Marin BEȘCUCĂ: Eu despre mine

EU DESPRE MINE

… n-am avut puterea să ştiu cine sunt,
niciodată !
mi-am primit venirea pe lume
ca pe o sacralitate …
n-am pus întrebări,
n-am aşteptat răspunsuri,
am simţit îndemnul curiozităţii,
dar nu l-am urmat,
deşi …
câteodată …!
m-am mai uitat prin cerul sufletului,
n-am găsit însă scânteiere,
totul era firesc,
totul se curgea …
am cântărit rotundul clipelor
renunţând la 3,14,
am aşteptat înserarea deceniului şase,
şi-am adormit …!
un somn fără de vise,
un somn tot mai greu !
fără de gemete,
fără ceas deşteptător …
ploaia botezului m-a urmărit toată viaţa,
aluviunile fiecărui deceniu
înmărmurind în faţa linearului
care mi-a lunecat căderea …
şi ce cădere !
abia jos,
jos de tot !
am simţit durerea,
şi lacrimile mă secau de voinţă,
totul era spus !
totul este cum era spus,
deşi mă-ndoiesc …!?
hmm …!
am atâta lumină în mine,
am atâta viu …
n-am să las pe nimeni,
şi niciodată !
să-mi ia dreptul visării,
niciodată !
pe nimeni !
… (pauză de-un respir!)
mi-am câştigat acest drept
în lupta continua cu neliniştea
care mi-a dat,
în cele din urmă !
titlul de proprietate,
atenţie:
ca stare de fapt !
nici pământ, nici locuinţă,
doar credinţa, puterea iubirii,
dorul de viaţă, şi ea … visarea,
visarea !
pe toate mi le-am căpătat
ca pe o cunună de lauri,
însă stropită cu mir, nu !
cu suferinţă !
şi ce suferinţă …
drumul lacrimei l-am concesionat,
nu pe bani !
nu, fiţi liniştiţi !
pe degeaba !…
un veritabil bun public, deci,
însă faţă de care nimeni,
şi niciodată,
n-a avut vreun fel de respect …
nimeni !
niciodată !
… ( încă un respir!)
şi câte lacrimi …
câte lacrimi nu mi-au dus
lumii de poveste arderea,
câte lacrimi …
şi ?!
şi !…
dar visarea m-a primenit
şi-mi pot da mângâiului
dragostea de tine,
un mângâi sacru !
legănat pe drumul lacrimei,
cel atât de puţin respectat,
cum v-am mai spus,
atât de puţin …
eh …
dar mă continuu să mă lunec,
şi lunec lunecându-mă
pe unda tăcerii stelelor …
o tăcere de marmură !
îngheţată şi făr-de culoare,
o tăcere-n nemişcare …
converg cuvintele mele
simţul măsurii în puterea de rugă,
şi transcend !
şi rugă mă sunt !…
cerul se pleacă
de mai să-mi atingă privirile,
cu lacrimile-l ard în senin,
şi fug !…
m-am intrat în amurg
şi-mi trage din vis singurul nor:
tu !
măcar pot să te respir,
măcar pot să te respir !
da …
simt cum mă intri,
simt osteneala cum tace,
simt cum îmi vii de umoare …
sunt viu !… îmi vine să strig …
şi chiar strig:
sunt viu !!
ecoul a speriat un curcubeu,
cerul pare sfinţit în violaceu,
dar mă rămân cu singurul nor:
TU !
şi-acum simt că te respir …
eh, Mărțișor,
UNULne dintr- O PATĂ DE PE CER,
are acum, DILIMANJARO un spirit telur,
venit peste Dumbrava Roșie de primenire
haidem cu pasul o singură pornire !!

