Etichetă: Mirela-Ioana BORCHIN-DORCESCU

Livius Petru BERCEA: Între realitate și ficțiune

O judecată cât mai corectă și mai apropiată de realitate asupra narațiunii Celesta, pe care editura „Mirton” a scos-o recent, ar trebui să pornească de la un schimb de replici dintre  personajele principale ale cărții (Arina, cadru didactic universitar și Teodoru, poet metafizic  de succes), dialog  reținut de mine în primele pagini ale volumului: <(Arina) „… trebuie să scrii despre ceea ce cunoști foarte bine, despre ceea ce se întâmplă sub ochii tăi. Sau chiar în tine”. (Teodoru) „Eu am convingerea că nu am scris un vers netrăit”. >Un dialog care „se concretizează”, ajutat de ficțiune, pe tot parcursul prozei.

Autoarea cărții de față, Mirela Ioana Borchin-Dorcescu, ne-a obișnuit cu un asemenea text confesiv în cărțile ei anterioare de proză, mai ales în Apa, și reușește în recenta proză de mari dimensiuni (Celesta) performanța de a proiecta permanent acțiunea și dialogul pe un fundal (autobiografic), marcat de implicații dramatice, care rămâne, discret, un pretext pentru o narațiune cu profunde implicații etice. Dar trebuie să spun,  mai întâi,  că dialogul reprodus supra reprezintă o veritabilă profesiune de credință, una care stă în mod real la temelia cărților celor doi protagoniști, una care îi așază în rândul artiștilor de marcă ai cuvântului (a se vedea, de pildă, confesiunile, în  aceeași manieră, ale lui Tudor Arghezi). „Povestea”, la o primă vedere, pare nespus de simplă: Arina se îndrăgostește de polivalentul Teodoru (poet remarcabil, om șarmant, cunoscător de profunzime al textului biblic), a cărui soție a decedat, iar existența poetului, legat, de-a lungul multor ani, inseparabil de fosta soție (EA), e,acum, debusolată și într-un echilibru precar. Teodoru răspunde sentimentelor Arinei, care se simte totuși nedreptățită, chiar amenințată, de „umbra” pe care EA, fosta doamnă Teodoru, o face să planeze tot timpul asupra noii relații. Mai multe vizite și întâlniri (în satul natal al eroinei sau la primirea de către Teodoru a unui important premiu literar) consolidează relația, care se desăvârșește prin despărțirea definitivă a poetului de fosta soție, urna cu cenușa acesteia fiind depusă în mormânt, după ce, ani de zile, stătuse în casa lui.

Narațiunea (dominată copios de dialog – expresie a convingerii că prin comunicarea directă se rezolvă cele mai complicate sau delicate probleme) ne transmite existența unei  tensiuni crescânde, cu momente de acutizare, cu perioade de acalmie, cu încercări de renunțare la relație, totul dominat însă de un liant sincer, indestructibil, care se stabilește între cei doi protagoniști și pare că nu-i lasă să facă pasul înapoi. Îi mai leagă și altceva: amândoi au trecut, recent, prin încercări existențiale  dramatice și simt nevoia de o compensare, iar relația lor actuală se manifestă ca un balsam.Rapid citită, Celesta îți rămâne întipărită în minte ca fiind (încă) o carte unde sentimentul de dragoste învinge, unde „acțiunea” se termină cu bine. E puțin spus și, rămânând la această impresie „epidermică”, sărăcim cartea.

