Eroul despre care vom vorbi este preferatul multor generaţii de cinefili, prin urmare, un model către care mamele îşi proiectează educaţia copiilor, iar fetele, de toate vârstele, visele. Însă el, deşi are, obligatoriu, un metru nouăzeci, o tonă şi ceva de muşchi, jeans impecabili şi o figură foarte macho, este un familist înrăit dependent de soţia sa blondă, frumoasă şi casnică, dar şi de cei doi copilaşi. Dar ce spun eu copilaşi!? Adevăraţi îngeraşi, dintre care băieţelul are astăzi serbare la grădiniţă şi joacă rolul unui pitic de grădină, ceva extraordinar de complex care necesită, obligatoriu, sprijinul emoţional al întregii familii. El, eroul deci, se numeşte, cum altfel decât Bob Tren. Păi, hai să fim sinceri, cum ar putea să fie un erou dacă s-ar numi Franklin Delano Roosevelt Jr. de pildă? Jenant! Un adevărat erou trebuie să aibă un nume care să dea senzaţia că mesteci pietriş…

            Ziua de muncă a eroului începe, în mijlocul întregii familii, copiii leorpăind fericiţi cu lingura în nelipsitele siriăls aruncate într-o strachină cu o zeamă albicioasă, el înfulecând grăbit o gogoaşă, iar superba lui soţie lincăind visătoare o ceaşcă cu ceva verde şi tulbure. Deci eco! Visarea ei, aflăm din sărutul pasional pe care-l primeşte de la eroul cu gura plină, se datorează unei nopţii de amor nebun, abia încheiată în zori când îngeraşii, inocenţi, ca toate fiinţele semidivine, năvăliseră în dormitor să joace bâza cu: „mom and dead”. Ei, zâmbind cam ruşinaţi, se jucaseră totuşi, preţ de câteva cadre, cu micii terorişti. Din cauza asta el a cam întârziat, iar acum fuge la serviciu cu gogoaşa în gât. Este desigur poliţist şi când deschide uşa secţiei şeful îl cheamă urgent la el şi îl suspendă pentru că, în seara precedentă, împuşcase fără aprobare vreo cinci bande de hoţi, drogaţi, asasini, kileri şi, din greşeală, un câine maidanez, iar nesuferiţii ăia de la Asociaţia pentru Protecţia Animalelor deschiseseră acţiune în tribunal pe chestia asta. Omenos din cale afară, şeful, un vechi prieten de Vietnam, îi dă de la el un pistol, o maşină şi îl asigură că va închide ochii dacă astăzi îi lichidează şi pe nemernicii care îl sechestraseră pe preşedinte statului şi voiau, cu orice preţ, să arunce o bombă nucleară piratată de chinezi, auzi, nebunie,  într-o grădiniţă.

            Eroul simte cum îi vine sângele la cap, sare în maşină şi, ca măsură de siguranţă, o ia ostatecă pe amanta boss-ului, altă blondă, de data asta însă una foarte tâmpită care dă pe trompă totul despre bandiţi şi, ca să arate cât de mult îl apreciază ea pe erou, de care era îndrăgostită încă din liceu, dar el n-o băga în seamă, începe, cu graţie şi multă tandreţe să-i tragă un scurt. Eroul, în acest timp, goneşte cu o sută de mile pe oră fiind urmărit de nişte paranoici care trag cu mitraliera şi dă un sms soţiei ca să-i spună că, probabil va întârzia puţin la serbarea micului Thiboldt, scumpul lor băieţel.

            Mă-sa se cam şucăreşte şi-i face puţin tapaj precum că să-i fie ruşine, că nici data trecută nu a venit şi ăla micu’ era tot numai lacrimi şi muci de supărare. Eroul este nevoit să închidă deoarece tocmai a încasat un glonţ în telefon. De ciudă face o fentă cu maşina şi nemernicii de bandiţi se prăbuşesc într-o prăpastie apărută pe neaşteptate în dreapta autostrăzii. Eroul opreşte regulamentar vede cu destulă durere că gagica fusese şi ea făcută ferfeniţă cu o rafală de tun antiaerian şi se bucură că dintr-un elicopter coboară bunul său coleg de serviciu un afroamerican cam la fel de solid şi pus, nevoie mare, pe făcut dreptate. Cei doi schimbă unele glume cu specific poliţist şi pleacă în trombă să-i pedepsească pe bandiţi întrucât ăia anunţaseră la televizor că-l înjosesc pe preşedinte cu vorba şi cu fapta dacă nu primesc un vagon de bani. Preşedintele apare şi el pe ecran, puţin vânăt la un ochi şi le ordonă tuturor să nu-şi rişte vieţile fiindcă se descurcă el singur, aşa cum a făcut-o şi în alegeri. Naţiunea face o mică explozie de lacrimi şi bucurie, apoi îşi vede de ale ei. Eroul însă ştie ce are de făcut! Se furişează pe lângă şopronul unde era statul major al infractorilor şi preşedintele ostatic. Primeşte un telefon de la vicepreşedinte care-l asigură că îşi va primi insigna înapoi dacă reuşeşte. Dacă nu, nu! Scârbit, eroul aruncă şi acest telefon. Se prinde însă la timp că gagica-l trăsese în piept şi îl vânduse, deoarece aici este aşteptat cu mii de guri de foc de toate calibrele căci pe şeful bandei nu-l interesa neapărat preşedintele, sau vagonul de bani ci, în primul rând, să-i ia eroului gâţii fiindcă în urmă cu un an îl arestase pe fratele lui, un tip ceva mai idiot, care călca oameni cu maşina, dar la care el, deşi mare canalie, ţinea totuşi enorm.

