Visăm împreună acelaşi vis, eu şi fratele meu tăcut, geană în geană.

 Soarele cade oblic în toamna plină de lumină.

         Doctoriţa cu părul alb luptă să trăiască, fiecare respiraţie e chinuită, trupul fragil are o inimă prea mare, o inimă care a crescut în interiorul toracelui ca un nufăr otrăvit, sufocând-o.

         Trăsăturile, încă frumoase, sunt o mască pentru durere.

         Mă ia de mână :

         – Nu vreau să mor, doamna doctor!

         Eu…am abandonat lupta în faţa inevitabilului fiziologic şi ştiinţific?

         M-au secat, de credinţa în miraculos, cei care au murit pe masă?

         Niciodată n-am crezut că voi înceta să lupt…şi totuşi, fratele meu tăcut îşi strânge aripile, din scoarţa copacilor curge miere si sânge.

         Calc pe frunzele aurii, în liniştea toamnei.

         Se agaţă de mine, cu mâinile ei fragile, mâini care au mângâiat, mâini care au consolat.

         – Doamnă doctor, vreau să mai trăiesc!

          Ochii ei mari, cenuşii, frumoşi, cerşesc speranţă.

         Ies afară în soare, în lumină, în toamna vie şi parfumată.

         Niciodată n-am crezut că o să pierd un om, niciodată, până în ultima clipă! Fantasmele îmi învăluie gândurile.

          În Catedrală, cad în genunchi în faţa icoanelor şi mă rog pentru viaţă, pentru doctoriţa cu părul alb din patul de spital, pentru sufletele celor care au murit în mâna mea, pentru bietul meu suflet contorsionat.

         Toamna mă cuprinde în braţele ei de aramă…

         Cândva… dealurile păreau pârguite de soare, pârâul era viu ca un şarpe cu solzii de argint, printre frunze şi brânduşe de toamnă..

         Cândva… aşteptam căprioare să vină, cu ochii lor mari si botul umed…îl aşteptam pe Hyperion să coboare din nemurirea crudă şi rece în toamna de aur, lângă pârâul de foc, alături de brânduşele cu toată aroma anotimpului.

         A murit doamna doctor cu ochii cenuşii.

         Inima ei a încetat să mai bată.

         I-aş duce brânduşe de toamnă, la fel de fragile.

        Când a murit bunicul, a plouat aspru, muşcând pământul.

Azi a fost soare și lumină din umbrele copacilor, toamna  arcuită ca un armăsar în galop, peste dealuri.

          Fetiţa cu bucle blonde si ochi căprui mă ia, iar, de mână.

         – Hai să ne jucăm!

           Şi copilăria izbucneşte în mine, cu toate culorile şi aromele.

         Era toamnă, toamnă cu struguri vineți, în via aprinsă de flăcări, într-o noapte cu lună.                      .

         Dimineţile clipeau reci, cocorii plecau în săgeţi negre, pe cerul albastru intens.

         Mergeam la grădina de la gară, la cules prune.

      Bunicul  scutura pomii, eu si bunica culegeam fructele viorii din iarbă. Mirosea a coş pârguit, a fân cosit şi a pământ.

         Din prune se făcea ţuică.

        Plecam pe întuneric, cu butoaiele în căruţ. Stele scăpărau în cale. La cazan, bărbaţi cu ochi sticloşi strângeau lichidul distilat în damigene mari.

         Ţuica o bea nenea Imbre, din pahare mici, transparente, în timp ce trăgea, cu sete, din veşnica ţigară.

         Nenea Imbre a tăiat şi iepurele alb, pufos, cu ochii roşii, care a ronţăit, o primăvară întreagă, iarbă crudă şi vie tânără.

         Am plâns.

         Bunica l-a gătit.

         Nu am vrut să mă ating de carne.

         Perele cădeau pe acoperişul bucătăriei de vară – poc! poc ! -. Se zdrobeau de asfalt, răspândind aroma lor dulce. Bunicul le aduna, le zdrobea şi le arunca în butoiul pentru ţuică.

         Crizantemele înfloreau bogat şi alb, răspândind miros aspru, de brumă.