Continue reading „Livius Petru BERCEA: Între realitate și ficțiune” →

Valentina BECART: Cu sufletul la vedere – romanul Celesta – o poveste de dragoste

Doamna Mirela-Ioana Borchin-Dorcescu aduce în fața cititorilor un nou volum de proză, de data aceasta romanul Celesta (o poveste de dragoste), roman apărut la editura Mirton, Timișoara, 2018. Dragoste? Cum altfel?! Dragostea este esența divină din noi. Este lucrul cel mai minunat care ni se poate întâmpla. Dacă ni se întâmplă… ” Ce este viața fără stropul de dragoste, fără acest balsam pentru sufletul rătăcitor printre semeni? Iubirea este „farul” care te aduce la liman, care îți luminează calea. Protagonista romanului, Arina, visează la această stare edenică, înălțătoare. Și, cum toate au un ecou…, divinitatea i l-a adus în cale pe Teodoru. Și povestea de iubire se dezvoltă, cu misterioasele ei furtuni interioare, cu arderi dureroase, dar și cu îmbrățișări catifelate, toate „rupte” dintr-o realitate ce și-a „aruncat” vălurile inutile…

În romanul Punctul interior (2010), „Personajele erau fictive. Cel puțin așa crdeam la ora aceea”. Apoi, autoarea vine cu o mărturisire: „Corina eram eu”; „Literatura e neapărat autentică”. Cu pași ușori, mergem pe urmele celor „implicați” – în roman, dar și în viața de zi cu zi… Cine era Teodoru? „Îl mai văzusem de câteva ori, împreună cu fosta soție, dar nu-i reținusem trăsăturile chipului. Nici vocea.” Așa trebuia să se întâmple. Nu venise timpul. Destinul avea nevoie de semne, de confirmări…

Prezentă fiind la o lansare de carte a lui Teodoru, atunci când Poetul „a turnat apă minerală într-un pahar și s-a aplecat peste masă, pentru a i-l oferi EI”…, cu un gest atât de tandru, Arina nu mai credea în dragoste și nici nu mai spera că se mai poate întâmpla acest lucru. „Nu-mi vine să cred că există oameni care, după decenii de căsnicie, se mai pot iubi.” În acel moment, autoarea era convinsă că totul e un „fals”, obișnuință, plafonare și nimic altceva.

Asta până într-o zi. Trecuseră mai mult de doi ani de când partenera de viață a lui Teodoru (despre el este vorba) a părăsit această existență. „EA fusese filolog, scrisese cărți, ca și mine. Fusese brunetă, cu ochi căprui, ca și mine. Copilăroasă, ca și mine. Privindu-mă, și-o amintea.” Nimic fără asemănare!

Destinul lucra silențios, dar hotărât.  Astfel că, Teodoru, „bărbat matur, de mare succes profesional și artistic, cu lecturi vaste și profunde”, într-o bună zi, o caută pe Arina. „Nu mă așteptam să caute – și să găsească –  în mine  cea mai potrivită persoană pentru vindecarea rănilor lui sufletești”. Totul trebuie să înceapă de undeva, cu „O ciudată durere de inimă”. Cel care umbla „singur pe străzile orașului” și repeta în șoaptă „M-a părăsit” (și aici este vorba de EA, cea care i-a fost alături o viață), deznădăjduit… o caută pe Arina. „Era atât de delicat să concepi o relație, de orice fel, cu un om zdruncinat din temeliile sale”. A fost o întâlnire… apoi, următoarea revedere a fost amânată, atât cât s-a putut. După o vreme, ne spune autoarea, Teodoru a revenit la Universitate. Obișnuia să aducă flori şi cărţi. Au urmat luni de tatonări, fiecare încercând să-l descopere pe celălalt, potrivind, de multe ori, „cuvinte pe jar”.  Orice dragoste își are neliniștile și frământările ei. Și o infinitate de incertitudini…

„Sunt aproape sigur că EA te-a adus acolo, ca să te cunosc și să știu pe cine să caut apoi”.