            Hopaaa! Intriga ia o notă personală ceea ce nu este admis din punct de vedere deontologic. Bravul partener afroamerican, Heatcliff pe numele lui mic, căruia i se văd mai mult dinţii deoarece perimetrul acţiunii este luminat intermitent cu tot felul de flash-uri colorate, îl sfătuieşte s-o lasă baltă şi să nu se implice emoţional. Eroul însă este din beton armat şi, la această observaţie, zâmbeşte sexi, dă o replică spirituală, apoi îl doboară dintr-un foc tras la plezneală, pe unul care stătea pe un acoperiş cu o puşcă cu lunetă, probabil special pentru a fi împuşcat. Abia acum începe, cu adevărat, măcelul. Bandiţii trag în disperare întrucât regia le-a asigurat muniţie cât pentru un război de rutină. Adăpostiţi după un gard de sârmă, eroul şi partenerul său trag agale, foc cu foc, pentru economie de muniţie (seara vor face un raport în care vor specifica fiecare glonţ tras şi cu ce efecte), dar şi pentru că, fiind ei bine antrenaţi, la fiecare foc, doboară minimum doi bandiţi. Apare însă un elicopter care pune proiectorul pe ei, se făcuse deja seară, dar şi un dement ieşit pe o uşă începe să-i mitralieze energic. Se face puţină jale, fiindcă acţiunea elicopterului este susţinută şi de un submarin, apărut dracu’ mai ştie de unde, din care se revarsă salve de tun cam cât pentru o debarcare. Situaţia se agravează eroul fiind rănit uşor în picior şi puţin în inimă. Heatcliff însă este făcut treci. Furios, eroul smulge un par dintr-un gard şi-l zvârle în palele elicei care-i zbârnâia deasupra capului împiedi- cându-l să se concentreze. Elicopterul se prăbuşeşte peste submarin şi, ambele, se duc la fund nu înainte de a exploda extrem de spectaculos, ştiut fiind că altfel nu te crede publicul.  Acum eroul se poate ocupa în linişte de bunul său camarad şi prieten.

            Pentru început îl întreabă:

            – You are all right?

            – Yes, I ‘am fine! Răspunde calm Heatcliff că să nu-i distragă atenţia de la acţiune. Nici nu prea mai era cazul, deoarece, acum nu mai trage nimeni, ba chiar, pe fundal, se aude o vioară care cântă duios ceva foarte trist. Ce-i drept Heatcliff chiar moare, deşi nu-şi prea dă seama de la ce i se trage. Bineînţeles, nu înainte de a schimba câteva glume cu specific soldăţesc de pe vremea când erau ei puşcaşi marini. Apoi, cu câteva clipe înainte de a închide definitiv ochii, îi mai spune să nu cumva să uite de preşedinte, dar nici de serbarea copilului iubit. Eroul îl dă la o parte pe vioristul care începuse să se bage în cadru şi-i lua faţa, apoi pleacă scrâşnind din dinţi. Simţi cum îi clocoteşte adrenalina în vene. Împuşcă încă vreo zece nemernici care-l pândeau pe la colţuri şi, în sfârşit, ajunge la o uşă blindată pe care o zboară cu o lovitură de picior. Apoi mai deschide alte uşi cu cifru… Tot cu piciorul!

            Numai că, în tot acest timp, nici preşedintele nu stătuse de lemn Tănase chiar dacă era legat cu nişte funii deasupra unui cazan cu crocodili. Bun sportiv, făcuse parte, în tinereţe, din vestitele Berete Verzi, distrage atenţia nemernicului de boss cu nişte paragrafe din constituţie, profită de deruta ăluia, se răsuceşte pe funii şi face un salt drept în faţa lui. Prilej cu care îi arde vreo două lovituri speciale cu muchia palmei şi-l dă cu capul de pereţi. Apoi îşi scoate cătuşele şi i le pune imbecilului, spunându-i calm că va putrezi pe veci în închisoare, dacă nu-i destăinuie, acum şi aici, în amănunt, cum stă treaba cu bomba de la grădiniţă. Monstrul, fraier, rânjeşte batjocoritor. Acum este momentul în care sare din ţâţâni uşa încăperii cu crocodili şi intră eroul. Primul lucru pe care-l vede este că o jivină se apropie de gamba preşedintelui. O anihilează dând o lovitură de pumn în moaca banditului. Nu voia să mai aibă probleme cu descreieraţii de la protecţia animalelor! Crocodilul preia, foarte sfinţit, semnalul din subliminal şi se duce mârâind la groapa lui. Ce le spune celorlalţi nu mai ştim, cert este că toţi se dau la fund. Boss-ul înspăimântat de forţa psihică a eroului dă pe trompă toată mişculaţia. Preşedintele formează imediat un număr de telefon strict secret şi forţele speciale intră în acţiune la grădiniţă. Se rulează câteva cadre cu nişte copilaşi fericiţi care habar nu au prin ce-au trecut.

