De multe ori stăm la televizor şi, uitându-ne, din greşeală, la emisiuni de ştiinţă, ne uimesc infinitele capacităţi de mimetism ale fiinţelor vii, de la ciupercile otrăvitoare care aromesc a trufe, dar te fac să latri, la gândacul ce semănă perfect cu un băţ uscat şi nu este înfulecat de păsări, până la şarpele de culoarea pietrelor care îţi dă fiori de admiraţie abia după ce ai călcat pe el. Eiii, gândeşti, dacă şi oamenii ar putea să se… Nici prin cap nu-ţi trece că oamenii, mă rog, doar unii dintre ei, folosind marea inteligenţă cu care au fost căpătuiţi de Creator, sunt capabili de performanţe mult mai mari. Cei ce l-au cunoscut pe Spiridon Târtiţă au avut prilejul de a constata pe viu acest fapt.

            Spiridon se născuse, aparent ca un copil normal, mai ales că taică-său fiind de profesie paracliser nu prea avea metode de a depista în mod oportun superinteligenţa fiului său. De altfel, a şi murit la timp doborât de ciroză, că prea îl enerva pe părintele paroh evaporarea subită a vinului de împărtăşanie. Imediat după naştere, Spiridon a mimat cu o tehnică ireproşabilă tipul de copil plângăcios, bubos, pârâcios şi foarte antipatic, apoi ca şcolar tipul cretinoid care ia note mici, este rău şi agresiv cu toţi colegii, dar lingău cu profesorii. Iar asta, ultima, i-a reuşit de minune! Toată lumea a respirat uşurată când Spirel a terminat şcoala şi s-a dus la profesională. Aici a fost numit Spirache şi s-a transformat în tipul ucenicului trândav cu bască şi salopetă unsuroasă, care ia şuturi în fundul cam gras, castane în cap şi este alintat cu vorbe de duh specifice ca: „Bă, Spirache-n gura mă-tii, scoală dă pă strung, că putrezeşte sub tine!” şi altele de aceeaşi factură, cum se obişnuieşte în mediul muncitoresc.

            Daaar, culmea, a absolvit şi această înaltă şcoală, reuşind să nu fie strivit de vreun motostivuitor şi devenind brusc un tânăr de viitor, încadrat în câmpul muncii, tot cu bască şi salopetă, acum însă şi privire şmecheră, ţigară în colţul gurii, plus gura plină de nobilele idealuri ale timpului său. Striga din rărunchi pe unde apuca: „patriei, cât mai mult cărbune cocsificabil (beton, oţel, ciment, acid cianhidric, sau locomotive, însă nu şi ulei de candelă, că poporul doar nu mănâncă rahaturi d-astea). Şi, deşi era lăcătuş mecanic necalificat, îşi păstrase intactă capacitatea de a turna profesionist din orice poziţie, calitate care-l ridica mult în ochii şefilor. Cum la modă erau linsul şi pupatul fără scrupule, mai ales dacă aveai ca ţintă fundul marelui conducător şi al savantei de nevastă-sa, tânărul Spiridon se transformă în cea mai catifelată limbă, plus cele mai fierbinţi buze din aria sa de cuprindere. Reuşi astfel, însoţit de înjurăturile, admiraţia, ura, dispreţul şi invidia celor din jur, să ajungă în structurile de conducere ale partidului. Dovedea cu probe că nătărăii care făceau, cu sau fără talent, aceleaşi exerciţii de pupat şi lins erau doar nişte bieţi amatori pe lângă el. El avea har! Or, cu asta nu te pui! Întrucât nu avea o meserie practicabilă (aia de lăcătuş rămăsese la stadiul embrionar), fu numit ideolog al noilor succese obţinute sub ilustra conducere şi publică în presa vremii tot felul de articole scrise de mercenarii condeiului, sub pseudonimul D. Pumnul. Se vedea de departe că tov Spiridon era un om al vremurilor sale, un vizionar al socialismului triumfător, om de omenie, bun şi drept, hotărât şi energic. Pe scurt, tăia în carne vie! Numai că…

            Într-o zi de iarnă, pe când se îndrepta îngândurat spre bufetul gării să ia una mică, se trezi în mijlocul unor oameni care strigau de mama focului tot felul de lucruri foarte ciudate cu libertate, libertate, jos tirania, huooo, democraţie, mâncare, căldură în casă, drepturile omului şi alte tâmpenii. Nici nu apucă măcar să se mire, fiindcă instinctul său mimetic îl metamorfoză brusc. Continue reading „Mihai BATOG-BUJENIȚĂ: Homo mimeticus” →

          Poetul Angel Strungăreaţă sărută aproape pasional volumul său de debut şi scrise pe unul din ele o dedicaţie, de fapt, mai mult o odă, deoarece îl dăruia marelui critic, pentru ca acesta să-şi spună părerea, iar pe baza acesteia Poetul să intre în marea galerie a celor consacraţi. Desigur, cu beneficiile de rigoare.

            Marele Critic primi volumul şi îşi pregăti uneltele pentru o temeinică analiză literară: sticla de votcă, un burghiu, fierăstrăul, trei cuţite, barda şi ceva chibrituri, ca să fie la nevoie. Nu a fost. După câteva săptămâni de muncă (a se înţelege cam cinci minute pe la miezul nopţii), volumul era făcut rumeguş, iar rezultatele comunicate poetului printr-o epistolă ce trebuia ţinută în retortă, având ea un caracter foarte acid. Aflat de tot atâta vreme în criză de insomnie, la primirea epistolei, poetul simţi cum în creier îi explodează iambii, troheii, spondeii, dactilii, ba chiar şi ceva safi, precum grăunţele de porumb când se fac popcorn (foste floricele, dar nu de stil). Puse mâna pe telefon şi mimând o criză de nebunie (poeţii pot foarte uşor să facă asta, cu rezultate remarcabile) formă numărul criticului şi timp de câteva ore bune schimbară metafore şi hiperbole de o mare frumuseţe lingvistică, valorificând din plin uriaşul potenţial folcloric. Din păcate, aceste bijuterii culturale sunt pierdute pentru totdeauna, ele fiind ireproductibile chiar şi în filmele americane cu bandiţi mexicani. Însă datorită faptului că situaţia s-a repetat cel puţin o dată la trei zile, timp de ani şi ani, ceva-ceva trebuie să fi rămas, măcar în subconştientul colectiv al marilor creatori de poezie.

