În 1913 apărea la București lucrarea “Dacia Preistorică” de Nicolae Densușianu. O lucrare absolut impresionantă, de peste o mie de pagini, o lucrare care, încă dela apariția ei și până azi, a stârnit și continuă să stârnească enorme pasiuni,pozitive și negative. Oricum am considera-o un lucru rămâne sigur, această istorie nu poate fi ignorată. În chip fericit, cu eforturi absolut eroice, în anul 2002 editura bucureșteană “Arhetip” a retipărit, după original, lucrarea dându-i nou suflu de viață și îndemnând la reflecție o nouă generație. Editura a reușit să spargă o anume conspirație a tăcerii dusă în jurul lucrării și să termine acțiunea nefastă de batjocorire a ei. O conspirație care, după cum vom vedea ,avea un scop limpede și care nu era spre binele Neamului Românesc. Încă mai trist de cele mai multe ori această acțiune s-a purtat prin indivizi care fie că frunzăriseră doar lucrarea,fie nu o citiseră de fel. Încă mai adesea era vorba de scepticismul ironic al celor care se grăbesc să vorbească despre cele pe care nu le știu și nu le înțeleg; a imbecililor utili.
Autorul lucrării, Nicolae Densușianu, a fost unul dintre cei mai harnici și meticuloși truditori spre dezvăluirea trecutului românesc. Este suficient să amintim că majoritatea documentelor privind istoria medievală românească (și încă mai vârtos cea transilvană) au fost adunate și publicate de către Nicolae Densușianu;că fără aceste documente nu ar fi fost cu putință să fie “descoperită” miraculoasa supraviețuirii a Românilor transilvăneni și mai cu seama supraviețuirea instituților lor specifice a căror vechime nimeni nu o poate stabili(poate doar lucrarea aceluiași istoric despre care mă încumet a vorbi mai la vale).
Importanta ca istoric a lui Nicolae Densușianu nu sălășuiește mai ales, ori în primul rând, în mulțimea datelor prezentate ci în modul lui de gândire, în filozofia lui istorică. Nicolae Densușianu sparge sistematic modelele repetitive impuse. El sfărâma consecvent și deliberat acele noțiuni și “modele” care se impun prin repetare, care întunecă spiritual critic până la orbire și încurajează lenea de a gândi. El cuteza să vadă lumea în alt chip, așa cum este ea :vie, curata, vibrând de prospețime și sfidând neputincioasele îndrăzniri ale negativității pure.
Nicolae Densușianu este concomitent un iconoclast și un iconodul; un spărgător de “icoane” false, sau mai exact de idoli scarbavnici, și un inchinator al Vieții și Neamului Românesc. În chipul în care el scrie se vădește enormă și adevărată modestie, smerenie a unui mare învățat ce nu avea lipsa de slava deșartă a lumii. Istoria lui este poveste, spusă pe îndelete și cu gust, de către un taică bătrân nepoților pe care îi iubește ca lumina ochilor.
“Dacia Preistorică” este în esență reconstrucția realităților istorice dela Dunăre și Carpați în vremea ante-istorică poate imediat post-edenică. În atari condiții folosirea critică a izvoarelor istorice existente (și care toate vorbesc de vremuri și evenimente ce avuseseră loc cu mult înaintea întocmirii lor) trebuia să fie în chip necesar critică. Tot în chip necesar autorul trebuia să folosească propria imaginație și propriul discernământ în a “umple” golurile lăsate de izvorul istoric, scris ori arheologic. Ceeace autorul monumentalei lucrări a căutat să facă a fost de a stabili modelul de dezvoltare istorică în Carpați și la Dunăre, în spațial românesc altcum spus. Un model care nu a fost nicodată uitat ci doar modificat, adaptat, ascuns și iarăși aratat.
Nicolae Densușianu deslusind caracteristicile începuturilor istoriei românești sau Neamului Românesc a resusit să stabilească și definească cel dintâi trăsăturile definitorii ale modelului existențial romenesc,înțelegerii rostului vieții de către Români, a diferenței ce o stabilesc ei între bine s rău sau ,folosind excepționala formulă a Părintelui Nicolae Steinhardt dela Rohia, a “fenomenului românesc”. Dar asupra acestui merit al “Daciei Preistorice” vom mai reveni. Ceeace trebuie arătat este că Nicolae Densușianu în cercetarea istorică a fost cel dinatai dintre Români care a utilizat metodă “reconstructiilor regresive” Această metodă trebuie explicata.
