Aș vrea să-mi dai…

 

„Din prag un gând se uită lung”
Nu ne-am văzut demult,dintr-un amurg.
Azi mă gândeam și eu așa, deodată,
Să intre-n casă gândul, deocamdată.

 

Și fiindcă că tu ești generos din fire,
I-aș spune gândului, să-mi dai o amintire!
I-aș cere tot ce nu se poate da,
Ți-aș cere calmul verde din privirea ta .

 

Să-mi dai măcar un sfert dintr-o iubire…
Să-mi dai o lună plină de sclipire.
Să-mi dai o simfonie de cuvinte,
Apoi, mă poartă-n sufletu-ți fierbinte.

 

Sărută- mă te rog! În vis de noapte,
Alintă-mă, spunându-mi fine șoapte!
Dă-mi tălmăcirea gândurilor tale!
Și iartă-mă, că ți-am ieșit în cale!

 

 

Iubirea mea nebună…

 

Din fiecare creangă de copac,
Mi se coboară-n poală-o amintire.
Mă-ntreb de ce? Dar nu știu ce să fac.
Tresar deodată!.. Mă gândesc la tine.

 

Din stelele-adormite-n bolta nopții,
Sub cerul fără fund,culeg Iubirea.
Secundele-n coloană-mi dau emoții
Un fluviu nesfârșit, e nemurirea.

 

Pământu-i liniștit și-adânc vibrează…
Lumină- albastră curge dintr-o stea.
Tu te strecori în fiecare frază,
Venită din neant, de undeva … ,

 

Și mă cuprinzi încet, mă iei de mână.
Îmi dăruiești mănunchiuri mari de flori.
Stingi cu-n sărut, Iubirea mea nebună.
Cu-al tău surâs, mă primenești în zori.

 

Ascunde-mă, la tine-n gând Iubire!
Și lasă-mă din când în când să sper.
Printre safire, vreau să-ti fiu sclipire,
Lângă Luceafărul aprins pe cer.

 

Iar când lumina nouă se strecoară,
Peste copacul vieții ce-a-nverzit.
Din vârf de plop Iubirea mea fugară,
Abia la tine-n prag s-a liniștit.

 

Cu gândul cel din urmă, tot la tine,
Se-ntreabă-n taină, ce să facă ea?
Se uită-n jur și-adoarme cu suspine…
Iubirea mea nebună, iubindu-te te vrea!

 

 

Pentru tine…

 

Într-o noapte de toamnă, când tăcerea-i stăpână,
Când Pământu’obosit își închide a lui pleoape.
Pentru tine-și arată stralucita-ai cunună,
Despletindu- și cosița, Luna curge pe ape.

 

Se oprește și vântul, el ce-mi știe tot dorul,
Numai curge nici timpul, călător peste noapte…
Pentru tine deodată,se destramă și norul.
Jinduiesc după tine.Te-aș sorbi printre șoapte.

 

Pe poteca stelară, aș zbura pentru tine…
Și ți-aș țese cu drag, o poveste de dor.
Mii de gânduri se-adună, mă inundă pe mine…
Rând pe rând le culeg,le păstrez cât mai bine!
Pentru tine vor fi amintiri de amor…

 

 

Anii se duc…

 

Acum când simt că viața-ncet se curma,
Din drum mă-ntorc, cătând al ei izvor.
Pribeag am rătăcit, fără de urmă,
Iar azi mă-ntorc, unde mi-e scris să mor.

 

Continue reading „Mia UNGUREANU: Coloana de secunde (poeme)” →

Regăsire

 

Dumnezeirea m-a zidit femeie,
Izvor de viață și grădină -n floare.
Făptură blândă, în cale-ți sunt scânteie,
Cu dragoste te-alint,te vindec când te doare.

 

Subtil tăcerea nopții-ncet se-așterne.
Mă rog ca noaptea să m-ajute Luna…
Un gând mă mângâie firav pe gene,
Misterul îmi surâde-ntotdeuna.

 

Smerită îmi spun încet o rugăciune.
Trăim în una și aceeași lume.
Te-ai arătat în vis ca o minune…
Erai chiar tu! Te- aș fi strigat pe nume.

 

Te-am cunoscut când te uitai la mine.
Am înțeles! Eu nu sunt pentru tine.
Peste abisul dintre noi, tu ai ales.
Pe calea dreaptă, ai găsit un sens.