            Istoria literaturii nu consemnează dacă disputa s-a încheiată prin decesul, eventual asasinarea, vreunui împricinat, cert este că cei doi nu au fost văzuţi împreună nici măcar la parastase, evenimente, precum bine ştim, foarte apreciate în rândul acestei nobile bresle. Cum însă nici un fenomen literar nu scapă neobservat, s-a constatat după puţină vreme de la debutul duelului intelectual al celor doi corifei, că societatea de telefonie încurajează prin reclamă agresivă pături largi ale populaţiei să se dedice scrisului, mai cu seamă poeziei, ba chiar şi criticii literare. Concomitent se observă că, de la o vreme, autorităţile susţin prin acţiuni directe sau subtile, pe creatorii sau criticii care vor să emigreze. În curând, ne vom putea mândri cu o mare cultură specifică, transfron- talieră, ba chiar, acum este posibil, universală.

            Aşa să ne ajute Dumnezeu!

———————————–

Mihai BATOG-BUJENIȚĂ

Iași, 30 aprilie 2020

 

 

             În Marea Cetate a Culturii se desfăşoară, sub semnul deplinelor împliniri, Marea Şedinţă a Marelui Consiliu de Cultură, respectiv şedinţa săptămânală, aceea pentru analiza Marilor Proiecte încă Nerealizate. Marele Consilier Şef se uită sever, peste ochelari, la Marii Consilieri de Rând, apoi şi la Marele Consilier Mic, dă din cap a dojană şi spune cu glas adânc:

            – Băiiii, scroafa-i moartî-n cotineaţî şî ni paşti mazilu’ că anu’ aista-s alejeri şî-ş’ dă sama bizonu’ cî la capitolu’ culturî am pus-o di mămăligî cu toati şeli, chiar şî cu fotbalu’ unde am cam băgat banu’, da di ieşât n-o ieşât nica. Şi-i di făcut bre, cum bini zâşe Lenin acu şeava vremi-n urmî? Cî ne-am cam băgat chişioarili în tot şi-o şerut iştia di trii ani ş-acu’ dac-a hi sî hie, cu votu’ şeala uninominal, ajunjim iară în învăţământ sî predăm la clasîli şealea di copchii năroz’ cu problemi di comportament. Ş-acoluşa, cam ştiţi cumu-i, nu vă mai spui io… Hai, s-aud acu’ cum ieşâm din belé!?

            Marea Consilieră Blondă zâmbi fermecător, aşa cum făcea totdeauna şi ridică mânuţa ei grăsuţă, încărcată de inele şi brăţări. Primi drept de cuvântare din partea şefului, plus o privire drăgăstoasă, deşi făcea parte dintr-un partid de opoziţie şi se avântă în propuneri:

            – Draji comeseni io spui sî faşim on concurs di deseni pi asfalt cum am văzut io-n Paris, cân’ am fost în documentari şîî, mai am ş-o propuneri di afaşeri cu ocazia aiasta. Noooi, adicî noi di la culturî, închiriem cu numa’ doi euro mietru’ di asfalt pi toati trotoarili din şentru, copchiii sî aducî cretî şi bureţ’ di acasî, iar după şi terminî di desenat, şterji cu buretili şîîî, avem şî trotoalu’ curat, am băgat şî nişti bani la jăb, plus o acţiuni di culturî ca-n ocşident, di nu mai poati sî spui niminea nişi cârc! Apoi, di Paşti, faşim o fugărealî cu muierili cu tava di ouî roş, tot pin’ şentru şî tot cu taxî ca sî sî râdî lumea di eli, un concurs naţional cu oamini di la oraş şî di la sati, di beut beri cât poati fiicari şî câştigătoru’ nu plăteşti, adica be pi moca, cî plătesc şeilalţ’, dublu, iar banu’ îl scoatim di la negustor, cî aranjăm cu el dinainti. Şîî, ar mai hi o cursî cu bişicleti, trotineti şî trişicleti, di zâua copchilului, o batai cu perni în parc, pi părechi şî pi echipi, tot aşa cu perni adusî di acasî şî cu taxî di ecolojizari, sau, una bunî di tăt, o întreşeri di spart bostani cu capu’ întri şei di la vali cu şei din deal, cî iştia sî dujmănesc di trii veacuri. Şi-ar mai hi şî altili, da’ n-aş vre sî sî superi colejii, încheie Marea Consilieră Blondă alocuţiunea, aruncându-şi cu graţie pletele peste umăr, mişcare absolut senzaţională, ce-i adusese de fapt şi numirea în acest consiliu. Pe feţele celorlalţi Mari Consilieri se putea citi o mulţime de sentimente, însă nimeni nu avea timp de fleacuri. Problematica zilei era una arzătoare!

            – Hmmmhhh, hmâhhh spuse Marele Consilier Veteran, un adevărat miracol al supravieţuirii politice. Dragii miei, în spiritul celor rostite de distinsa şi extrem de iubita noastră colegă, doresc, însă numai cu permisiunea domniilor voastre, să mai fac unele mici completări. Putem, de exemplu să continuăm, evident la noi cote de exigenţă, vechea tradiţie a jocului de table în faţa blocului, printr-un concurs jurizat de mari maeştri ai domeniului, mă refer la foştii muncitori de la combinat, desigur noi, cei de la cultură, asigurând un cadru de o inegalabilă frumuseţe în parcul central, cu măsuţe şi băncuţe închiriate cu ora. Sau, de ce nu, partide de tras cu arcul în maidanezi, o activitate ce poate readuce în prezent, nobilele tradiţii cinegetice ale vechilor locuitori de pe aceste meleaguri, sau, mai bine chiar, un festival de fluierături cu degetele-n gură, un concurs de căruţe-viteză cu etnicii din cartiere, care au asemenea atelaje pregătite tot timpul, o întrecere între tinerii neîncadraţi în muncă, la spart seminţe, pe secţiuni, de floare, sau bostan. Vă mulţumesc pentru îngăduinţă şi vă promit că mă voi implica personal, fără preget şi neobosit, în toate aceste nobile acţiuni.