––––––––––

Marin BEȘCUCĂ
2 noiembrie, 2018

Marin BEȘCUCĂ: Psalmii-n izvoară

PSALMII-N IZVOARĂ

… dar, Doamne !
sunt în corzi, tocmai eu,
robul Tău !
dacă cel mai păcătos …
și mă tem, nu care-cum să mă lunec,
ori, sufletul, știu prea-bine,
nu mi-i al meu,
iar împrumutul ăsta, dinspre Tine,
știu cât mă obligă …
desfășor firul de mărțișor
dar și eu și și Mărțișor, știm cum totul se vine
de Acolo … din Marele Ghem !
Doamne,
Cărarea Împărăției Tale este și ne este, nobila chemare,
cum din chemare am simțit și Misia din Poem,
Doamne !
știu că nu e de colea să faci un rău
și, Doamne, cât rău am săvârșit,
că nu-mi știu pasul liniștit,
îndreaptă sufletul meu, Doamne,
dă-mi de plată !
lasă-mă să Ți mă răscumpăr Ție,
atâta vreme câtă TU m-ai fi crezând,
Doamne …
hotarele vrăjmășiei sunt la fiecare pas
și țara și poporul sunt în foc,
în foc și eu !
dar aștept nu vrajba, Doamne,
ia-i TU-n seama Ta pe aceia !
mereu mi-am vrut să-mi fiu corect
și corect față de mine, în primul rând,
dar am făcut atât cât se poate face, Doamne,
am mai și forțat nota, dar n-am izbutit peste cât dat,
mi-a povestit Mneru filozofia lui de ici și până colea
și chiar am înțeles-o Doamne,
dar nu s-a fost natura mea !
acum dau cazna …
știu și că nu-n fiece timp e timp de judecată,
dar mai știu și câtă luptă-n mine,
câtă atât să nu-mi fie liniștea liniștită,
somnul mereu mă strângen chingi
și dau cota mea de neodihnă,
doar TU, Doamne știi câtă se trebuie,
altfel gândul mi-a fi strâmb,
fapta din strâmbătate,
judecarea lucrurilor, cum dară ?
știu că m-ai îndreptat pas cu pas,
încerc nu laudă lumii,
Acolo Lauda e doar pentru Tine, Doamne,
dar se întâmplă de unele-ți încurcă răbdarea,
Doamne,
sunt un biet om, mereu calc acolo,
dar mi-ai dat puterea de înțeles Șoapte Tale
de Acolo și Îndemnul,
de fiecare dată când s-a fost l-am prins că-i mie,
și fac eforturi disperate să stau departe de îndoială,
știu că mi-am vrut prăpastia,
dar n-am avut judecare în clar,
acum știu că nu mi-i dreptul meu Acela,
dar Doamne,
cât de omenesc e-n îndoială,
câtă ispită în răspântii …
și toți se vor îngeri !
dar sunt gropile lor, Doamne,
TU le-ai și ne-ai arătat mereu linia dreaptă,
dar știu întru mereu,
fiecare nu sufletul,
cât după faptă !

————————

Marin BEȘCUCĂ

24 octombrie, 2018

Marta-Polixenia MATEI & Marin BEȘCUCĂ: Inima nopții ceruse sânge de tumult

INIMA NOPȚII CERUSE SÂNGE DE TUMULT

Ciclul : Înșir-te fir de Mărțișor

… am deschis scrinul dimineții, să scot razele soarelui afară,
la păscut !
iarba cerului era atât de înaltă, atât de înaltă …
nu mai veniseră norii la secerat de albastru, de ceva timp,
mănunchiuri de lumină, puse din ieri la germinat,
dăduseră peste noapte-n boboc, iar acum, își deschiseseră
florile, să soarbă ochiul polen de fotoni …
dar Mărțișor … prin ce vis te alergi !?
de fapt, tu ai deschis scrinul inimii mele
și era acolo atâta dimineață, rămasă din ieri !… ca să învețe
cum stă treaba cu tăcerile inimii mele, prinsă-n ițele atâtor
circumvoluțiuni, că a trecut de mult spațiotemporalitatea
celor rațiuni blaise-pascaliene, că toate trestiile s-au cerut la
zahăr brun de bună voie !… și câte culori mi-am lăsat zorilor
eheehee Mărțișor,
înfir-te și și scoate-mă din căprui, chiar fă-mă scrin de-ți vrei
și ascunde-ți acolo inima ta, să-i aud bătăile, eu și eu, și eu și
eu … eu !… și nimeni careva … ehhh !
nesătulul din mine, miluiește-mi TU, Doamne păcătosul !
cafeaua mă-mbia cu mirosul tău, nările se luptau între ele
care să inspire mai mult …
prin inima nopții cursese ceva sânge de tumult,
cu împrumut !… din venele noastre !
ce nu erau albastre, dar înnobilau trupul iubirii !
cel pornit în vertij …
și se stârniseră tornade de sărut,că vise decopertate se
rămăseseră cu ochii în Lună, pe când ceru-și îmbrăcase
hlamida nopții, brodată-n dantelă de stele,
cum să nu te ia cu fiori ?… iar fiorii-și făcuseră ring de dans
din noi și invitaseră cerul la vals …
soarele-și scosese periscopul peste DILIMANJARO, să vadă,
prin gaura cheii !
cum zorii se schimbă de ziuă …
da, Mărțișor, trupul iubirii … eh !
numa cine nu și-ar iubi vreodată n-ar înțelege învolburul
acela, din care mi-am armat consntrucția de TRUP, luată din
NETRUP, iar NEMINELE încă suferă că lui nu i-am lăsat loc
în dreptul de autor … dar construcția este a mea !
iar ce mi-a adus el, era mai pe furiș, însă focul meu depășise
cer, nicio mare pe acolo !… iar facerea de ploi este de sus în
jos, deci, n-avea cum stingă …
focul acela, Mărțișor,
pe care nici ție nu ți l-am spus în alb, era tât de intens,
atât de intens că mereu vârful peniței mi se plângea că i s-a
trecut punctul de topire, iar în cerneală, sfârâiul era atât de
puternic încât îți audeam murmurul graiului …
Mărțișor, ai adus trupul iubirii !… și ce miracol iubirea !
ursitorile și-au luat ghemele cu ițele încâlcite, tocmai ele !…
și s-au dus să le descâlcească unde, la mâțe !
Marele Ghem își avea firul propriu în deapăn, tot el pusese
alb și roș în firul de mărțișor, și și acela,-și-aprinsese bujori,
în unul dintre ciucuri, de bucurie !… și cum să nu te bucuri
când însuși DUMNEZEU pusese degetul mare pe fundă …
înșir-te fir !
înfir-te Mărțișor și trage-mă-n Marele Ghem, !
haidem chiar noi să luăm Lumina pe care să o împletim cu
Lumina ce ni se prelinge,-n Șoaptă, de Șoaptă !
unde și Mărețul Îndemn pentru UNULne … Mărțișor, dar cât
foc am dat, mai întâi eu singur, în SUPLICIU, apoi, când mi-ai
venit și tu … ÎMPĂRȚIT DE DOI !!
și DUMNEZEU nu s-a supărat, ci ne-a simțit focul, ba, uneori,
a venit și El, lângă Orologiu !… să-și încălzească mâinile, da!
și toată ființa mea s-a stins instant !… cu Măreția Blândeții-I
DUMNEZEU doar m-a atins și focul I-a dat Lui toată căldura,
că tremurul nopții făcuse din țurțuri căngi, și, doar dintr-un
surâs, DUMNEZEU, și toate mi s-au lăsat după sufletul meu:
UNULne și SUPLICIU ÎMPĂRȚIT DE DOI !!