            Preşedintele îl bate pe umăr pe erou şi-i strânge mâna. Eroul are pregătite câteva fraze protocolare despre aptitudinile preşedintelui. Acesta, modest din fire, rosteşte fraza devenită celebră:

            – Eii, nu am fost toată viaţa mea preşedinte…

            Ies împreună exact când sosesc şi câteva zeci de maşini ale poliţiei cu girofarurile în funcţiune şi cu sirenele al maximum. Plus o divizie de elicoptere ale armatei pline ochi cu soldaţi vopsiţi pe faţă. Cam o mie de  reflectoare luminează scena în cei doi care păşesc zâmbind fericiţi spre camerele de luat vederi. Reapare vioristul tot cu ceva melancolic şi trist. Vine în fugă şi cu ochii umezi de emoţie însuşi vicepreşedintele. Îşi şterge ruşinat câteva lacrimi bărbăteşti, îl îmbrăţişează pe prietenul lui de o viaţă, Tom (preşedintele!) şi îi spune şefului poliţiei să pregătească ceremonia.

            Şeful pricepe imediat, nu pune întrebări prosteşti cum suntem noi învăţaţi şi, întreg alaiul se pune în mişcare. Pe undeva prin planul secund se vede, preţ de câteva clipe, figura ofticată a banditului şef.

            În cadrul unei ceremonii extrem de bine definită în plan emoţional este îngro- pat, cu salvele şi drapelul de rigoare, viteazul Heatcliff, iar eroul primeşte, în altă ceremonie, la fel de fastuoasă, Medalia de Onoare a Congresului, apoi i se returnează insigna şi pistolul din dotare. Neatent şeful îl bate pe umăr, în semn de prietenie adâncă, însă eroul se strâmbă puţin. Să nu uităm că avea două gloanţe în el. Dintre care, cel mai dureros, în inimă! Cei doi râd amuzaţi de întâmplare, iar seara îl vedem pe erou intrând în sala de spectacol, în uniformă, cu medalia la gât şi, alături de el, preşedintele, cu care se pare că a devenit bun prieten şi au convenit să vadă împreună piesa în care juca micuţul Thiboldt. Abia după asta planificaseră să bea o bere, în linişte, la birtul din colţ. Sala ovaţionează, Thiboldt se cam încurcă, de emoţie, mămica îi dă un sărut foarte pasional eroului şi, după, face o glumă epocală:

            – Acum că ştiu cu cine eşti când lipseşti de acasă te iert… Dar îi voi telefona Primei Doamne să ştie şi ea cu cine pierde vremea distinsul ei soţ. Se râde pe rupte şi filmul se termină tot cu o piesă de vioară.

Continue reading „Mihai BATOG-BUJENIȚĂ: O zi din viața unui erou Hollywoodian” →

         Luna decembrie a unui an fast. Şomaj, criză, foame ca la balamuc, promisiuni deşarte… În plus, colac peste pupăză, epidemie de gripă porcină, transformată de reporteri în pandemie ca să sune mai bine în urechile poporului. Dar acesta, poporul deci, cam nepăsător din fire, rămâne indiferent şi la măreţele realizări ale guvernului dar şi la spaimele transmise prin mijloacele mass-media.  Marile sale griji erau, la această vreme, porcul, ţuica fiartă, şi ieşirea din post pentru nişte chiolhane temeinice, din zori şi până în noapte, fără să te temi de afurisenia popii sau, şi mai rău, de a nevestei care nu te mai trata cu varză acră ca să-ţi treacă mahmureala.

            În zadar se face reclamă disperată la noul vaccin împotriva gripei ucigaşe, degeaba apare pe micile ecrane, seară de seară, un domn doctor de la minister care ne prooroceşte mai ceva decât în Apocalipsă, poporul e cam chior şi o arde pe muzică populară sau lăutărească. Aflată şi asta din belşug, după ce termină de ameninţat don’ doctor. Destul de ofticat şi el fiindcă cumpărase pe bani grei şi cu un comision baban o câteva tone de vaccin şi i se mucegăiau în cămară. Ca să nu mai vorbim că unii, dintre cei care nu puseseră botul la afacere, băgau nişte strâmbe de toată frumuseţea vorbind despre efectele nocive ale vaccinului. Unele mortale pe timp scurt şi deosebit de grave pe timp mediu şi lung. Dar cum poporul este vestit pentru vigilenţa şi înţelepciunea sa, îşi băga picioarele în tratament susţinând sus şi tare experienţa sa milenară. Adică aia bazată pe usturoi, rachiu, lebăr, tobă, cârnaţi, şi năduşeală la aşternut cu nevasta, cu mândra, ibovnica, vecina, cuscra, fina, naşa, soacra, în fine, cu cine se nimerea, deoarece noaptea nu are importanţă, că tot nu se vede nimic. Să nu uităm însă că suntem în ţara tuturor posibilităţilor. Prin urmare…