            Toţi consilierii aplaudară! Eeee, se cunoştea stofa de om şcolit la de mult defunctul institut Ştefan Gheorghiu…

            – Mdaa, mdaaa, io zâc cî pentru az’ sî gătăm, propuneri avem distuli, dacă or mai hi şî altili le-om vide noi pi parcurs, numa grijî mariii, poporu’ sî hiie mulţămit şi noi sî dovedim cî cultura-i Continue reading „Mihai BATOG-BUJENIȚĂ: Marea cultureală” →

         De două zile, pe ecranul televizorului meu cu diagonala cât peretele, văd numai imagini cu flăcările care au cuprins castelul Windsor. Crescut în spiritul bucuriei la aflarea veştii despre moartea caprei vecinului, nu pot să nu gândesc la fiţele pe care ni le-au tot făcut englezii, ani de-a rândul, dând la orele de maximă audienţă imagini de un prost gust sfidător şi prim-planuri cu doamne rrome aciuate la ei în ţară, care nu erau lăsate să cerşească şi, de durere, stropeau cu lapte matern direct de la sursă căştile ţuguiate ale poliţiştilor londonezi. Sau ălea cu copiii instituţionalizaţi de la noi din ţară, însoţite de comentarii acide despre modul în care aceşti adorabili micuţi se târau în propriile fecale. Păi, dacă făceam şi noi reportaje despre ai lor? Credeţi că dădeau mai bine? Hai să fim serioşi! Oricum, impresionanta mea cultură de teleman înrăit mi-a dat, peste numai cinci minute de vizionare, un semnal de alarmă.

            Da’ unde oare, era regina? De ce nu apărea ea în faţa camerelor de filmat, cu coroana pusă strâmb şi colţul basmalei în gură, smulgându-şi părul şi vărsând lacrimi profesioniste, că doar pe ea o lovise nenorocirea?! Dar nici pe prinţul consort nu l-am văzut, aşa cum ştim noi de la propriile noastre dezastre, în izmene, trăgând amărât de o roabă în care se află damigeana şi câteva crătiţi, adică ce mai putuse salva el, cu preţul vieţii, din sinistrul care le spulberase agoniseala lor de o viaţă!? Şi nu i-am văzut nici pe prinţi cu zdrăngănelele goale şi cu mucii înnodaţi în barbă ţinându-se de trena mamei şi sughiţând de foame, dar nici pe vecinii din Cambridge, de exemplu, în maieu, dându-şi ei cu părerea despre cauzele dezastrului, sau unele mici turnătorii cum că focul l-ar fi pus alde Sussex, ori Norfolk, ori mai ştiu eu ce alt megieş, ofticat pe bunăstarea, sau ghiorlănia stăpânilor care nu dădeau şi ei ceva de pomană, că doar aveau, ce naiba!

            Adică iată, ce vreau să vă spun eu! Cenzura, ca şi pe vremea dictaturii de la noi, când nu îl vedeai pe marele cârmaci scobindu-se în măsele, sau prins de un guturai, acţionase perfect în acest caz şi nu-ţi dădea nici o informaţie veridică, ci numai aiureli însoţite de texte prelucrate în laboratoarele minciunii propagandistice. Deci! Eram din nou minţiţi cu televizorul!

            Dar, după ce pe ecranul celui mai bun prieten al omului, peste aproximativ un an, nu s-a mai amintit nimic despre incendiu, aşa şomer cum sunt, am făcut un împrumut la bancă şi am plecat în Anglia, special ca să văd cu ochii mei cum justiţia divină pusese la pământ trufia celor ce se cred mai presus de noi simplii oameni ai muncii.

            Când am ajuns în fine, la castel, să cad jos de uimire şi mai multe nu! Din orice parte ai fi privit, hardughia părea neatinsă nici măcar de cei cinci sute de ani care trecuseră peste ea, iar de flăcări nici nu se punea problema. Cu puţin înainte de a mă sufoca de indignare am auzit de la ghid că, în cel mai scurt timp posibil, familia regală plătise (normal, că avea de unde!) echipe de specialişti care, muncind neîntrerupt cam un an de zile redaseră castelului înfăţişarea iniţială!

            Băăă, copii, nu mă duceţi voi pă mine! Un an? Las-o jos, că măcăne! Atunci cum se face că la noi gara oraşului deşi nu a suferit nici un incendiu, o renovăm de cincisprezece ani şi încă nu se cunoaşte nimic!? Sau ce, n-am mai văzut eu castel la noi în sălaşuri? Adică, acele castele ale regilor internaţionali, ale împăraţilor de pretutindeni sau ale regelui tuturor ţâga- nilor dăn lume erau Continue reading „Mihai BATOG-BUJENIȚĂ: Pojar la castel” →

          Navighez pe internet cu speranţa că îmi voi umple prăpastia de ignoranţă cu muntele de informaţii ce-mi trece prin faţa ochilor. În fond, o iluzie, ca oricare alta. Din colţul său, de pe pernă, mă priveşte cu un aer nedumerit, Codiţă, un boxer cu o figură de criminal în serie, dar cu un suflet de înger. Plictisit, după o vreme, se ridică, îşi ia lesa în gură şi vine la mine cu o privire fără dubii. Adică, ori mergem la plimbare, ori iese cu scandal! Asta tocmai când citeam ceva foarte interesant despre modul de înmulţire al  fluturilor de varză. Şi când te gândeşti că o mulţime de femei procedează la fel precum nevinovatul Codiţă, ele nefiind însă la fel de nevinovate! Numai că, în cazul de faţă, spre deosebire de cel în care se află soţiile, nu încape nici o negociere, eventual cu un schimb în bijuterii, sau blănuri, aşa că, de multe ori mă gândesc la surprinzătoarea inteligenţă a celor pe care nu-i bănuim de aşa ceva. Oricum, îmi iau rucsacul pentru ca să mă dotez cu cele necesare, conform legii, atunci când ieşi cu un câine la plimbare. Mănuşi, pungi de plastic, lopăţică, făraş, găletuşă, botniţă, lesă regulamentară, spray deodorizant, plus apă şi praf de purici, documentele de sănătate şi de apartenenţă ale câinelui, cele eliberate de la asociaţia chinologică de cartier, dar şi cele de la clinica veterinară, pentru a se vedea că a fost vaccinat la timp. Codiţă se uită la mine cu o privire care spune mult, dar ce ştie el despre legi!? Pe stradă mergem la pas, voioşi, cu chef de joacă şi chiar uitând eu de fluturii de varză, când, la intrarea în parc, suntem opriţi de doi tineri în uniforme aparţinând poliţiei comunitare. Politicoşi, dar fermi, verifică actele şi dotările conforme legii, îmi atrag atenţia că nu am plătit la primărie taxa de posesie animal de companie şi că până în octombrie nu mai sunt decât cinci luni, deci este cazul să mă grăbesc, apoi mă avertizează că intrarea în parc, cu câini, este interzisă.