————————————-

Marta Polixenia MATEI – Mărțișor,
Marin BEȘCUCĂ,
Dumbrava Roșie

23 octombrie, 2018

Marin BEȘCUCĂ: Poeme

ÎMBLÂNZITOAREA DE ANIMATRONICI

… HARUL !!
câtă bătaie aici, câte capete sparte, surle și trâmbițe
și de este și de nu …
în general PĂRERILE se calează pe concordanța
cu regula, cu rigoarea,
cei slujitori au apetență, au dăruirea să analizeze, să judece
și analizează și judecă din toate aceste principii,
dar unde este chemarea ?
critica este o știință tânără, domnu Marin,
mi se confesa Mitru …
necoaptă încă, după cum psihosomatica și chiar psihiatria,
trebuie răbdare,deci, pe lângă erudiție, multe altele …
CHEMARE !… întăresc eu,
harul, dară, nu e o joacă, nu să-l porți,
cât nu e o joacă să-ți dai cu părerea …
poți greși la prima vedere,
poți greși la accepție,
poți să ți se pună pata pe acela de-l are, apoi …
poți greși la judecată,
ceea ce ar da, în cel mai la îndemână caz, eroarea,
sau …
neîntregul, poziționarea marginală, și câte altele,
dar,
dacă se dă stigmatul ?
hai cămașă, mai ieși-te !!
în ce mă privește …
dar să lăsăm, eu sunt poet, pot recurge la pamflet,
dar mai și pot repara, voit, sau forțat de împrejurări …
mă rog !
așadar,
de ce m-am descălecat eu aici ?
mda, v-am mai spus de câteva ori despre:
ÎMBLÂNZITOAREA DE ANIMATRONICI !!
știam câte-ceva din spusele lui Mărțișor,
mamă, cum să pună altceva în loc de iubire !?
dar,
venindu-mă eu, din aproape-n aproape,
am reușit rapid să-i prind aplecarea …
se cerea, întradevăr !… răbdarea, dar,
clocotul din mine își biciuia sângele
și mereu greșeam tactul în trap !
știam câteceva, câte …
copil, făcusem acuarelă și creioane colorate …
ha-ha,
dar era altceva !
o viteză de lucru aproape alarmantă,
deși spiritul era în ucenicie …!
încercam curajul să-i surprind refulările din tangaj,
dar nimic nu este simplu …
reușisem un scor zilnic,
se trebuiau însă atâtea și atâtea, câte-altele …
mă apropiam, milimetru cu milimetru
fără să stâlcesc starea !
trecându-se timpul, dar nu timpii cei târzii !
s-au lăsat exerciții peste spațiul de vacanță,
Mărțișor mai alcătuia câteun extemporal,
de supraveghere !
dar copila era un tip de om tare și ferm …
mai venea o lacrimă,
dar care nu cerșea înțelegere !
era furia aceea, dinlăuntru …
că focul nu mistuie mesajul cu care pleca desenul !
ambiție era deci,
noi îi adânceam albiile … și-i și ofeream condițiile
să se accentuieze,
transferul era iminent !
i-aud creionul, uneori, și-l simt cum îmi vorbește,
de parcă mi-ar ști versul,
și plec prin Poem,
desculț !
să-i implantez desenul …
ce poate fi mai frumos decât când versului
i se-mpletesc liniile ?
ÎMBLÂNZITOAREA DE ANIMATRONICI !
cum de ce ?
are Harul acela, HARUL !
de a duce orice scâncet de creion în frumos,
iar asta o face un artist:
Gabriela !
ÎMBLÂNZITORUL DE ANIMATRONICI …