Continue reading „Valentina BECART: Cu sufletul la vedere – romanul Celesta – o poveste de dragoste” →

Anişoara-Violeta CÎRA: Celesta – Filosofia iubirii

„În loc să trag

Ușa

În urma mea,

Am tras o  linie

În aer…”

(Mirela-Ioana Borchin-Dorcescu)

Aceste versuri existenţiale mărturisesc, pe de o parte, o despărţire de trecut, pe de altă parte, o aşteptare, reprezentând condiţia iniţială a protagonistei romanului „Celesta”. Visul ei de libertate este dragostea. Romanul „Punctul interior” (2010) al doamnei Mirela-Ioana Borchin se termină cu propoziția „Pe mine mă caut”. Ce înseamnă, în acel context, „pe mine?” Un secret al propriei ființe? Eroina „Apei” (carte publicată în 2016) se teme că nu va avea timp destul pentru a-l găsi, fiindcă „Apa” se încheie cu enunţul: „Doar timpul vine ca un glonț spre inima mea”. Ambele sunt finaluri tulburătoare…,  anticipând starea de spirit cu care debutează „Celesta”, recentul roman al Mirelei-Ioana Borchin-Dorcescu (Editura Mirton, Timișoara, 2018).

În „Celesta”, eroina nu se mai caută pe o cale incertă, precum protagonistele prozelor anterioare. De data aceasta, căutarea de sine nu se mai desfăşoară în solitudine, în absenţa iubitului, ci în relaţie cu acesta, fiind asistată, în permanenţă, de el. Văzându-l pe Teodoru, privindu-se în ochii lui ca într-o oglindă, Arina Sălceanu îşi dă seama că el este cel pe care îl proiectase, în imaginaţie, pentru Corina, alter-ego-ul ei din „Punctul interior”… Simte că, în spațiul și în clipa întâlnirii lor, se întâmplă ceva cu totul miraculos, de parcă cei doi au fost trimişi în lumina incertă de la etajul al patrulea de însuşi „Marele Creator”. Se pare că de acum încolo, din preaplinul sufletului Arinei, va curge o singură poveste, după o confluenţă decisivă, precum cea din „Apa”.

Roman autobiografic, cu inserții ce te învăluie într-un torent, într-un vârtej de lumină,  „Celesta” fascinează prin complexitatea sa, care se susţine atât din punct de vedere compozițional, cât și din prisma prin care este privită dragostea. Cei doi protagoniști se iubesc de când se văd prima oară („la noi a fost coup de foudre”), chiar dacă iniţial nu sunt conștienți de acest lucru. Dar mâna destinului nu se lasă dată deoparte.

Înainte de a-l cunoaşte pe Teodoru, întreaga existență a Arinei se împărţea între studenți, propriii copii, pasiunea de a scrie şi munca solicitantă de la facultate, care implica negreșit dorința de a face totul perfect, de a-şi demonstra valoarea profesională. În această privinţă, Arina o continuă pe Corina, din romanul „Punctul interior”, recomandată ca o „femeie puternică, de carieră, de caracter, foarte atentă la copiii ei” etc. Dar, treptat, Arina se desprinde de acel portret-model, iar „Celesta” devine cu totul altceva decât „Punctul interior”.

În viața Arinei, Teodoru este o prezenţă puternică. Totul se clădeşte în prezenţa lui şi se întâmplă cu un scop, pe o singură cale din Universul „de dincolo de negură”.  Povestea celor doi se preschimbă în simbol. Un simbol plurivalent şi criptic, ce provoacă multe întrebări.  Întru interpretarea acestuia se lansează, mai întâi, naratoarea însăși, implicată, ca personaj, în tot ce se întâmplă. Naratoarea intră, în calitate de „interpret”, în propria-i viaţă, cu gândul la răspunsul pe care i l-ar putea da unei studente interesate de cum vorbeşte ea cu soţul său, un renumit scriitor timişorean: „Ce era să-i răspund, de unde să încep, unde să mă opresc?” Sunt întrebări fireşti, de tatonare, preliminare unei analize. Decizia: Arina începe să-i povestească studentei despre ceea ce a primit în acel an – „ceva ce, de fapt, i se cuvenea de mult, dar pentru care niciodată nu este prea târziu”. Ni se livrează astfel o povestire interpretativă. În labirintul textual, se reliefează şi se asociază numeroase simboluri: Casa scărilor, Poarta, Liftul, Cabinetul, Ziua de luni, Ochii plini de lacrimi, EA, Scripturile, Mesagerul, încă din expoziţiune. De exemplu, Teodoru nu lasă cartea promisă, aşa cum s-au înţeles, la Poartă. El trece de Poartă şi urcă până la Arina. Poarta desparte lumea de afară de lumea de dinăuntru, trecutul, de prezent, convenţia, de intimitate. Etajul al patrulea are, de asemenea, o semnificație aparte: marchează treapta înaltă de pe care pornesc cei doi într-un drum ascensional. Patru e şi simbolul răscrucii de drumuri la care se aflau cele două personaje, puse să aleagă încotro o iau, împreună sau separat.