            În tot acest timp, dincolo de gardul din fier forjat al parcului, o haită de maidanezi (ştiu că li se spune câini comunitari, dar nu vreau să se facă jocuri de cuvinte necuvenite cu poliţia denumită la fel) îşi desfăşoară, nestingherită de nimeni şi nimic, activităţile specifice de socializare şi înmulţire.  Unul dintre ei, flocos şi plin de scaieţi, vine chiar lângă noi şi îşi rezolvă necesităţile fiziologice fireşti, privindu-ne cu un aer nevinovat şi umplând spaţiul cu duhori de nedescris. Enervat, Codiţă intră pe secvenţa naturală şi uitând de bunele maniere, latră cu furie. Primesc o amendă destul de pipărată pentru tulburarea liniştii şi hotărăsc să ne întoarcem acasă, că, iată, cine ştie ce se mai întâmplă. Poliţiştii, dacă este să iau în seamă numai felul în care mă privesc, îmi susţin hotărârea fără nici o rezervă. Ne despărţim oarecum prieteni, ceea ce mă face să îmi permit o întrebare:

            – Nu vă supăraţi vă rog, dar câinii aceştia din parc nu se supun aceloraşi reguli? Oamenii se uită la mine ca la un gândac de bucătărie, totuşi  îmi răspund:

            – Păiii, domnooo, ăştia-s maidanezi şi ei sunt protejaţi de asociaţiile unor babe ţâcnite, care dacă află ceva rău despre ei e vai dă pielea noastră, aşa căăă…

            Plec lămurit, încercând, fără prea mult succes, să-l îmbunez şi pe Codiţă a cărui figură se cam pleoştise când s-a prins că ne întoarcem:

            – Băi băiatule, fii atent cum stă treaba! Nu te bosumfla, că şi la noi la oameni e la fel; unii au drepturi, iar alţii au dreptul să… îîîî… săăă, adică, măiii, cum să-ţi explic eu, au dreptul, mă-nţelegi!? Departe de frământările mele existenţialiste, Codiţă, fiinţă structural fericită, clămpănea după muşte. Hai că-s chiar prost! Mă întorc la internet, că acolo-i mai simplu: dacă dai banul, ai dreptul, dacă nu, nu! Trăiască realitatea virtuală!

———————————–

Mihai BATOG-BUJENIȚĂ

Iași, 29 aprilie 2020

           Afară ninge ca-n basmele din filme cu Hansel şi Gretel, iar în aer pluteşte mirosul de vin fiert cu scorţişoară, atât specific sărbătorilor. În totală neconcordanţă cu exteriorul, sufletul domnului Erizipel Tobă este bântuit de o îngrozitoare iarnă siberiană şi-un crivăţ cumplit. Cum de este posibil aşa ceva, mai ales că domnul este directorul economic al unei primării dintr-un mare şi vestit oraş al acestei fericite ţări!?

            Să vedeţi… Ieri sosise în biroul său, ca să-l felicite, o crăciuniţă extrem de nostimă de la etajul trei şi, ca de obicei, el o crăcise pe birou, oarecum în spiritul sărbătorilor, dar fără respectarea strică a sfintelor obiceiuri. Vâlvătaia pasiunii îi luase domnului Erizipel minţile, nu şi crăciuniţei, pentru că nu avea de unde, aşa că, acesta, uitând de unele măsuri de precauţie, lăsase biroul neasigurat cu lanţul yalei. Doar aşa se explică de ce, peste cam un minut, uşa zbură din ţâţâni, iar în pragul ei apăru conducerea judeţeană a partidului de guvernământ. Avea părul vâlvoi, ochii injectaţi şi mâinile deocamdată în şolduri. Pe lângă calitatea primă de şef de partid, mai era şi doamna primar, dar şi soţia legitimă a domnului Erizipel, pe numele ei Sofica, dar asta nu trebuie să ne ducă în eroare. Nu avea nici o urmă de „sofia” în ea, ci numai aspectul şi apucăturile unui obuzier nemţesc din primul război mondial. Dacă însăşi Gorgona ar fi fost în locul ei, cei doi ar fi împietrit pur şi simplu, în plin elan de cunoaştere colegială, fără să le pese prea mult. Acum însă alta era situaţia! Domnul Erizipel nu împietrise, ci doar înlemnise cu chiloţii în vine lăsând vederii un peisaj deloc falnic. Crăciuniţa, deoarece nu avea de recuperat chiloţei, se strecură sprintenă ca o şopârliţă care a stat pe un bolovan la soare, încercând să nimerească uşa şi să o evite în acelaşi timp pe şefa ei, doamna primar. Finalmente chiar a reuşit, încasând doar doi pumni în figură şi un singur şut în apetisantul ei poponeţ. O dată scoase din şolduri, mâinile conducerii judeţene de partid, înşfăcară o linie de pe masă, o linie de un metru făcută din fag fiert, cu care executară un număr de o mare virtuozitate, concomitent cu un susţinut recital vocal, despre care nu vom pomeni nimic. Linia descria arcuiri de o impecabilă eleganţă prin aerul încins al biroului care se opreau brusc în capul, pe spatele şi uneori chiar pe delicatele organe aflate la vedere ale domnului Erizipel,  fapt care a dus, către final, la emiterea unor predicţii din partea vătămatului cum că:

            – Nu mai da, Sofico, că mă nenoroceşti şi te fac terci cu ciocanul dă şniţele, fir-ai a dreacu’ dă nemernică care mi-ai mâncat viaţa! Plus altele cel puţin la fel de  interesante…

            Însă, numita Sofica, deloc îngrijorată de perspectivele prognozate asupra viitorului apropiat, nu se opri decât când, de oboseală, căzu cu răsuflarea tăiată pe canapea şi începu să recite, pentru completarea scenetei, bocetele rituale adecvate momentului.

            Foarte dezamăgiţi de acest deznodământ banal, privitorii, respectiv personalul din birourile alăturate,  se retraseră din cadru, făcând diverse comentarii prognostice referitoare la ce va urma. Speraseră totuşi măcar la o împunsătură de cuţit, sau cel puţin un cap spart. Dar, spre nefericirea lor, lucrurile au rămas totuşi într-o notă de mediocritate deloc aurită, însă, dacă e să judecăm la rece, absolut specifică.