Istoricul pleacă de la adevărul că izvorul istoric,scris ori arheologic, nu surprinde decât concluzia unui eveniment ori proces istoric,sfârșitul său. În curgere logică este deci datoria profesională a istoricului să se întrebe ce va fi fost mai înaintea acestui “sfârșit” și rostul său existențial, să avanseze dacă nu un răspuns măcar o plauzibilă ipoteza pe care cercetări ulterioare o pot valida ori infirma. Nicolae Densușianu a folosit tot ceeace era disponibil ca izvor istoric la vremea la care scria și a făcut tot ce îi era în putință de a stabili ceeace era, după cunoștință și constinta lui, adevărul istoric. În această privința însă trebuie să fim lămuriți. Toate concluziile istorice ,de când a început ea să fie scrisă, au fost și au rămas subiective,interpretări personale. Încă mai evident este acest fapt când vorbim de istoria veche sau străveche. Nicolae Denusianu a folosit izvoare istorice scrise care , încă atunci când apăreau, se refereau la vremuri trecute ori legendare. Multe din aceste izvoare scrise erau legende sau zvonuri , atunci când nu erau direct povești ( spre exemplu multe din scrierile lui Herodot).La rândul lor izvoarele arheologice nu erau foarte multe și ele la rându-le sunt extreme de îndoielnice când sunt singurul temei al unei reconstrucții istorice. Nu vreau să pun la îndoială importantă izvoarelor istorice ci vreau să reafirm că bunul simt ne obligă să nu le absolutizăm și tot el ar trebui să ne îndemne să nu cădem în capcană unui tehnicalism sec , sterp și trufaș. Oricum Nicolae Densușianu nu a căzut în atari curse. El a stăpânit izvoarele istorice, le-a adăugat interpretarea proprie și a folosit cu mare curaj datele etnografice , atunci când era nevoie. Marele merit al filozofiei istorice a lui Nicolae Densușianu a fost acela că el a refuzat să considere modelul existențial al neamului sau ca fiind de mâna a două și a refuzat ideeea servilismului automat față cu modelele din “afară”. Nicolae Densușianu a intuit,poate cel dintâi între istoricii și gânditorii români, că cel mai mare rău pentru Români a fost tendința ( cu grijă cultivata de toți cei care nu au iubit acest neam) “ploconirii” față de modelele străine. El a înțeles că subordonarea politică,economică și militară nu sunt alta decât consecința subordonării psihologice. Atunci când psihologic un neam este gata să adopte “modelul” exterior, subordonarea politică și economică față de o putere exterioară (și promotoare a cutărui model) nu mai este decât un detaliu minor și prea lesne de atins. Nicolae Densușianu nu a fost un șovinist tribal ci un admirator și promotor convins al fenomenului românesc ale cărui rădăcini el le află în vremuri străvechi,”ante-istorice”, imediat post-edenice. Nicolae Densușianu a fost un om liber, descendent dintr-un neam liber, admirator al unui model existențial original și egal în valoare cu orice alt model existențial . În plus Nicolae Densușianu a promovat cu o copleșitoare erudiție nevoia ca Neamul Românesc să alunge complexele de inferioritate care îi fuseseră cu grijă satanică cultivate. Folosind metoda reconstructiilor regresive Nicolae Densușianu ajunge la nivelul prim de dezvoltare al fenomenului și Continue reading „Alexandru NEMOIANU: O fascinantă poveste istorică – Nicolae Densușeanu, “Dacia Preistorică””
Nicolae Densuşianu, istoric, jurist, etnolog, de la sfârşitul secolului al IX-lea şi începutul secolului XX, continuă să fascineze dar şi să intrige. Ideile şi teoriile sale au adepţi dar şi critici, semn al neindiferenţei, marcă a personalităţilor ce trec prin lume şi lasă urme. Activitatea şi opera lui Nicolae Densuşianu poartă amprenta unei inteligenţe vii, a unui suflet ales care şi-a iubit neamul, a cărui istorie zbuciumată o cunoştea şi o preţuia, spunând: „Istoria poporului român din cele mai vechi timpuri și până în zilele noastre este numai o lungă serie de lupte uriașe răsboinice, ce a trebuit să le susținăcu multă vitejie și devotament poporul român pentru apărarea țerilor române, a naționalității, limbii, religiunii și libertăților sale.“ Acestui neam a încercat să-i trezească, prin scrierile sale, conştiinţa originii, să-i insufle mândria de a fi urmaşul unui popor vechi, viteaz şi nobil.
În 1913 apărea la București lucrarea “Dacia Preistorică” de Nicolae Densușianu. O lucrare absolut impresionantă, de peste o mie de pagini, o lucrare care, încă dela apariția ei și până azi, a stârnit și continuă să stârnească enorme pasiuni, pozitive și negative. Oricum am considera-o un lucru rămâne sigur, această istorie nu poate fi ignorată. În chip fericit, cu eforturi absolut eroice, în anul 2002 editura bucureșteană “Arhetip” a retipărit, după original, lucrarea dându-i nou suflu de viață și îndemnând la reflecție o nouă generație. Editura a reușit să spargă o anume conspirație a tăcerii dusă în jurul lucrării și să termine acțiunea nefastă de batjocorire a ei. O conspirație care, după cum vom vedea, avea un scop limpede și care nu era spre binele Neamului Românesc. Încă mai trist de cele mai multe ori această acțiune s-a purtat prin indivizi care fie că frunzăriseră doar lucrarea, fie nu o citiseră de fel. Încă mai adesea era vorba de scepticismul ironic al celor care se grăbesc să vorbească despre cele pe care nu le știu și nu le înțeleg; a imbecililor utili.