 

Trăim în una și aceași lume,
O adiere ca un cânt îmi spune,
Că prin urmare, pentru o scurtă clipă,
Iubirea noastră-i tragică risipă.

 

Și-n trupul meu de om și de femeie,
M-am regăsit pe mine, fiindu-mi viața cheie.
M-am ridicat din vise,dar nu erai cu mine.
Am înțeles deodată; așa era mai bine!

———————————-

Mia UNGUREANU

Decembrie 2019

 

Am tresărit din nou în miez de noapte…
Iar când Pământul geana și-deschis.
Au năvălit spre lume, mii de șoapte…
Ademenind făptura-mi, ca-ntr-un vis.

 

Și-n liniște sub nourii de vară…
Închipuirea mă încearcă iar.
Mă-nvăluie-o lumină milenară,
Și-un zâmbet ancestral țâșnește-n dar.

 

Pe țărmul de nisip iubit de stele,
Se sparge valu-n spume argintii.
Când marea-i îmbrăcată în dantele,
Sub vraja lunii, eu te-aștept să vii !

 

Cu tine doar, sub răsărit de soare,
În adierea vântului ușor.
Vrăjiți în taină pe un țărm de mare,
Purtat de vis, mi-alină al meu dor.

 

Iar de n-ai fi, eu chiar te-aș inventa…
Iubirea mea ar prinde rădăcină.
Cu răsărituri tandre, te-aș picta,
Un chip frumos, cu grație divină.

 

Te-aș sărută cuprinsă de iubire…
Cu-o- mbrățișare aș vrea să-mă cuprinzi.
Ți-aș dărui un strop de nemurire,
Mirajul dulce-al vieții, să-l aprinzi!

 

 

O iubire ca-ntr-un basm

 

De-aș fi o ploaie adusă de nori,
Aș vrea în rafale purtare de vânt..
Să cad lângă tine pe straturi de flori,
Șiroi pe față, să te spăl fremătând.

 

De-aș fi o sămânță purtară de vânt,
Aș vrea să răsar lângă inima ta.
Lângă cânt de izvoare, aș vrea să ajung…
Cu o mireasmă aleasă și dor te-aș curta.

 

Dacă aș fi o rază din Soare căzând….
Aș vrea dimineața să pot străluci,
Să-ți privesc blânda față, să te văd surâzând,
„Curcubeu al iubirii”- pe cer, m-aș numi.

 

De-aș fi un gând, călător pe Pământ…
Aș dori mintea mea să ți-o pot oferi…
Și-ntr-un gând îngeresc, într-un sfânt legământ…
Ca-ntr-un vis, ca-ntr-un basm, tot mai mult te-aș iubi !

 

 

Cântec de dragoste

 

Ce frumoas e în natură,
Cu veșmânt de sărbătoare,
Gâze mici prin bătătură,
Se iubesc din floare -n floare.

 

Inima de – ți bate tare,
Mintea tace se adună.
Lăsați sufletul să zboare!
Plin de dragoste nebună.

 

Uite, cântă ciocârlia!
Sus în crâng se-aude cucu’
Stai și-ascultă-i simfonia!
Unde-și lasă umbra nucu’.

 

Soarele privește marea
Cu al său surâs divin,
Drag mi-e să-ți ascult chemarea,
Sufletul să ți-l alin.

 

Spune tu, n-ar fi mai bine,
Să -ți trimit pe vânt ușor,
Un sărut, de leac să-ți vină,
Și să-ți treacă de-al meu dor?

 

 

Rugăciune

 

Ploaia de noiembrie, m-a găsit plângând.
Sufletul meu stingherit, tremură-n amurg.
Vântul toamnei scutură, valuri de suspine,
Tu ești ajutorul meu! Mă întorc la tine!

 

Cu părerea mea de rău, pe o treaptă-ngenunchez.
Mă cuprinde disperarea, inima ți-o- ncredințez!
Și cu fruntea prinsă-n mâini, rogu-mă la tine!
Slobozește-mă tu Doamne, de ce -i rău în mine!

 

Dă-mi răbdare și putere, să pot să răzbat!
Dă-mi speranțe de „mai bine”, dă-mi te rog un sfat!
Cu smerenie spre tine, îndrăznesc să-ți cer.
Ia-mă sub a ta aripă, lasă-mă să sper!

 

Cu-al tău har mă-nțelepțește, rogu-mă mereu!
Binecuvintează-mi calea, Dumnezeul meu!
Rareori noi înțelegem a noastră menire.
Tu ești „Adevărul” nostru! Ia-mă lângă tine!