            Cam pe la Sfântul Ion când deja dădeau semne de oboseală până şi cei mai vajnici petrecăreţi, iar în grajduri vitele răguşiseră de atâta zbierat şi cădeau de foame, cel mai bun prieten al oamenilor, televizorul, transmite o ştire zguduitoare. Un mare cântăreţ de manele, până acum necunoscut, moare călcat de tramvai. Era ce-i drept cam beat şi de fapt fusese împins pe şine de concurenţă, însă forurile medicale constată că bietul om era infectat cu virusul noii gripe. Adică aia porcină care bântuia din primăvara trecută şi nu prea reuşise să facă cine ştie ce ispravă.

            Poporul este zguduit! Hai, soro, că una ca asta nu se poate! Păi, cum nici chiar artiştii nu au scăpare? Înseamnă că e jale mare şi musai să ne facem vaccinul aşa cum ne anunţa, din nou, cu o figură extrem de tristă, acelaşi don’ doctor. Neamul se repede disperat la făcut injecţii. Mai ales că erau gratis. Primii sunt, ca de obicei, înţelepţii pensionari, bucuroşi nevoie mare că, iată, apăruse un nou prilej de stat la coadă, de schimbat impresii despre încălzirea globală şi aventurile tipei ăleia beton de la emisiunea de duminică seara, aia care nu-i mai ajunge cât are şi o dă la greu prin străini plus multe alte subiecte pasionante, vitale chiar, acum după sărbători.

            Unde mai pui că şi panarama e în toi. Medicii şi asistentele bufnesc şi trăsnesc deoarece nu iese nici un folos din toată munca, solicitanţii că acesta e dreptul lor, politicienii din opoziţie că uite, guvernul lasă poporul să moară şi nu mişcă un deget, cei de la guvernare că: noi v-am tot spus, da’ voi nesimţiţilor… Iar televiziunile, fericite, trimit reporteri să aţâţe lumea care atât aşteaptă. Continue reading „Mihai BATOG-BUJENIȚĂ: Eradicarea gripei porcine” →

Castelul Blackwings se înălţa sumbru şi maiestuos, părând a pluti peste ceţurile vineţii ale Scoţiei. Era totuşi, în aceste trei zile ale conferinţei pe teme de demografie organizată anual de mai bine de jumătate de secol de către atotputernicul Consiliu Suprem, adevăratul centru al puterii pla-netare. Consiliul fiind acela care decidea soarta omenirii şi se considera că tot ceea ce hotăra el era mai presus de orice lege.

În marea sală de onoare erau aşezaţi în jilţuri cu blazon cei doisprezece mari consilieri. Păreau calmi şi relaxaţi dacă nu l-ai fi privit mai îndeaproape pe lordul Sussex aflat, cel mai probabil, într-o cumplită criză de hemoroizi. Nici nu îndrăznea, dar nici nu-l prea putea privi pe Marele Consilier, lordul  Funestian de Blacksoul, care era, de departe, mult mai sumbru decât însuşi castelul. La un moment dat, după tăcerea protocolară, aia care îngheţa sângele în toţi, vocea sa cavernoasă se făcu auzită:

            – Băi, neghiobilor, ce mă fac io cu voi!? Dă mai bine dă juma’ dă secol ne câcâim să reducem populaţia amărâtei astea dă planete la jumătate şi ce-am făcut!? Spuneţi, bă, boilor, ce-am realizat după ce am cheltuit ca nebunii pe tot felul dă războaie cumplite, bombe nucleare, boli ca la balamuc, epidemii de te ia groaza, cataclisme care par naturale ori bacteriile considerate letale? Ce-am făcut cu boala vacii nebune care trebuia să omoare cam trei miliarde de oameni şi s-a oprit la bietele vite sau cu gripa aia care urmărea modelul celei spaniole şi a fost receptată doar de găini?

            Bă, voi sunteţi sănătoşi la cap? După atâta chin şi risipă de resurse, populaţia a crescut de trei ori! Ce le mai dăm să crape în ei? De unde apă potabilă pentru toţi, haine, combustibili, ca să nu mai spun de case, pământ ori maşini?

            Hai, spune băi, Sussex, că doar tu coordonezi sectorul demografie! Ce rezultate ai obţinut? Că o să te pun să plăteşti nota sau, şi mai bine, îmi iau alt colaborator că tu…

            Speriat cleşte, fiindcă ştia ce înseamnă dizgraţia mare-lui consilier, Sussex băgă una unsuroasă menită să-i scoată pielea de la argăseală.