             Aşa se face că,  domnul director economic al primăriei dormi în acea seară pe canapea, în birou, oblojindu-se cu o sticlă de ţuică plus nişte înjurături ce includeau numai sfintele sărbători pascale, doar fiindcă acelea de crăciun nu sunt deocamdată în repertoriu, dar şi cu unele gânduri de răzbunare care vizau spargerea farfuriilor şi a bibelourilor din vitrina matrimonială. Asta până când ţuica, un binecunoscut panaceu, îşi făcu datoria şi domnul Erizipel intră în comă.

            Acestea fiind faptele, astăzi, în această superbă zi hibernală, domnul director economic zace şi geme cu capul prins în mâini, încercând să găsească o soluţie pentru criza ivită. Este însă foarte greu, mai ales că, încă de la prima oră, a primit o hârtie semnată: „conducerea judeţeană de partid”, dar şi o alta, de la doamna primar, precum că toate contractele economice încheiate pe parcursul directoratului său se anulează şi concomitent, vor fi înştiinţate organele procuraturii pentru demararea unei cercetări referitoare la sumele încasate de firmele contractante şi neonorate cu lucrări nici la ora asta!

             Nasol! Dar nasol rău de tot! Deoarece, ca să fim bine înţeleşi, directorul şi soţul primăriei şi al conducerii de partid era, prin interpuşi desigur, managerul a trei firme care aveau ca obiect de activitate de la ascuţitul creioanelor până la transporturi intergalactice şi erau câştigătoarele exclusive ale tuturor licitaţiilor primăriei. Sumele încasate de la bugetul acesteia erau transferate imediat în conturile managerului, asta şi pentru că respectivele firme, chiar dacă se ofereau să asfalteze străzile, sau să facă focuri de artificii pe stadion spre bucuria cetăţenilor, erau formate numai dintr-un văr contabil şi un altul responsabil cu răspunsul la telefon. Astfel cheltuielile erau reduse la minimum, iar serviciile firmelor se amânau spre vestitele calende greceşti, dovadă a măiestriei manageriale a patronului din umbră, respectiv domnul, soţul şi stăpânul (asta-i formula consacrată chiar dacă nu corespunde realităţii) doamnei primar. Vedeţi deci de ce, acum, situaţia se arăta foarte albastră, iar domnul director, în urma unui amplu proces de judecată, luă decizia unui act disperat. Deschise seiful personal şi scoase de acolo, suspinând, un teanc de bani. Peste două ore zbura deja către Viena…

        Joi seara, când doamna primar se întorcea destul de bine dispusă de la un bal de caritate, după ce şoferul îi deschise portiera, păşi cam clătinat pe alee şi intră într-un fel de univers paralel. Ferestrele casei erau toate luminate, iar în living, focul din şemineu şi lumânările parfumate ce ardeau din belşug dădeau impresia unei feerii demne de măiestria marilor regizori de la Holywood, când vor ei să ne arate scene de dragoste romantică între miliardari. Puţin în penumbră, aşezat artistic în fotoliul de piele galbenă, se afla, îmbrăcat cu halatul de mătase roşu cu monogramă aurie şi eşarfă albă, domnul Erizipel lăbărţând un surâs care l-ar fi făcut invidios chiar şi pe Rudolf Valentino. Inima sensibilă a doamnei începu să bată cu altă intensitate, iar vocea cam şovăitoare şi molatecă rosti plină de duioşie:

            – Da’ ci ti-apucă, băiii, futachi, crez’ cî’ţ merji cu mini ca cu curvili tăli?! Io-s fimeii serioasă băiiii, cu funcţii, nu o distrabalatî ca niisprăvitili şelea di li călăreşti tu pi la biro’!

            – Măi, Sofico, las-o focului dă supărare, că mai greşeşte omu’! Ce, Doamne iartă-mă, pui la suflet toate prostiile, îţi cauzează, dragă, la ficat şi la ten, ca să nu mai vorbim de poziţia ta în ierarhie şi în societate… Poate că discursul domnului Erizipel ar fi marcat mai puţin succes, dacă pe masă nu ar fi aburit desertul favorit al doamnei: poale-n brâu cu brânză de capră, iar din frapiera de argint nu s-ar fi ivit gâtul aurit al unei sticle de şampanie. Ca să nu mai vorbim că lângă farfuria cu brânzoaice stătea deschisă o superbă cutie din lemn de pin, matlasată cu mătase vişinie, pe care se odihnea aruncând străluciri verzi, hipnotice, un splendid set format dintr-un colier cu pandantiv, un inel şi o broşă din smaralde bordate cu diamante.

            Hai, să fim sinceri! Combinaţia de un strălucit rafinament între deliciile gastronomiei autohtone, ştiinţa podgorenilor francezi şi arta bijutierilor evrei puteau încălzi chiar şi o inimă de piatră. Or, doamna Sofica nu era deloc o statuie, ci doar o femeie sensibilă, o fire simţitoare, poetică am putea spune, dacă acest aspect al sufletului ei nu ar fi atât de bine ascuns de imperativele funcţiilor pe care le deţine. Aşadar oftă:

            – Hai, bă, ghiorlane, dă şi tu ceva dă băut, că uite mă mai înmuiai şî io!

            Domnul Erizipel speculă abil momentul, îşi desfăcu puţin halatul ca să i se vadă părul de pe piept, se ridică din fotoliu, întinse încă un metru surâsul de don Juan cu experienţă şi ridică din frapieră sticla de şampanie. Calculă mental unghiul sub care să o deschidă, în aşa fel încât dopul să o lovească pe scumpa sa soţie drept în frunte. Auzise că de multe ori aceste momente festive Continue reading „Mihai BATOG-BUJENIȚĂ: Familia înainte de toate” →

             Vântul iernii ridica fuioare de praf îngheţat şi gunoaie de pe străzi, scoţând sunete lugubre din coastele ieşite la vedere ale unui mileniu anemic. Cântecul de jale al ineditei orgi eoliene era susţinut ferm de un cor de câini răpciugoşi a căror motivaţie, foamea năprasnică, se dovedea suficientă pentru entuziasmul lor aproape contagios. Desigur, nu-i băga nimeni în seamă.