SÂRBII

Acolade peste timp

… se bat, se bat mereu,
i-asmute careva,
dar ei nu știu …
s-au mai potolit cumva,
dar doar așa,
iar or începe !
și azi, când scriu,
e-n două de februar a lui 2001,
dar o pun aci, de cronică,
să se fie, de-oi muri !
în fine …
iar or începe, ziceam,
știu ei cum,
de data asta … cerul
nu i-ar mai încape,
e bolnav de la sărăcitul uraniu !
și ei știu,
dar nu se lasă,
au pierdut prea mult,
n-ar fi crezut,
au încasat-o !
însă-așteaptă,
și apoi …
azi e 23 de brumar-2018 !
uau, ce acoladă, dar acum v-o spun !
mi-am luat mintea la control,
e limprede-ntâmplarea ceea, cu ei,
SÂRBII !
i-am admirat mereu,
strângeam din dinți de să-mi cadă,
le-nțelegeam înverșunarea …
acum mi-i limpede,
sau ni-i limpede la toți,
ne-au spus-o CRIMINALII care-au dejucat adevărul,
nu-i ierte-va vreodată DUMNEZEU !
minciuna a adus desfrâul morții
și moartea a mușcat până ce ei
și-au amintit de Ivan Turbincă
și moartea a luat-o mai încet,
i-o fi fost frică ?
privim acum și nu-nțelegem
cum de ne-am fost complice …
nu-ntreb de preț,
nu merită să-l știm în cifre,
dar sântem din nou unii lângă alții,
iarăși istoria ne-a ponegrit,
poate și ea ar fi mâncat uraniul sărăcit …
dar noi avem acum un radar !
totul ni se măsoară transluminic,
transluminic pesta !
cine știe ce se va mai veni,
doar că-mplinim 100 de ani !
așa vor unii …
ce-ar zice dacii nu-i interesează,
vor 100 !
sunt de-ai noștri și ei …
dar vor 100 !
Doamne,
lasă-ne cerul întreg,
lasă-ne și Lumina,
lasă-ne să ne știm Grădina Maicii !
lasă-ne să visăm că ne suntem ACI
și de-Atunci,
de la-ntâile cucutene semne !
unii i-a luat-o gura dinainte, chipurile !
și cer fățiș Ardealul,
fățiș !
Doamne !
nici pe ei nu i-ai mai înghite,
dar dă-le doar un semn, deocamdată !
șuieră lupul din stindard, Doamne,
aud cum tace iarba
și-aud și freamăt de mormânt,
azi am citit cum 240 i-au trădat pe Horia și Cloșca …
Doamne !
poate ni-i rândul iară …
ne-au luat brazii din munte,
iar noi plantăm în locul lor
cozi de topor,
mereu i-arată lumea cu degetul,
din capul țării până-n ac de scorpion,
ies la năvală troglodiții !… se-aude o șoată de la Rohia
și parcă-i foc și pară-n Filocalie …
Doamne și nu e o-ntâmpare,
mai bine n-am mai avea oameni cumsecade
de s-a pune iarăși de-o trădare !