         Le culegeam şi le duceam la cimitir de Arhanghel.

         Aprindeam lumânări şi le aşezam la adăpost de vânt.

         Creşteau flori mici pe morminte, iar crucea de marmură, cu poza străbunicului, era roasă de vreme. Cimitirul era plin de flori, cerul – albastru – peste dealurile coapte.

         Mă gândeam la bunicul, la Dode – primul dispărut. Bunicul e în vântul care mângâie lanurile de porumb, în norul alb şi pufos de la orizont, în ploaia care cade, bogată, peste lume.

           E decembrie şi plâng pietrele.

         Aş vrea să mă plimb cu sania trasă de cai, să miros brazii sub zăpadă.

         E seara de Crăciun şi e linişte. Focul arde în sobă, iar bradul priveşte pe fereastră. E tânăr şi frumos bradul, cu acele lui verzi şi parfumul vioriu.. Casa bunicilor e pustie fără Dode.

         Demult….venea Crăciunul.

         Bunica şi străbunica pregăteau mâncăruri nenumărate : sarmale, friptură, cremeş, cornuleţe. Bunica făcea tort de ciocolată cu trei etaje. Separa albuşele de gălbenuşe, storcea untul de apă, bătea, cu telul, albuşele până când se înfoiau ca o rochie de mireasă. Mirosea a ciocolată şi a vanilie. Eu lingeam bolul în care se făcea crema. Aragazul şi maşina de gătit din bucătăria de vară duduiau, eu desenam, cu degetul, pe geamul aburit, case cu hornuri, brazi, globuri.

         Sosea şi mami.

          – Mami, mami!

O aşteptam la geam.

Moskvitch-ul, de culoarea oului de raţă, înota, agale, prin troiene, încărcat până la refuz.

          – Mami, mami!

Bradul, mirosind a pădure şi a căprioare, strălucea, uşor, în întuneric.

Îmi plăcea să stau sub brad cu lumina stinsă, visând.

Mami mă învăţa franceza şi-mi povestea aventurile ei : plimbările cu barca în Deltă, nuferii albi şi mami, cu undiţa, în faţa cortului, pe o insulă pierdută în Paradis, ploaia torenţială pe drumul de întoarcere şi dansul cu cearşaful în jurul focului de tabără, înzăpezirea de la Suru şi pozele cu mult soare şi multă zăpadă în faţa cabanei, apoi coborârea, prin nămeţii până la brâu….plimbările, cu licurici în păr, la izvoare, în Olăneşti şi drumul către Piatra Scrisă….

         Venea și Moşul….intram, iscodind prin cameră vreo prezenţă necunoscută, apoi mă repezeam sub brad şi desfăceam hârtia lucioasă, grăbită să ajung în miezul lucrurilor.

       – Am primit patine…am primit patine!

         Erau albe, cu lama argintie. Le-am pus în picioare şi am mers toată seara cu ele prin casă. Dimineaţa am început să patinez, de mână cu tata, pe strada îngheţată. Aerul era rece, tăios, mă dureau gambele, dar zburam, zburam!

         E iar decembrie şi soarele s-a transformat în lup.

         M-am pierdut undeva, pe drum. Mi-am pierdut aripile şi mirosul de lapte.

         Am insomnii şi miros a ierburi. E încă zăpadă, un strat subţire, deasupra lucrurilor.

         Am crescut cumva din mine. E altcineva în locul meu, cu aceeaşi ochi, cu acelaşi glas.

        – Cine sunt eu ? De unde vin ?

         Era seară, bunica stingea luminile şi aprindea veioza cu lumină de miere.

          – Cine sunt eu ?

         Umbrele se proiectau viorii pe pereţi.

         Ochii clipeau a somn alb, pufos…

        – Cine sunt eu ?

         Bunica mă învelea în plapumele apretate, visul îşi întindea aripile lungi, fâlfâind uşor…

        – Cine sunt eu ?….

Focul se stingea în sobă,viorile de jar mureau în ele însele…

––––––––––-

Mihaela GHEORGHIU

Timișoara

4 mai, 2018