-n coastă plânsu-i tremurând,
Pleoapa-i lăcrimează curcubeu pe nori
Nu-i ușoară viața, nici ușor să mori!

–––––––––––

Nicoleta GORDON

17 martie 2019