Titlul romanului însuşi admite o interpretare simbolică. Mulţi ar crede că „Celesta” este EA, prima soţie a Poetului, încredinţată de el Domnului, după ce a părăsit lumea aceasta. Dar simbolistica „celestului” lasă gândul să zboare liber spre locul tuturor promisiunilor pentru suflet. Celestă ar putea fi dragostea spirituală. Simbolul dragostei s-ar înnobila prin altitudinea şi amploarea celestă. Continue reading „Anişoara-Violeta CÎRA: Celesta – Filosofia iubirii” →

Mirela-Ioana BORCHIN-DORCESCU: Celesta – O poveste de dragoste (1)

Căci, dincolo de-a lacrimii perdea,

O-mbrăţişai. Şi EA te-mbrăţişa.

(Eugen Dorcescu, Triada)

 

Într-o seară posacă de iarnă, după ore, când îmi strângeam lucrurile, s-a apropiat o studentă de catedră. Cu un zâmbet sfios, s-a aplecat spre mine, de parcă ar fi vrut să rămână totul între noi, şi m-a întrebat: „Doamna profesoară, cum vorbiţi dumneavoastră cu soţul…?” Ce era să-i răspund, de unde să încep, unde să mă opresc? De fapt, pentru mine conta mai mult decât orice că ea se întrebase asta, că o preocupa aşa ceva… Oare chiar încercase să-şi închipuie felul cum vorbeşte profesoara ei cu Teodoru? M-a surprins că nu i-a spus pe nume, ci s-a referit la el în calitate de soţ al meu, al doamnei profesoare! Nu-mi venea să cred că am stârnit o asemenea curiozitate în rândul studenţilor! Am început să-i povestesc, cu o însufleţire nouă, cum am primit, în acest an, ceea ce, poate, de mult mi se cuvenea, dar pentru care niciodată nu e prea târziu…

 

***

Borchin-Dorcescu, Mirela-Ioana

Celesta (O poveste de dragoste)

Editura Mirton, Timişoara, 2018, 210 pg.

 

Capitolul I: Pe mine mă caut

Am primit zeci de telefoane, mailuri, inter­pelări cu întrebarea: „Cine e personajul din finalul Punctului interior, cel ce rosteşte propoziţia «Pe mine mă caut»?” Cei mai mulţi veneau cu presupuneri: „E Tudor, s‑a materializat spiritul lui Tudor… I-a făcut Corinei bucuria asta…” Sau: „E Dan Moraru, cel din tren. Nu poate fi Tudor. Ea s‑a trezit la realitate. E cu picioarele pe pământ, nu mai visează la stele verzi”. Le răspundeam în funcţie de inspiraţia de moment. În general, le dădeam dreptate, mai cu seamă fiindcă voiau să-şi verifice ipotezele şi tăria raţionamentului. Eu exprimasem acolo, în acel prim roman al meu, o stare de spirit. Personajele erau fictive. Cel puţin, aşa credeam la ora aceea. Nu-mi puteam închipui că ele există în proximitatea mea. Când eram foarte mică şi mă uitam, printr‑un geam spart, de la vreo cinci metri de televizorul alb-negru, la desenul animat „Băieţelul de pe afiş”, credeam într-adevăr că, atunci când nimeni nu‑l vede, acesta se dă jos de pe stâlp şi trage-o fugă după un corn cald sau după o îngheţată, joacă tontoroiul, bate o minge de-un zid, ori îşi ia medicamente de la farmacie, căci a răcit după ploaie…