––––––––

Marin BEȘCUCĂ

23 octombrie, 2018

Continue reading „Marin BEȘCUCĂ: Poeme” →

Marin BEȘCUCĂ: Stau cu ochii înfipți în geam

STAU CU OCHII ÎNFIPȚI ÎN GEAM

Ciclul: Metafizica visului

… stau cu ochii înfipți în geam …
deși marmorean, simt
cum embrionii din siliciu fug de ochii mei,
fug de fotoni …
ce fugă !
lumina nu-mi e îndestulă,
pipăi visarea cu trup de fecioară,
mă văd pășind spre altar … ehh !
dar altar mi-i cerul,
drumul de fum pare lin
și e drept, drept, drept …
lumânare !
lipită cu fruntea de neființă,
sufăr !
și știu mai bine decât oricine cum
suferința e un dar,
cum bucuria însă, o tortură !
și mă bucur de această nemișcare,
înțepenit cu ochii înfipți în geam,
par să fi uitat numărul anilor …
abia-mi mai respir,
și sufăr, înghesuit în suspin,
timpul mă chinuie,
dar ce zic,
zbir !
… mda !
chestiune de alegere,
dar cine-și alege timpul nașterii de capul său ?
la cine e Marele Ghem ?
stau cu ochii înfipți în geam
încercând să-mi înțeleg rostul,
sau măcar rostul clipei să-mi înțeleg dinainte
de a apărea întrebările …
aici e nodul alexandrin
și nu totdeauna suntem și purtători de sabie,
mă rog,
Machidonul nu era doar purtător de sabie,
el era și filozoful care se gustase cu gânditorismele
Stagiritului,
iar dacă se pune întrebarea de ce a folosit sabia,
sigur Alexandru avea reprezentarea timpului …
cum încerc și eu,
zbir !
dar cum să-l tai ?
sufăr !
ei și ?
timpul meu e din oameni …
unii dar cu rotocoale de fum,
alții mi-aruncă perdele de praf,
de unde știu că sunt alergic ?
alții au cumpărat toți tamburii cu frânghie,
din toate depozitele lumi,
dar … băieți, sunt atâtea alte lumii,
verii mei după Uranus chiar mi-au povestit că,
iau, din când în când ceaiul, cu Machidonul,
dar cel mai șugubăț li se pare Morometele …
e adevărat că și pe acolo sunt probleme cu poeții,
dar le-au lăsat la liber câmpurile de cer,
așa i-a văzut și Mneru din Armenia,
cu ochiul liber !
dar,
revenind la frânghii,
panta grea se urcă și cu mâinile și bocancii,
totul e să-ți întindă careva mâna, zice Ileana …
și-am tot crezut-o,
dar poate că e vorba de mâinile cele de robot,
că mâinile de om au creier în coate
și mai întâi gândesc dacă se se lasă apucate,
apoi se întind …
dacă se întind !
și e atâta spațiu pentru erectil,
mă rog, să privim anabatic …
obcina de pe DILIMANJARO este atât de chemătoare,
că nu m-aș teme vreodată de singurătate,
o dată nu …
și e atâta învolbur ptin mine,
Colonadele de strigoi au dat valma în abur,
că mi s-a supărat cafeaua,
foc și pară !
pergamutele au trecut spre poamă
și parcă și gusturile cer o nouă filozofie,
eu am înțeles că neapărat e musai-Misia(i) și iminent
să merg cu DILIMANJARO la cadastriști
nu cumva să mi-l ia careva pentru OSIM …
standarde !
că nu mai scăpăm …
oare cine să înțeleagă cu adevărat înțelepciunea
lui de ici și până colea ?
cum ar semăna un program de guvernare
pe temeiul lui de ici până colea ?
dar noi ne vrem motostivuitoriști !
și ce ciulama aș face o pestă porcină !
cu mămăligă din mălai grisat în mucigai …
vise nene, vise !
un alt văr, de pe saturnaliitate,
că la ei e atâta liber, de toate sunt amestecate,
n-au nici cnpeu, habar de adeneu,
copiii apar din izotopi,
câte unul pe parsecradicalindicetrei neapărat din polimeri!
referendum ?… pfuuu !… du-te bă și te pipi
mi-au zis,
la noi metroul vine de la ruși !
no comment …
m-am prefăcut că bâlbâi,
mai pe șest, să mă știe doar Magister
c-am dat de dracu alergându-mă după gând …
eh,
până și Ștefan a deschis miriada tăcerilor
și mi-am reflecționat o oglindă, dar cu zece octave mai jos
decât a lui Dan care o tuli câțiva ani și cine mai știe câte
datorii înregistrate prin coasta ricăi veveriței …
dar gata,
mă cheamă Mărțișor să-mpărțim aburul de doi,
mai vorbim !
hai, la cea mai bună revedere …