            – Prealuminate, dacă strădaniile mele nu vor da roadă nici în următorul an, viaţa mea va fi pusă în milostivirea mâinilor voastre…

            – Mmm, e o idee demnă de a fi reţinută! Şi am putea începe scăderea demografică chiar cu acest departament…

Deşi vocea lordului Blacksoul suna mai sinistru decât scârţâitul unei uşi de cavou, câţiva consilieri, încântaţi de perspectivă, rânjiră fericiţi în timp ce bietul Sussex luat de călduri încerca să-şi închipuie sfârşitul. Era însă un optimist incurabil şi nu reuşea decât să se vadă sfâşiat de cămile…

Lordul Blacksoul dădu verdictul final:

– Încheind noi astfel lucrările conferinţei anuale pe teme demografice vă propun să ne retra-gem pentru deliberări în cramele acestui minunat castel. Sussex! Tu te duci şi analizezi problema în departament, iar peste două zile vii cu propuneri! Ai mare grijă! Astăzi sunt extrem de bine dispus, însă asta nu este starea mea obişnuită! Marş!

Sussex se retrase ţinând-se ferm de pereţi, iar ceilalţi coborâră în cramă. Acolo urmau să dezbată situaţia în linişte, acompaniaţi doar de licorile vestite ale Scoţiei, însă şi de arta divinatorie a unor prospături bunoace venite din estul sălbatec al vechiului continent, plus nişte balaoacheşi meseriaşi, care le aveau cu scripcile, dar şi cu folclorul de inimă albastră. Tot din nenorocitul acela de est!

Doar bietul Sussex se târî până în salonul de vânătoare unde îl aşteptau colaboratorii: lor-dul Essex, lordul Doorsex, lordul Ambisex, lordul Nosex, lordul Windsex, dar şi ducesa Libertina de Weelsex, cea în care putea avea cu adevărat încredere. Singura, fiindcă ceilalţi erau cam de multă vreme robiţi definitiv licorilor scoţiene.

Când intră în salon avu nevoie de multă stăpânire de sine ca să nu-i omoare pe toţi. Băieţii erau deja bine chercheliţi şi băgau la greu bancuri tematice cu ducesa, iar asta, nici ea vreo abstinentă, le ţinea hangul… Prin urmare, behăielile lor de berbeci excitaţi se auzeau până la cuhnii. Tensiunea îi făcea deja figuri!

– Băăă! Nu vă mai satură dreacu’ da’ nici nu ştiţi ce vă aşteaptă! O belim, bă, dacă nu venim cu propuneri concrete! Ne ia gâţii nenorocitu’ ăla de boşorog smintit!

– Auzi, şefu’, poate lu’ alde matali bre, că noi am avut numai idei bune, da’ tu, lingău cum eşti, ai dat ochii peste cap la orce tâmpenie a lu’ criminalu’ ăla şi dă-i cu banu’ la distrugere pe tot felu’ dă căcaturi cu războaie, cu alea-alea şi ieşi drept un rahat! Păi, bă, şefu’, noi, atenţie foarte mare, la o adică, avem propunerile înregistrate, aşa că fă bine şi ia o gură dă haraşpincă dacă vrei să mai trăieşti ca să auzi ce vorbim noi aici-şa!

Lordul Doorsex era el făcut cam muci, da’ uite că avea dreptate! Prin urmare, Sussex îi luă sticla din mână şi sorbi din ea. Sorbi ca un adevărat scoţian ce era! Adică juma’!

– Vă ascult!

– Şefu’ sper să fii suficient de beat ca să mă şi înţelegi! Fii atent la întrebarea mea: Ce-i place cel mai mult omului?

– Să câştige la poker! Lordul Windsex, un cartofor înrăit care pierduse deja averi la masa verde nu mai era capabil să îşi imagineze altceva…

– Nţţţ!

– Să trădeze! Adevărata fire a lordului Nosex ieşea astfel la iveală…

– Nţţţ!

– Să omoare, să dea în cap, să ardă, să jefuiască, să violeze… Strămoşii piraţi ai umflatului de lord Ambisex vorbeau, prin gura urmaşului, de dincolo de morminte.

– Mmm… Pe-aproape…

– Bă, lua-m-ar dracii, cu ce dovleci m-am înhăitat! Bă! Ce dracu’ aveţi în capete în afară dă băutură?! Oamenilor, cel mai mult, le place să se reguleze, bă, nu tâmpeniile alea pe care le ziserăţi voi ca nişte degeneraţi ce sunteţi!

Lordul Doorsex se ridică şovăielnic din jilţ şi o pupă cam bălos pe ducesă, iar lordului Sussex care privea în gol îi dădu o castană în cap ca să-l aducă pe lumea asta.

– Bă, fiţi atenţi la planu’ mio! Windsex notează că iar uiţi, boule, şi ne bagi în belele!

Peste nici jumătate de oră lordul Sussex alerga la cramă şi-i prezenta Marelui Consilier planul. Acesta, deşi sub influenţa miraculoaselor licori din cramă îşi schimbase culoarea obrajilor din galben-cadaveric într-una mult mai veselă, uşor pământie, îl ascultă cu luare aminte şi spuse scurt:

– Ai mare grijă să mă aflu în consiliul de administraţie, preşedinte, că doar eu bag banu’ şi n-o să-i las pe alţii să mi-l sufle de sub nas.