Muchos años después, când l‑am văzut pe Teodoru în casa scărilor, cu neverosimile pete de soare pe faţă, într‑o lumină difuză, jumătate natu­rală, jumătate artificială, mi s‑a părut că îl recu­nosc… Dar nu pentru că ne-am fi intersectat în existenţa reală. Ci fiindcă, scriind la Punctul interior, mi‑am imaginat un astfel de personaj, ca să i-l aduc Corinei, într‑un moment crucial. Mi se părea că aşa trebuia să arate omul care se căuta pe sine. Cel pe care îl plăsmuisem, pentru un anumit efect, în finalul cărţii mele.

– Ai tresărit atunci. Cum a tresărit şi EA, când m-a văzut prima oară. În acelaşi loc, adică tot pe un culoar al Universităţii. Nu e miraculos?

Îmi venea să ţip, când l‑am văzut în faţa mea. Mi‑am reprimat ţipătul, dar n-am putut să-mi stăpânesc total emoţia. Mă anunţase că, din cauza unei vizite matinale, nu va putea ajunge la ora fixată şi mă rugase să-i îngădui să lase la portar cartea pe care urma să mi-o aducă. L-am înţeles. Nu se gândea el atunci să se întâlnească cu vreo femeie!… Aşa că l‑am perceput dând buzna peste mine, exact cum îl văzusem, cu ochii minţii, pe acel personaj, care, venind în casa scărilor după Corina, repornea textul cu propoziţia: „Pe mine mă caut!”

M-au impresionat ochii lui. Aşa, încărcaţi de lacrimi, cum erau. Obişnuiam să le spun studen­ţilor mei că există oameni în ochii cărora se văd cărţile citite… Ochii lui erau inepuizabili. Un mare scriitor francez spunea că, dacă şi‑ar fi citit cu atenţie opera, ar fi ştiut cu precizie ce i se va întâmpla în viaţă. De ce? E vorba de premoniţie sau de cu totul altceva? Se creează ori se anunţă o lume atunci când scrii? Fără îndoială că personajele pe care le modelezi nu cad din lună. Ele fac parte din mediul tău, au visele, reacţiile, trăsăturile tale sau ale cunoscuţilor tăi. Ori sunt efectul darului tău de a însufleţi caractere, conduite, înfăţişări. Dacă propria existenţă te pune ulterior în situaţii asemănătoare, ajungi să ai senzaţia că ai mai trecut prin ele. Un om ca Teodoru exista de mult în gândurile mele. Dovadă că îmi imaginasem acea scenă, în care apărea brusc un bărbat ca el în viaţa Corinei. Mi l‑am închipuit strecurându-se tăcut pe lângă ea, intrând odată cu ea… în casa scărilor. De ce tocmai acolo, în casa scărilor, la etajul al IV-lea, m-am trezit faţă în faţă cu Teodoru, după câţiva ani? Coincidenţa nu poate fi lipsită de semnificaţie. Scriind romanul Punctul interior, voiam neapărat să-i mai dau o şansă Corinei. Era o femeie puter­nică, de carieră, de caracter, foarte atentă la copiii ei. N-o puteam lăsa singură. Singurătatea e insupor­tabilă. O vreme, singură fiind, ai iluzia libertăţii. Apoi, se instalează pustietatea, urâtul existenţial. Ţi se închide orizontul. Se apropie de tine şi te stri­veşte. Ţineam la Corina. I-am proiectat o nouă iubire, o mare iubire, aducând în lumea ei un om de calitatea celui care ar fi putut afirma, strân­gând‑o în braţe: „Pe mine mă caut”.

Continue reading „Mirela-Ioana BORCHIN-DORCESCU: Celesta – O poveste de dragoste (1)” →