dinspre Dumbrava Roșie,

Marin BEȘCUCĂ

22 octombrie, 2018

Marin BEȘCUCĂ: Autodesconsiderare agresiv-impulsivă

…AUTODESCONSIDERARE AGRESIV-IMPULSIVĂ

uf, cerul scârțâia pe sub un avion,
și-avea dreptate !
da-da … sunt un nimeni,
sunt un nimic de nimic …
ex nihilo, nihil fit !
da, mulțimea vidă este celula ou
unde mi-am fost viermele de mătase ce-mi sunt
și care a mușcat mirabilul fir din lăcomie,
vierme, asta sunt …
da, s-a fost un septembrie, ei și ?
eh, fast s-ar fi putut,
nu știu de s-ar fi trebuit la șasezeci de solzi
pe codă crocodilului ce-mi sunt …
dar l-am pierdut !
ici-colo … un telefon,
două sau trei post-factum …
nici Szebeni cu Vilma n-au catadixit,
mă rog …
ziua mă strânsese-n cercu-i polar,
sloi sufletul,
țurțur atârnând subt bătăi, inima,
banchiză-n .. vals !… trunchiu-mi …
nu m-am ridicat din mine,
eram un borhot transpirat din care nu se iese țuica !
m-am aruncat la canalul colector,
dejecțiile să mă ia-n tarbacă
și miasmele m-au adoptat ad-hoc !
ce m-a mirat mai tare
s-a fost că nici măcar Colonadele de strigoi …
nici măcar !
mai veneau țipete de frunze moarte,
începutul de septembrie mă împroșca …
știam să rezist,
mi-am rezistat atâtea,
iar când chemările peștilor s-au fost atât de puternice
că eram gata să mă arunc în nămolu-le,
vocea aceea:
– vor rog să ștergeți poemul acela !… vă rog eu !
și vocea aceea era pentru mine …
tocmai pentru mine !
un nimeni,
un nimic inveterat autoimpulsiv …
am înțeles acum că ursitoarea și-ar fi fugit de la geam
când mi-a auzit întâiul scâncet,
mă mirosise !
chiar și mamei i s-a stat laptele-n sân !
uau, câte semnale …
unii șovăiau ceva la geniu și repede și-au mușcat buza,
eram în abis de fapt …
unde chiar că mi-i locul !
am înțeles mai ales după ce am cerut ceva ajutor la prieteni,
dar urma le-a șters-o focul …
mușcasem ce !?
și mă tot urmărește un țipăt de frunze moarte,
dar eu mi te-am sesizat din același iz de septembre …
desigur că tu orchestraseși, dar țipătul – al lor,
frunze moarte !
nemernicul, eu !!
și chiar meritam trepidația miriapoadelor întru putrefacție
care mușcau mai chinuitor decât peștii care m-ar fi devorat …
mi-am scos din sertarul memoriei acelei zile
coala de hârtie murdărită de sufletu-mi,
cum să scot o pată când erau o infinitate !
da, m-am devenit o sumă de păcate
cu păcatul de căpătâi că m-am văzut atât de sus …
iar eu, cum spui tu:
nedemn și de abis !
sunt niște scelălăituri pe-aci, stânga -dreapta,
numai că eu mi-am fost la comuniști – iată stipendie !
dar e nimic pe lângă hârtia murdară, biată coală căzută
unui suflet otrăvit prin otrăvirile altora …
și-atâția am otrăvit … !
mai ales cu Poemul … de mă sunt, chipurile, eh , ehhh
se spune, te-am auzit, că otrava mea sunt limbile vipiilor
care mușcă durerea florilor de apă limpede-n cristal,
limbile vipiilor !…
uau, câtă măreție, uau !
săr furiile din miticele scrieri și vin să-și caute amprentele
la mine pe frunte,
eu … hmmm,
se mai spune,
o balenă, nu albastră ci cu 1001 de fețe pe care le-am pus de
cianuri în izvoarele celor 1001 de fântâni cu aur…
desfă-ți picioarele, o tu, candidă imaculata !
iată expresia care m-a prost-slăvit, eu …
cel mai opac atom al răului înnăscut,
eu … ehh !
și, culmea-culmilor,
în ciuda-ciudelor tot ce fac este o crimă,
sunt o camusiană !
cu ochii și pleoapele reflectate în creieri parșivi,
uau !
eu
ce pescuiesc suflete candide pe care să le târăsc în mocirlindu-le -n sânu-mi quasimodoian
de unde mi s-au presărat și optsprezece coperți sub nume,
veniți de mușcați-mă infinitezime …
și scârțâia cerul subt un avion,
să -mi -aud aud eu,
râmă !
ce mă voi târî vieții până-n ultima-mi fărâmă
dintr-o AUTODESCONSIDERARE AGRESIV – IMPULSIVĂ !
na, că mi-am zis-o !

–––––––––––––

Marin BEȘCUCĂ

19 octombrie, 2018

Tabloul-Quasimodo, pictor Antoine Joseph Wiertz

Marin BEȘCUCĂ: Perla

PERLA

… iată din ce mi-am făcut arhimedicul
și ce idee …
mi-am pornit periplul
scufundându-mă-n Mariane,
să știu ce durere scoica …
apele nu mi-au primit sforțările
cu fruntea limpede,
le vedeam creierii cum se-mburzuluiau
dar n-am dat înapoi !
m-am scufundat prin intemperii,
am oprit zloata ce-mi descăleca-n pleoapă,
dintr-un fâlfâi de geană,
mi-am descoperit dimensiunile
și-am tras tridentul direct în vârf de peniță,
făcându-mi-o gânditoare !
i-am văzut trestia edulcorând seninul
dar mi-am înghițit orice logos,
știam că nu sunt bun de agapă,
dar mă-ncăpățânam să simt ordin de sus,
desigur cerul îmi dase-n tremur
un simțământ aparte,
știam cum să umblu cu un cristal !
am lăsat inima să se armonizeze cu sufletul,
apoi degetele au priceput umbletul de la sine
și m-am aplecat deasupra logos și agape
dându-mă-n frânturi-frânturi de eu …
m-am zăgăzuit de atâtea ori,
dar din depeșa mea timpul n-a oprit nimic
și vin acum – buluc pornirile din mine !
doar un gând curat s-aștern în prag,
dacă mi-ai deschide !?
penița mi te-a-nvățat pe nume
și adâncește,-n scrijelitu-i, trăindul meu,
aduc acum-acum Cununa, tu lasă-mă din ea
pe perlă să pun frunza de laur …
vezi că mi-am și-un respir dinspre Mărțișor !

cu prietenie, dar în sfială,
dinspre Dumbrava Roșie,

Marin BEȘCUCĂ

2 octombrie, 2018

Nota mea:

Cum să nu te bucure darul din cuvânt? Scrijelit pe petec de cer, în adâncimea mărilor și-n înaltul cerului…Și toate parcă au un nume…prietenie…aș putea spune chiar iubire…

Mulțumesc, prieteni speciali, ce mi-ați împodobit fruntea pentru o zi cu lauri…Doar respirația mea tăcută a sorbit lacrimile ce mi-au pictat obrazul în culori de neuitare…