Încurajat de înalta bunăvoinţă a lordului, bietul Sussex îşi pierdu puţin minţile şi întinse mâna după sticlă de whisky. Se dezmetici urgent, dar numai după ce luă o palmă meseriaşă de la întunecatul domn Funestian, care-l şi avertiză, hârâind:

– Bă, adică io te scap de jupuire în piaţa publică şi tu vii cu tupeu să-mi goleşti sticlele? Cred, spre binele tău, că ai avut doar un moment de rătăcire! Marş afară!

Sussex îşi reveni, sărută gheara stăpânului şi ieşi cu spatele. Abia acum îşi dădu seama prin ce trecuse. Doamneee, era totuşi un om de o anumită vârstă, se şi mira cum de mai putea face faţă stresului cotidian. Însă, pe drum, îşi făuri şi el un plan…

*****

Fuckwell Industries scoase pe piaţă un nou model de gonflabilă. Una, doar generic numită astfel întrucât avea performanţe de neînchipuit până atunci. Expunea o piele perfect netedă dotată cu încălzire optimă, evident mai mică decât cea a cavităţilor, era făcută dintr-un silicon care imita perfect textura corpului omenesc, ochi albaştri, era blondă şi chiar rostea câteva cuvinte, nu prea multe, dar absolut necesare momentelor de maximă trăire ale utilizatorului. De fapt reproducea cu multă fidelitate figura şi apucăturile unei actriţe vestite în secolul trecut, una care făcuse vâlvă cu legăturile pe care le întreţinuse în cele mai înalte cercuri.

De asemenea Industria (nom de guerre), în clipurile promoţionale prezentate în toată media, menţiona insistent că era un produs menit să aducă fericirea bărbaţilor, iar preţul, era unul de producător, deci absolut competitiv şi perfect accesibil tuturor buzunarelor.

Nebunie! Milioane de comenzi zilnice! Fabricile reuşiră totuşi să satisfacă toate cererile, fără nici o întârziere, cu livrare discretă, la domiciliu, semn că era o firmă serioasă cu un uriaş potenţial financiar.

După un timp, cam când comenzile scăzuseră puţin, apăru un alt model. De data asta o chinezoaică supersexi gângurea în momentele de extaz ceva pe limba ei, evident de neînţeles chiar pentru chinezi, însă foarte provocator. Ca o noutate în plan comercial, modelul anterior putea fi dat la schimb pentru acesta nou, prin metoda buy-back.

Dar nu prea a fost nevoie. Majoritatea consumatorilor a păstrat ambele modele. Era de înţeles totuşi!

Curând apăru modelul negresă, ceva sălbatec şi mult mai fierbinte! Iar la ce sunete scotea pe timpul folosirii putea fi considerată mult mai atractivă decât serialele leşinate de pe Naţional Geografic, alea cu lei care se împerechează.

Eii, a avea în debara toate modelele era deja o chestiune de rafinament şi bun gust. Şi ce putea fi mai bun decât acest lucru când, iată, nu te mai costa nici un şfanţ rochiile, bijuteriile sau mesele romantice la restaurante cu preţuri mai mari decât o navetă cosmică. Unde mai pui că puteai veni acasă când şi cum voiai, te puteai uita la meciuri fără să te bată nimeni la cap că nu ai dus gunoiul sau că mănânci ca un porc pe canapea. Noo! Acum scoteai fata de după uşă când voiai, o puneai să facă orice-ţi trecea prin cap şi nimeni nu te acuza de perversiuni beţivăneşti aduse de la curvele cu care te bălăceşti în mocirlă sau că nu ţii nici cât un vrăbioi.

Nu! Acum totul era perfect, demnitatea ta de mascul nu era terfelită, puteai povesti orice despre performanţele tale, fiindcă nu te mai putea contrazice nimeni, iar liniştea casei nu era dis-trusă decât arareori de soţiile care nu apucaseră încă să fie mătrăşite din locuinţă pe motive de inu-tilitate.

Industria însă nu dormea. Un plan subtil, strecurat şi acesta pe media, insista asupra drepturilor femeilor în această lume în care, iată, de la o vreme, erau în mod criminal nedreptăţite, dar şi pe ideea naşterii şi creşterii unui copil ca fiind plină de riscuri şi extrem de păguboasă. Păi, tu, om care munceşti ca tâmpitul câte opt ore pe zi, cel puţin, în loc să te bucuri de câştigurile tale trebuie să le dai pe hăinuţe, ghetuţe, jucării prosteşti, cărţi, colegii sau universităţi şi toate astea de ce? Ca să vezi că ploşniţa asta mică suge de rupe tot felul de băuturi mai întâi toxice apoi şi din cele care-ţi plac şi ţie, dă la nas ori la venă produse mult mai scumpe decât maşina ta, iar la un moment dat îţi dă în cap ca să te moştenească!

Ideile, în principiu susţinute ferm cu exemple din viaţă prindeau, iar masele obişnuite să li se spună la televizor cum să gândească intrau fericite în jocul Industriei! Perfect!