            Într-o garsonieră de la etajul opt al unui bloc, fost muncitoresc, acum sediu de birouri, stătea calm, indiferent la poezia exterioară, rozându-i pătimaş unghiile, Costel. Pe birou licărea ecranul computerului care juca singur table. Era un calculator vechi, cu pedale, care scârţâia din toate încheieturile, însă de când Costel îi băgase jocul acesta în memorie juca de nebun, fără încetare. Pe Costel îl bătea fără nici un efort, aşa că acesta, dând dovada unei suspecte inteligenţe, renunţase rapid şi se mărginea să privească şi să-l înjure din când în când de mamă. Dar, calculatorul insensibil la acest concept nu se sinchisea. Ne aflăm aşadar în sediul central al complexului agro-industrial Krakl World International, un concern ale cărui succese îl plasau la burse cam pe acelaşi plan cu ceva mai puţin cunoscutul Gazprom. Domnul Costel este directorul general al acestuia, chiar dacă poartă bască trasă meseriaş pe frunte şi se scobeşte cu unghia între măsele.

            O sonerie se agită isteric şi Costel tresări muşcându-se de deget. Avea şi de ce! Pe peretele din faţa sa se lumină marele ecran privat prin care patronul dădea ordine. Într-adevăr, pe ecran, în decorul mirific al unei insule din Pacific, apăru figura boss-ului cu mustăcioară şi zâmbet jmecher.

            – Costeliii, scoate băi deştu’ dăn gură şi fă-i cu mâna lu’ tanti-ta, că-i veni o idee nemaipomenită dă la un turc pă care-l trage ea dă limbă dă fo doo zâle-ncoa’!

            Obiectivul telefonului G3 al şefului aduse în prim plan, o balenă neagră eşuată pe nisipul de un auriu strălucitor al plajei. Balena cu turban roşu îşi flutura aripa dreaptă încărcată de inele şi brăţări către Costel.

            – Săru-mâna, tanti, şi să ştii că am dat de mâncare la raţe, iar la noi, la Fâlfani totu-i bine, rosti directorul general formula consacrată pentru comunicarea cu teribila lui mătuşă dinspre mamă. Mulţumită de rezultat, balena se rostogoli pe partea cealaltă invadând ecranul cu bogăţia spatelui său ce se răsfăţa, nestingherit de vreo textilă, sub razele fierbinţi ale soarelui tropical.

            – Bagă, bă, limba-n gură şi notează ce-ţ’ spui io acuma!

            Costel se execută! Peste câteva minute, un alt plan genial începea să prindă viaţă, undeva, într-un loc din Europa, unde nimeni nu crede că se poate întâmpla ceva…

***

            Precum bine se ştie, mijlocul lunii ianuarie este de departe cea mai benefică perioadă pentru depresii adânci. Amintirea tot mai îndepărtată a chiolhanelor de la sărbători, gândurile sâcâitoare că mai ai cam o veşnicie până la concediu şi eşti nevoit în această perioadă să te faci că munceşti, băutura şi banii care s-au terminat, precum şi gagicile care umblă înfofolite în palton şi încălţate cu galoşi, ar fi câteva din motive, însă suficiente să te prăbuşească.

            Din adâncurile întunecate ale fiecărui om, dintre scheletele a sute de sarmale, caltaboşi, cârnaţi, kile de tobă, ţuică, bere, vin şi zeamă de varză, se ridică rânjind spectrul suicidului, iar gheara sa rece strânge beregăţile poporului muncitor. Normal, poporul, după ce stoarce ultima picătură de zaţ şi ultimul fum din ţigară, se declară pregătit să se arunce în golul tranziţiei de la o societate la alta.

            Numai că, aici intervine inteligenţa de necontestat a guvernelor, cele care, pe baza unor studii aprofundate, au de fiecare dată soluţia pentru a ieşi din criză. Anul acesta, inteligenţa guvernului are moaca unuia care a primit o cărămidă în cap şi i-a bufnit soba în faţă, dar care anunţă cu un glas tragic pe micul ecran al televizorului:

            – Trash Institute Research, ne avertizează că, în scurt timp, cel târziu până la toamnă, civilizaţia umană, inclusiv cea din Krakl, va dispărea din cauza acoperirii pământului cu un strat gros de pungi din plastic, al căror timp de reciclare, pe baza unor experimente indubitabile, este de mii de ani. Vă dorim noapte bună dragi telespectatori şi nu uitaţi! Până la toamnă!  Nu mai mult!

            Imediat după acest anunţ, cam încifrat de fapt, apare pe micile ecrane un grup de savanţi de la prestigioasa Academie Locală de Astrofizică şi Menaj. Aceştia seamănă toţi cu Einstein în zilele lui cele mai proaste şi se apucă să explice poporului, folosind tot felul de probe materiale, ce a vrut să zică speakerul. Aşadar, se ia o pungă de plastic şi se ţine în vânt. Punga rezistă! Se ţine Continue reading „Mihai BATOG-BUJENIȚĂ: Punga de plastic, extremă urgență” →

            Totul a început banal, la ştirile de maximă audienţă ale unor televiziuni specializate în catastrofe, unde ni se anunţa, de altfel pe un ton criminal de calm, că suntem invadaţi de acarieni. Populaţia a primit şi ea detaşată această veste, obişnuită fiind cu nenorocirile televizate. Abia după ce, trecător, pe micile ecrane au apărut fotografii cu numiţii acarieni, un fior de groază a şuierat prin livinguri, sau prin dormitoare, dar fără să-l depăşească în intensitate pe cel provocat de scenele mediocre din filmele de groază. Acolo cel puţin, vezi bestiile smulgând creieri din capul oamenilor de ştiinţă, îi auzi cum molfăie şi rag de fericire, sau cum se înmulţesc ei prin corpul unei blonde delicate şi, obligatoriu, savantă preocupată de pacea mondială. Pe când aici nu era vorba decât de nişte aiureli cu fălci în formă de potcoavă, coarne, colţi, gheare sau trompe. Puţin! Mult prea puţin pentru un public foarte antrenat! Nici consumarea în direct a reporterului de la „ştiri de groază”, un clăpăug ce transmitea din dormitorul propriu, nu a produs cine ştie ce impresie.