 

Dăruiește-mi din iubire, sfântă alinare!
Slobozește-mi sufletul, trupul ce mă doare!
Rugăciunea mea primește-o, spre-a mea vindecare!
Preaslăvindu-te te strig, tu să-mi fi „Scăpare”!

 

Când asupra mea cobori, scut de întărire.
Pururea mă rog la tine, să-mi dai mântuire!
Preacurată fața ta, în vis mi se-arată.
Doamne ajută-mă, te rog! Să nu fiu uitată!

Te rog Doamne să mă ierți!
Te mai rog odată!

 

 

Tu

Ești cel ce nu te pot uita.
Ai fost, mai ești și vei rămâne fericirea mea.
Ești prima căutare, primul gând.
Primul bărbat, ce l-as iubi oricând.

 

Veșmânt îmi ești, când mă ridic de jos,
În ochii tăi senini, mereu mă regăsesc.
Ești locul cald și tandru, cuibul meu frumos,
Lumina din fereastra, când eu mă rătăcesc.

 

Tu ești asemeni unui paradis senin,
Al cărui zâmbet, pacea mi-o aduce.
Ești liniștea imensa, sentiment divin.
Ești calauza vieții, care mă conduce.

 

Ești blândă mângâiere ce ma eliberează,
Ești brațul delicat, ce mă echilibrează.
În ochii tăi e dragoste și dor,
Din ei un val de mare, mă scaldă-ntr-un fior.

 

Adus din largul mării cu murmurul duios,
În armonii depline, cu talc și cu chemare.
El definește clipa, destinul luminos,
Și -ncet se sparge -n maluri, cu-o dulce sărutare.

 

Amurgul se ivește și -adună -n a sa cale,
Doar zilele -nsorite în care ne-am iubit.
Zefirul ce adie și scaldă-ntraga zare,
Zâmbește printre valuri, ușor nedumerit.

 

Slăvit să fie veșnic!
Cel care ne-a unit !
Din două vieti străine
Într -una le-a-mpletit.

 

 

Confesiune

 

Demult, întâia oară când te-am privit
Am văzut un ochi, care de sub sprânceana lui, mă iubea.
M-am jenant, dar ochiul tău nu era indiscret.
Se mișca în orbita lui plin de dragoste.
Și – mi spunea să mai stau, să pășesc mai încet.
Mi-am oprit respirația și inertă mi-am dorit cel mai mult,
Să te văd numai eu și -am legat copacii la ochi,
Singuratici pe țărm să fim, doar noi doi.
Eu cu tine.
Continue reading „Mia UNGUREANU: Vis de taină (poeme)” →

Rugăciune

 

Ploaia de noiembrie, m-a găsit plângând.
Sufletul meu stingherit, tremură-n amurg.
Vântul toamnei scutură, valuri de suspine,
Tu ești ajutorul meu! Mă întorc la tine!

Să-mi fi: „O Veșnicie”!

 

Sub cerul plin de stele, când Luna îmi zâmbește.
Pustiul țărm îmi pare, mai trist că altădat’.
În liniștea profundă, doar marea îmi vorbește.
Îmi spune o poveste, în graiul ei ciudat.

Meditație

 

Tăcerea nocturnă se-adună în pace.
Văpaia mă arde, cu gându’s la tine.
Lăuntric mă bucur, și sufletu’mi tace.
Iubirea țâșnește! Te vreau lângă mine!

Din fiecare creangă de copac,
Mi se coboară-n poală-o amintire.
Mă-ntreb de ce? Dar nu știu ce să fac.
Tresar deodată!.. Mă gândesc la tine.

Noapte de toamnă

 

Undeva la cap de lume, își desface Luna sânul.
Măi târziu în miez de noapte,s-au oprit și vor să steie,
Mii de stele argintate, luminând a mea alee.
Greierele-ntr-o sulfină, cântă-ntruna ca nebunul.

Când sufletul mi – e treaz în noapte,
Iar cugetul lunatic curge.
Când mintea-mi se-nfășoară-n șoapte,
Când peste munți și văi ajunge…

 

De-aș fi cu tine

 

Aș vrea la răsărit de soare lângă val de mare…
Sub orizontul zărilor deschise…
Purtată-n vânt asemeni unei boare.
Aș vrea să-ți dau o dulce sărutare,
Dând frâu speranțelor de mult ucise.

 

Prea târziu

Continue reading „Mia UNGUREANU: Poeme” →