Cu prețuire,

Mariana Gurza

Marta-Polixenia MATEI & Marin BEȘCUCĂ: Tu erai marea din surâsul meu

TU ERAI MAREA DIN SURÂSUL MEU

Ciclul: Răspântii

… mai aveam de trecut un val și încă nu ne ieșiserăm
din al treilea !… aveam amândoi penițele înspumate,
dar nu căutam geamanduri,
nu nisipuri mișcătoare să ancorăm iluzii,
știam că nu știi înota !
și-ți făcusem din brațele mele colac de salvare,
Dimineața adusese leagăn de soare la țărm de cer
și ne-mbia, surâzătoare,
să punem de-o cafea !
norii s-au întins la bronzat pe plaja zenitului,
pământul se lăfăia sub umbrele de zare albastră,
iar chipul tău era, și el !… o mare de surâs …
eu, mare de surâs, Mărțișor, eu ?
tu te erai marea din surâsul meu,
tu, tangajul din suflet,
tu, focul ce mi se tot aprinde în mine, peste ardul meu,
tu, scânteia !
tu, feștila cu care resfir labirintul nerăbdării
cu care-mi trag viața supra mea:
-viață, te treci la colț, m-ai înșelat !
și viața se căzu în genunche,
creșindu-mi îngădui să treacă peste 85…
Lumina nelumescului scânci,-n abia auzit,
acolo era cifra aceasta, dinspre ghicitoarea țigancă …
simțeam privirea Dimineții ațintită pe noi,
ne urmărea fiece mișcare, noaptea-și legase de picioare
câteva semne, de-ntrebare !
și le abanndonase, la mal de zi …
luceferi stinși își dăduseră cu deodorant în subțioare,
să nu le simțim mirosul cenușii risipit în stihii …
și câte stihii se veneau peste Poem !
toate păleau, dând de Sfântul Îndemn …
timpul se intra în tevatură,
zorii-și plezneau obrajii, în ură !
dar fraților, e rouă, nu brumă !
iar la noi și gheața ia foc, nu doar ardul
și că, deși-n ard, flacăra prinde scânteie, nouă !
nu este o simplă juxtapunere,
două vieți stau, distinct fiecare, în UNUL,
și cel mai tare ne unește izvorul …
pe maluri, ALBIILE DORULUI vin cu buchete de flori,
așteptam valul !
sarea ne învățase plutirea pe râul de lacrimi,
dinainte de a ne fi !
și chiar ne lăsasem plută,
nicio undă nu ne mai putea desparte UNULne,
doar ne știam dinainte de-a ne ști !
și tot de atunci, și IUBIREA …
dar cui să spui, Marin ?
ei ne-ar fi vroit doar despărți, răspântile însă,
ne erau pline cu îngeri – îngerii ne-au știut povesti,
și iată-ne, de sub fâlfâii de aripi îngerii, cum ne ivim …
ARIPI ÎNGERII !
uau, ce tablou, Mărțișor faci franjuri tabloul universal !
și scoate sânge de curcubeu …
ARIPI ÎNGERII sunt pleoapele care țin în strâns-strâns
atâta-și-atâta ascuns,
ARIPI ÎNGERII, rândunica de ochi,
ce desfată plânsul lacrimei și-apoi o înfașă în valu-i,
și lacrima purcede-n cobor,
târându-ne UNULne pe fir de mărțișor …

… ne lăsăm ochii în ochii tăi, Cititorule, dacă te bucuri !?

————————————-

Marta Polixenia MATEI – Mărțișor,
Marin BEȘCUCĂ,
Dumbrava Roșie

3 septembrie, 2018

Marin BEȘCUCĂ: O undă de cer îmi sfâșie inima

O UNDĂ DE CER ÎMI SFÂȘIE INIMA

Ciclul: Metafizica visului

… o undă de cer îmi sfâșie inima,
părți de batjocură, Mme Pogany
călărind o cometă, îmi râde în nas:
ha !
plâng !
din moartea căprioarei durerea
s-a durut în Carpați (cu brazi fără brazi !)
castelul cu care Jules Verne
ne-a dus de simbol simbiozei rai-iad
și iadul mi s-a împăienjenit în gene,
dalta în piatră scrâșnește
morților uitați sub pământ,
viermi în cohorte pulsează
în gâtul veșniciei lăsate
punct fix teoriei lui Thales …
o, Thalasa, legendele-nvie,
și-nvie toți morții,
mormintele se-adapă în fierul de plug,
1907 și-un secol transfug,
aduc Hiroșima în plan vertical,
ajung batracienii în oala cu vin
și eu,
îmbătat cu pelin …
P.S.
dar mă dezbăt sub sedila lui ș,
tai timpul cu litera T,
aduc Dunăre din consoana D,
hai alfabetule ne dă o rapsodie, din R !
aritmetica vântului ne dă un V,
nicicând un limax mai mare în L,
dar eu aștept miezul din noapte cu O,
Orologiul să-mi fie stafie cu S,
necum jumătate din noapte făfă cocoș, C !
dar um C atât de fălos, că F
dejugă direct în miriște hoți de femei neiubite,
hai du-te !
se milogește o clipă cu fusta-mpletită,
în fibră de sticlă …
o femeie găsită datând 800 de milioane de ani,
înainte de nașterea mea,
dar cu sângele roz !
avea în sicriu o lespede cu aspecte din timpul meu,
și-atâta v-am mai spus că eu vin din cuaternar !
că mi se face jenă, cu j mic, de mână,
las manuscrisul în streșini s-atârne,
vină liliecii cu rude vampire,
vampir să mă devin, DE ÎNDATĂ !
dar-hopa … Trump a cerut să se topescă toate
cătușele de pe mapamond,
să-i legăm pe prezumtivi în sârmă-nghimpată,
direct !
închisorile să fie obligate să treacă
prin schimbarea la față …
mă rog,
el are și ceva probleme cu presa,
dar nu mă bag,
o cometă mi l-a cerut de catarg,
să-l leg ?… am întrebat,
dar sirenele au insinuat să-i scoatem dopurile din urechi,
dar nu știau ele ce să intre-n concert …
radarul de la Deveselu încă nu-l învățase
pe Grigoraș Dinicu
dar sârba de doi ruginea Polonicu …
Thalasa-Thalasa, ce te-am mai rugat
să-mi aduci ambrozie crudă,
sirenele tuturor lumilor să uite să cânte !