            Numai că, pe alte canale, cele de ştiinţă popularizată, a început aparent întâmplător, să se vorbească despre nenorociţii de acarieni, prezentaţi acum ca fiind infiltraţi de milenii în sânul primitor al civilizaţiei noastre. Prima a fost o doamnă de dimensiuni apreciabile, oxigenată, cu binecunoscutul aspect al coafezei din oraşele mijlocii. A început să spună că: „gândăşeii iştia nu prea-i cunoaşti ştiinţa, da’ dacî vă vini sî vă scărchinaţ’ pi işi pi colo, spalaţâ-vă ghini pi mâni cî sî ie pi subt unghii şî vă chicî păru”. Poporul află că distinsa doamnă este profesor universitar şi astfel gradul de alertă sporeşte considerabil. Apar apoi nişte pompieri care declară deschis şi sincer, că în caz de atac ei n-au nici o posibilitate de ripostă, deoarece nu au cu ce să cumpere spumă carbonică, aşa că nu e cazul să sunaţi la…. Un grup de generali reprezentând cele trei categorii de arme declară în cor că armata nu este pregătită pentru o asemenea acţiune, că tancurile nu au benzină, nici avioanele, muniţia e pe sfârşite, iar serviciile de informaţii sunt ocupate cu treburi mult mai importante şi nu au date suficiente pentru a se putea elabora o strategie. În fine, apare şi futurologul de serviciu care, bine susţinut imagistic, face scenariul viitorului apropiat. Mai întâi se topesc calotele glaciare, valurile tzunami rad nişte ţări cu populaţie de culoare galbenă, erup toţi vulcanii, Sahara se extinde cu viteza lavei acide, oceanele dau în clocot, tornadele fac ravagii şi, abia la sfârşit, se prăbuşesc turnurile gemene, de data asta devorate de acarieni. Un ultim erou, american desigur, luptător din beretele verzi, Rambo al CXXXIV-lea, cu mitraliera fumegând la piept, se zvârcoleşte sub grămada de acarieni care-l înfulecă mârâind deşi el le spune plin de sictir: fuck you, însă nemernicii ăia nici măcar limba engleză primitivă, aia din filme, n-o ştiu, de înapoiaţi ce sunt. Finalul apoteotic plimbă o cameră cu rezoluţie foarte mare peste fosta planetă albastră devenită acum un pustiu înfiorător, suspect de asemănător cu suprafaţa lunii, prin care foşgăie biruitori acarieni de mărimea unor bivoli.

            Un vânt de nebunie mai rece decât crivăţul bate prin casele poporului! Profund stresată, partea responsabilă a acestuia, din disperare, se îmbată, că de-o fi să moară, măcar să moară cu sufletul împăcat. Partea iresponsabilă, aia care trăia de mii de ani în modul cel mai inconştient în perfectă simbioză cu infernalele creaturi, se îmbată şi ea, însă numai din obişnuinţă.

            A doua zi, programele televiziunilor încep cu prezentarea unui tânăr cu figură distinsă care anunţă fericit că ştiinţa americană, singura de altfel, a descoperit nişte prafuri salvatoare. Cu vârful degetelor presară zâmbind acele prafuri peste nişte acarieni capturaţi de reporterii de teren ai studiourilor, iar aceştia (acarienii) pocnesc precum popcornul.

            Bucuria cuprinde întreaga civilizaţie şi toţi cumpără miraculosul praf distribuit la preţuri modice în mici cutii, frumos împodobite cu figuri triste de acarieni morţi. Drept urmare, de frică, acarienii nu mai apar şi lucrurile intră în firescul lor.

*** Continue reading „Mihai BATOG-BUJENIȚĂ: Terra – colapsul civilizației” →

Surâsul a fost inventat de un om care nu voia să se certe.

Dany Laferrier

 

 

            Umorul este definit în dicţionare ca fiind: „Înclinare spre glume şi ironii ascunse sub o aparenţă de seriozitate; manifestare prin vorbe sau prin scris a acestei înclinaţii. (prin extindere: veselie, haz). Categorie estetică ce constă în sublinierea incompatibilităţii şi absurdităţii laturilor unor situaţii în general fireşti.” (D.E.X. Enciclopedia CARTIER) Desigur eforturile dicţionarelor pentru definirea conceptului sunt admirabile, chiar dacă foarte puţin încununate de succes, deoarece un fenomen atât de complex, precum umorul, este greu de cuprins într-o definiţie oricât de amplă ar fi ea (amplitudinea fiind de altfel contrară spiritului unei definiţii, caracterizată nu numai prin genul proxim şi diferenţa specifică, ci şi prin conciziune, element indispensabil, cel puţin, memorării).

            Ieşind însă din domeniul dicţionarelor putem aprecia complexitatea abordării anterior definite, analizând-o prin formele de exprimare în vorbire. Apar astfel categoriile de umor: subţire, negru, facil, absurd, prostesc, fin, discret, elegant, subtil, grosolan şi cine ştie mai câte astfel de catalogări, toate vizând varietatea, diversitatea, dar şi unitatea fenomenului, considerat specific rasei umane (unele manifestări ale animalelor, oarecum asemănătoare umorului omenesc, sunt doar interpretări strict subiective, asociate jocului, prin urmare, de altă natură!).

            Şi, nu cred că vom înţelege umorul dacă îl vom face eliptic de scopul său, râsul, acesta fiind de fapt elementul cheie al necesităţii umorului ca practică socială, pivotul (şi al) unei întregi industrii de profil (inclusiv, profit!). Râsul ca finalitate a actului umoristic poate defini la rândul său un întreg univers emoţional, intelectual, atitudinal, relaţional şi comportamental făcând parte din fiinţa noastră biologică, psihică şi spirituală. Putem afirma de asemenea că relaţia umor-râs ne integrează complex şi trainic într-o ordine cosmică superioară, noetică, a vieţii conştiente de sine. Dar, pentru a nu părea deplasată formularea anterioară, să analizăm succint râsul, ca efect al umorului, în măsura în care, tot la nivelul cuvântului, poate exprima situaţii şi stări extrem de diverse, într-un mod de asemenea foarte concis. Iată cum putem caracteriza sau chiar cataloga persoanele cu care venim în contact, doar constatând că:

            Surâde: blând, parşiv, rece, calculat, cald, învăluitor, îngăduitor, etc…

            Râde: ca prostul, pe sub mustaţă, în faţă, pe la spate, de altul, ia în râs, batjocoritor, este de tot râsul, şi/sau de batjocora şi de râsul lumii; (stări de fapt);

            în hohote, sincer, prefăcut, deschis, etc… (nivelul trăirilor emoţionale);

            în silă, de nevoie, din toată inima, cu toată fiinţa, ochii râd-inima plânge, gura râde-ochii plâng, etc… (nivelul de satisfacţie);