Continue reading „Mihai BATOG-BUJENIȚĂ: Sex-Machine” →

           Marele voievod călărea în mijlocul curtenilor săi devotaţi. Era mulţumit. Cu ajutorul Domnului, prin măiestria căpitanilor, dar şi prin vitejia oastei, câştigase războiul împotriva zurbagiilor de cazaci, care în ultima vreme se obrăzniciseră peste măsură şi multă silnicie făcuseră în ţinuturile de margine. Pâlcurile mergeau acum domol către marea curte domnească a ţării de mijloc, împreună cu harabalele pline cu pradă, urmate de rădvanele grele ale doamnelor şi domniţelor ce se alăturaseră oastei după victorie. Vodă părea însă cam îngândurat de grijile domniei…

            – Cinstite vornice, alătură-mi-te lângă scară, căci avem a tăinui oarece!

            – Poruncă, doamne, spuse marele vornic şi, strunind bidiviul, rămase totuşi, plin de respect, cu un pas în spate şi în stânga calului voievodului. Era o măsură dictată nu numai de profundul simţ al protocolului, ci şi de prevedere, cunoscută fiind firea cea întortocheată a principelui, care, ca orice despot oriental, ignora cu nonşalanţă drepturile omului. Adevăr este însă că acestea nici nu fuseseră inventate!

            – Opri-vom câteva zile la curtea mea din mlaştinile pârâului acela cu nume ce nicicând nu mi-l amintesc. Vom lăsa oamenii şi dobitoacele să se odihnească, iar noi vom sărbători creştineşte izbânda noastră. Gândesc, iată, să le ridic lor şi o sfântă biserică, ce în veci să amintească de glorioasa noastră trecere prin aceste locuri uitate de Preabunul.

            – Multă dreptate ai, mărite doamne, că într-adevăr nici numele acelui pârâu nu prea-l ştie nimeni, iară Domnul şi-a cam întors faţa de la ei, deoarece cunoscut este că-s tare leneşi. Au, iată, codri necuprinşi, dar sculele necesare pentru gospodării le cumpără din ungurime, căci ei nu se învrednicesc să facă nici măcar doage pentru buţile de vin, de care-s tare poftitori, nici linguri, sau copăi, dară nici oale de lut, comerţul îl duc armenii pripăşiţi acolo încă din vremea prealuminaţilor tăi străbuni, straie cumpără pe bani grei de la nemţi, sau de la Ţarigrad, albine nu cresc, de cultivat nu cultivă nimic, turme de cai, de capre, sau de oi nu au, iară de meşteşuguri mai grele, precum fierăria, sau împletitul majelor, nici nu putem să vorbim. Dacă n-ar fi bălţile cele întinse, în care pescuiesc folosind batacul, porcii ce trăiesc sălbatici prin bozii, dudele din care fac trăscău şi viile care rodesc pe dealuri fără nici o îngrijire şi din ai căror struguri fac o poşircă ce-i ia de cap, ar muri şi de foame şi de sete, de puturoşi ce sunt.

            – Multă dreptate ai, vornice, dar vezi, domnia ta nu cunoşti încă hirea cea nepătrunsă a lucrurilor, căci oamenii aceştia pe care de mult i-aş fi prăpădit, dacă-i socoteam după vrednicie, au însă felul lor de a fi. Şi asta-i taina ce-i ţine pentru o vreme departe de mânia mea, precum şi de tăişul securii gâdelui. În mare lenea lor au totuşi cei mai vestiţi dieci, iscoditori de vorbe cu adâncă înţelepciune, dar şi din cele chisnovatice, ce bine dau la mesele feţelor înalte şi sufletului fac înălţare. Se află asemenea printre ei şi diecii cei iscusiţi în vorbe de duh stihuite mai ceva ca în cântările cele meşteşugite ale grecilor din vechime, iară ele multă veselie aduc celor cu minte ageră care pot înţelege cele grăite de aceştia. Şi acum, drept să-ţi spun, nu că aş avea eu nevoie de aşa ceva, dar priveşte la domniţa cea tătarcă pe care am scos-o din mâinile spurcaţilor de cazaci. Mi-e tare dragă şi mi-a cam picat la inimă, dară ea numai tristă şi cu gândurile duse pare a fi, iară muierea  mohorâtă, ca vinul cel oţetit este, de-ţi vine să-l scuipi la pământ, dacă-l pui pre limbă. Aşa că, uite, doresc a o însenina, căci, de râde muierea, deschise sunt cele tainiţe ale trupului ei şi învârtoşatul lesne le pătrunde şi cu multă bucurie. Ţine dară minte, de la mine, aceste vorbe şi nu uita că baci ţi-am fost din tinereţe…

            – Îhîî, spuse vornicul, având, pentru o clipită, minţile zburate aiurea, la nişte jupânese din uliţa grecească. Îşi reveni însă repede, după palma cea năprasnică cu care domnul îl cadorisi urgent şi rosti cu un accent vizibil deformat:

            – Iertare, mărite, eram mult prea uimit de marea ta înţelepciune şi mă furaseră gândurile de slavă ce cu multă dreptate le meriţi!