––––––––––––

Marin BEȘCUCĂ

Dumbrava Roșie

1 septembrie, 2018

Marin BEȘCUCĂ: Poetic despre poetul Victor Nicolae CIOBANU (2)

… cum și-n Fata lunii(p36) la fel de hotărât poetul ”Ridică-te pe mine !/ Hrănește-mă cu foc !/ Respiră-mă fum !/ Stinge-mi ochii de foc/ dacă mai mint vreodată” și și mai hotărât în Fratele din stea(p39) ”Distruge-te piatră ce am devenit!” cum
de ce acest accent învinuitor? … simplu, ne spune Victor ”Aruncat în groapă,/ am distrus scara,/ și pulbere-am rămas” pentru ca, în Înger(p41) tonul să mustească pofta de spoved ”Adu-ți aminte că există un om/ pentru care/ tu ești primăvara lui”

Dar e timpul de o evadare, Școala din pădure(p43) ”Am săpat adânc/ printre rădăcini,/amintiri vechi/ am îngropat,/ iar peste ele am făcut focul” ba și-n, Sunt și ard(p44), ca să aflăm ce ?… mda ”Femeia a cărei inimă e/ scrisă-n/ necuvintele iubirii” pentru că și la Victor Nicolaie CIOBANU, iubirea este și curge, cum altfel, dacă nu poetic, iată, în Ușa inimii mele(p48) ”Am emis promulgând/ în locul liniștii/ crezând că sunt eu” și ”Mă trezeam noaptea/ cu mirosul morții” , ”Neputând vorbi”
dar izbucnește ”Proclam nebunia/ și ne poartă, ne poartă, Aerul din jurul tău(p51) deschizându-ni-se ceva mai mult ”În fiecare spațiu/ aerul e altfel” și el ”va lua forma/ cântecului iubirii” pentru că, ”viața e bogăție” și-n Vedenia din noapte(p55) poetul își continuă curgerea ”aprind negrul nopții/ și în baldahin/ înfășurat în cașmir/ stă însuși chipul/ râului lăuntric” deci învață, pare să ne îndemne ”Să nu te lupți niciodată/ cu gândurile tale,/ căci vei crea/ un monstru”
care ”cândva îți va bate la ușă” și vei afla ceea ce ar spune orice muritor, ”murind, am retrăit fiecare clipă” ba chiar ar face haz, Sirene și un steag(p62) ”m-am spălat ocazional/ de porcăria zilei” dar, în Zburam și povesteam prin cer(p64) ”Pune-le o luminiță/ să le astâmperi/ neastâmpăratul” prin ”dorul permanent/ de ceva absolut” însă ești atenționat ”dar precum /un munte/stai/în fața/ Iubirii” dar așa, M-am regăsit în tine(p67) ai afla, sec ”piciorul universului purta toc” și, vrei nu vrei, treci cu poetul ”peștera ochilor cusuți” ori, când Motanul calcă tabla încinsă(p71) îl simți ”Fug pentru a mă păstra/ prin vasul de lut/ al trupului” dar să-ți consfințești că o ”clipă incertă/ neexplicată în „dex”-ul/ gândirii de rutină/ distruge toate/ zidurile groase”. Ha-ha, ”Iată sfoara vieții!” ne
pregătește poetul în Marinarul înainte de a porni în călătoria de peste ape(p76) convins de sine ”Leg un nod pentru Pământ !/ Așa cum copacul crește,/ așa să crească iarba nevăzută/ prin tălpile mele/ aducând crengile deschise/ în ochii mei roditori,/ iar vântul frunzelor/ s-aducă gândurile/ păsărilor ce-mi cântă inima” ori, de ce nu, ”firul cascadei/ ce străpunge/ stânca gândurilor de piatră” iar după ce în Șamanul(p80) aflăm că ”Rinichii nu au apă/ iar cine le dă bere/ piere câte puțin/ în uitarea vorbelor/ aruncate”. Continue reading „Marin BEȘCUCĂ: Poetic despre poetul Victor Nicolae CIOBANU (2)” →