            Se sparge de râs, moare de râs, se umflă de râs, etc… (exprimări vulgare care dau notă celui care le foloseşte);

            Râde toată ziua, nu râde niciodată, râde când şi când, râde mâine de ce aude azi, etc… (defineşte subtil comportamentul uman prin relaţia aparent bizară dintre  râs şi unităţi de timp);

            Sau: are râs întunecat, se luminează cerul când râde, împrăştie norii, apare soarele, etc… (definind firea omului în relaţie cu fenomenele naturale)

            Dar: nu-i timp/loc de râs, acum te-a găsit râsul, nu-i deloc de râs, ce-ţi veni să râzi, ce găseşti de râs aici, nu găsesc nimic de râs la… etc… (instituie sau sancţionează coduri comportamentale);

            Pe când: nu râde pentru că nu înţelege, nu ştie de ce râde, cum să râdă dacă nu pricepe, etc… (se instituie ca un indicator al culturii sau nivelului de inteligenţă şi educaţie);

            Iar râsul: nechezat, behăit, ca un tril, grohăit, lătrat, etc… caracterizează, eficient şi drastic, prin valenţe onomatopeice corespunzătoare.

            Nu putem vorbi însă de umor şi râs fără să amintim de funcţiile şi atributele sale sociale pentru că din acest punct de vedere cele două manifestări au implicaţii profunde în procesul de formare şi întreţinere a grupului în limitele profund morale ale socialului uman.

            Putem aminti despre funcţiile de:

            Liant social: la petreceri, sărbători, oamenii se adună împreună cu principalul scop de a se simţi bine, iar acest lucru se petrece mai ales râzând, fiindcă acest exerciţiu creează relaxare, disponibilitate pentru comunicare, permisivitate, toleranţă, ducând şi la creşterea capacităţilor intelectuale. Să nu uităm, chiar şi cuplurile de îndrăgostiţi râd mult mai des prin comparaţie cu alte cupluri în care lipseşte afectul, iar această situaţie este, în mod sigur, provocată de creşterea nivelului endorfinelor;

            Ierarhizator socio-cultural: observăm că oamenii nu râd toţi la aceleaşi glume şi ne putem întreba, ba chiar deseori o facem, de ce râde omul simplu (rural, urban, cu specificaţiile urban-industrializat şi urban-periferic, spre deosebire de omul cult, evoluat spiritual);

            Funcţia educativă: stârnind râsul prin ironie, societatea induce ideea scăderii performanţei, cu reflectare în plan social: mai puţine şanse la promovări, cuceriri, succese, etc;

            Funcţia coercitivă: râsul ridiculizator provoacă individului, senzaţia de ruşine  activând astfel mecanismele ei mobilizatoare;

            Funcţia socio-morală: aici străvechiul dicton „ridendo castigat mores” este de unul singur în măsură să dea importanţa acestei funcţii.

            În plan individual, însă cu fermă reflectare în social, exerciţiul râsului, fiind eliberator de endorfine, creează, şi este bine să repetăm această constatare, relaxare, disponibilitate pentru comunicare, permisivitate, toleranţă, creşterea capacităţilor intelectuale. Şi aici cred că un exemplu se impune. În anii şaizeci vestul Europei era confruntat la nivel social cu actuala noastră problematică de alienare, intransigenţă nejustificată în raporturile interumane şi o aparent nejustificată tendinţă spre agresivitate şi, implicit, violenţă. Numai că, atunci, aceste manifestări, au fost atent studiate de psiho-sociologi, deoarece ele afectau dramatic fundamentele normalităţii sociale şi a fost găsit remediul!

            Au fost înfiinţate la sugestia cercetătorilor, dar şi cu voinţă politică, cluburile: Zâmbiţi, zâmbiţi! (Surriez, surriez, varianta franceză, pentru neîncrezători). În aceste cluburi, oamenii erau învăţaţi să considere zâmbetul un factor sine qua non al comunicării interumane. Prin urmare făceau exerciţii de a se adresa unii altora, rostind mai ales banalităţi, în orice condiţii, cu zâmbetul pe buze.  Exista chiar obligaţia, ca persoanele care lucrează cu publicul, să fie membri ai respectivelor cluburi. Aproape firesc, în aproximativ un deceniu, tensiunile sociale s-au diminuat considerabil, a scăzut semnificativ rata infracţionalităţii, ba chiar şi numărul accidentelor rutiere, fiind cunoscută nocivitatea agresivităţii la volan şi implicit a crescut productivitatea muncii, ştiindu-se că oamenii relaxaţi se pot focaliza mult mai eficient pe rezolvarea sarcinilor ce le revin. Ei, da, ar spune cârcotaşii, a fost făcut totul pentru ca omul să fie mai bine exploatat de către om şi să crească profiturile capitaliştilor, aşa cum am învăţat noi la marxism-leninism. Da! Numai că răspunsul cel mai potrivit la această acuză ar fi, paradoxal, o întrebare: Şi ce dacă?

            Dincolo de orice dilemă însă, trebuie să avem în vedere implicarea factorului de decizie în rezolvarea unei asemenea problematici sociale deoarece în absenţa unor implicări energice ale acestui nivel, orice plan este sortit eşecului. Iar acum, când mulţi dintre noi merg în ţările Europei Centrale sau Vestice, ne mai uimeşte încă faptul că oamenii de acolo se poartă într-un mod care ne încântă, dar ne şi nedumereşte într-o oarecare măsură. Tindem să credem că este doar efectul bunăstării, fără să ne gândim la intervenţia decisivă, la un moment dat, a factorului educativ. Iar educaţia s-a făcut folosindu-se forţa terapeutică a zâmbetului. Deci, precum vedem, se poate! Dar numai dacă se vrea!

            Şi, printr-un nou recurs la dicţionar, vom găsi desigur o definiţie a râsului: „acţiunea de a râde şi rezultatul ei; manifestare a veseliei exprimată printr-o mişcare caracteristică a feţei şi a gurii, însoţită de un sunet specific nearticulat” . Putem constata din nou că o simplă definiţie nu poate şi consider că nici nu îşi propune să cuprindă o atât de largă fenomenologie.

            Prin urmare, dincolo de definiţii, putem afirma că râsul, ca fenomen complex şi specific determinat de umor, defineşte un întreg univers emoţional, intelectual, atitudinal, relaţional şi Continue reading „Mihai BATOG-BUJENIȚĂ: Despre umor și râs” →