            Domnul îl privi cu drag. Marele vornic era om de nădejde, dar cam căscat, iar el, voievodul, era vestit pentru modul ferm în care ţinea la respectarea bunelor maniere. Îi spuse cu glas blând, ca unui copil ce are nevoie de o gingaşă alinare:

            – Te du, deci, înainte-mi, vornice, iute ca vântul şi când, spre seară, vom fi noi în cetate să mi se înfăţişeze pârcălabul cu ai lui, pentru a vorovi despre cele ce au de făcut! Hai, fuga şi Domnul  fie cu tine, bravul meu!

            Vornicul dispăru ca luat de ape, răsuflând uşurat şi lăsând în urma lui un nor de colb. Scăpase totuşi destul de ieftin. Era deci, încă în graţiile domnului.

            „Ce, Doamne iartă-ne, Evropa tătă-i cu ochii pre noi, aici la fruntariile cu păgânătatea şi nu se face a ne purta ca nişte simpli ciobani lipsiţi de ighemonicon”, gândi vodă, plin de grijă faţă de imaginea ţării în lume.

            Într-adevăr, aproape de apusul soarelui, voievodul, cu întreg alaiul său, se afla în faţa porţilor cetăţii, mirându-se foarte de starea lor cea jalnică, de zidurile de apărare năruite şi de pustietatea locurilor unde numai orăcăit de broaşte auzea. Dar nu avu prea mult timp de amarnice socoteli, că în întâmpinare îi ieşiră boierii cetăţii, în frunte cu pârcălabul, care în sunetul surlelor, ţimbalelor şi al tobelor îi urară bun venit, îi sărutară ciubotele pentru cinstea de a-l vedea, iar preoţii înălţară cântări şi fum de tămâie pentru sănătatea sa şi a celor ce-l însoţeau.

            Vodă, plin de bunăvoinţă, le dădu câteva buzdugane în fălci obraznicilor ce încercau să-i cerşească favoruri, apoi le spuse boierilor că peste două ceasuri se vor întâlni în sala cea mare a palatului domnesc şi vor avea vreme de sfat, mai ales că, după ce se vor lua măsurile necesare, va da un mare banchet în cinstea sa. Porunci ca la întâlnire să vină şi jupânesele, dar mai cu seamă jupâniţele, deoarece bucuria victoriei trebuie împărtăşită mai ales cu cele care, la vreme de război, au în grijă acareturile şi bunul mers al gospodăriilor. Traversă călare curtea interioară, plină de paie ude ca să nu se ridice colbul şi pătrunse sub bolta răcoroasă, pentru a descăleca, fără să fie văzut că icneşte. Palatul domnesc era, de fapt, un grajd mai mare, construit din chirpici, cu arcade scunde şi acoperiş din trestie, iar sala mare, tot cu paie pe jos, era podită cu grinzi afumate de la incendiile anterioare. De jur împrejur, pe lângă pereţi, erau bănci din lemn negeluit, iar în centru un fel de tron încropit la repezeală din trunchiuri de brad fasonate din bardă, însă ce-i drept, acoperit acum, cu o frumoasă blană de câine, proaspăt jupuită. Domnul suspină şi intră într-o săliţă de mărimea unei chilii, în care se afla un crivat peste care cineva aruncase o velinţă mâncată de molii. Dădu liber celor ce-l însoţeau şi se prăvăli pe patul din scânduri, înjurând cu multă pricepere, aşa cum învăţase încă de pe când făcea instrucţia militară la nemţi.

            Dar fix peste două ceasuri se afla în sala tronului, cu toţi marii boieri de faţă şi primea închinarea delegaţiei cetăţii. Pârcălabul, în mare ţinută, era însoţit de toată curtea sa, iar un pas mai în spate se aflau jupânesele şi jupâniţele, aşa cum poruncise măria sa, îmbrăcate şi ele de zile mari. Domnul, aşezat pe tron, având coroana mică pe cap, aruncă o privire vulturească asupra lor şi cu greu îşi stăpâni un urlet de groază. Femeile semănau, care cu o putină de untură, care cu un gealep tătărăsc, sau cu o sperietoare de ciori, înfăşurate însă toate cu blănuri din samur rusienesc, cu giuvaericale turceşti, în care străluceau pietre roşii din îndepărtata Indie, sau cu salbe de zloţi leşeşti ce atârnau cam cât un cârlan, cu tălăngi de aur în urechi şi cu degetele pline de inele de mărimea unui cap de curcan.

            – Logofete, porunceşte, rogu-te, să vină la mine Mitru! Deîndată! Domnul era calm şi zâmbitor, deşi la vederea salbelor cele grele i se ridicase păr de câine turbat pe spinare, deoarece acestea erau făcute din aurul pe care el îl luase drept pradă de la leşi, acum doi ani, atunci când făcuse terci din armata lor, prin codrii cei de necuprins ai nordului. Aurul lor îl trimisese apoi către cetăţi, să fie cheltuit cu folos la întărirea acestora.

  – Ca să vezi, gândi cu tristeţe, el tăiase mâinile unor hoţi care furaseră găini sau ridicase în furci Continue reading „Mihai BATOG-BUJENIȚĂ: Vizita bătrânului domn” →