Mariana BENDOU: Eminescu egal Cultura naţionalã

În preajma noii aniversãri a poetului Mihai Eminescu şi, implicit, a Zilei Culturii Naţionale , o serie de întrebãri se ivesc şi mã frãmântã invitând la reflecţie…

Sã fi rãmas noi românii încremeniţi, blocaţi într-o anume buclã temporalã?! Pentru cã astãzi este ca şi cum nu am mai avea noi valori, este ca şi cum nu s-ar mai fi nãscut niciuna. Este parcã nu am mai putea descoperi noi genii literare, oameni care au depãşit firescul, omenescul. Nu vrem sau chiar nu mai existã deloc?!?

În afarã de Eminescu nu pare a se mai fi nãscut nici un spirit înalt în cultura românã… Ori Mihai Eminescu însuşi a spus: “piarã oamenii cu toţi, s-or naşte iarãşi oameni!”

Astãzi este ca şi cum nu mai am mai gãsi şi alte moduri contemporane de a sãrbãtori, de a ne bucura singuri şi împreunã. Vorbim despre un “limbaj de lemn” comunist care ne caracterizeazã, care parcã ne-a intrat în ADN,… dar astãzi îl stâlcim pânã şi pe acesta ! Comunicarea noastrã a ajuns ca sã se rezume la cuvinte tot mai puţine, tot mai simple şi mai disparate, dezgolite. Înţeleg şi respect valoarea lui Mihai Eminescu, înţeleg necesitatea de etalon şi de poet important pentru umanitate. Îi recunosc genialitatea, mã înclin, …şi totuşi? Oare nu-l va mai depãşi nimeni niciodatã ? Nu se vrea, nu se mai vrea, nu se mai poate… sau ce? De ce?

Un articol curajos postat pe internet (https://www.edupedu.ro/electrocardiograma-romaniei-pe-google-inima-lui-mihai-eminescu-bate-o-data-pe-an-de-ziua-lui-si-din-ce-in-ce-mai-slab-in-ultimii-ani/ ) şi semnat de Mihai Peticilã concluzioneazã trist cã « Inima lui Mihai Eminescu (mai) bate o datã pe an, de ziua lui, şi din ce în ce mai slab în ultimii ani. » Existã chiar şi o electrocardiogramã realizatã, mai în glumã, mai în serios, pe care o ataşez aici ; aceasta se bazeazã pe cãutãrile realizate de internauţi pe Google. Se pare cã cel mai des, poetul naţional este cãutat şi citit ori studiat, în preajma datei de 15 ianuarie şi, oarecum mai intens, cu ocazia unor examene de limba şi literatura românã. Şi cel mai accesat este de locuitori ai judeţelor Moldovei şi Republicii Moldova… Deci ?…

Literatura englezã nu s-a oprit la William Shakespeare şi nici alte literaturi la un unic exponent valoros ; de altfel ar fi destul de greu sã stabileascã cine a fost cel mai valoros. Pentru cã trebuie avute în vedere etapa şi contextul în care au existat şi creat. Ori, ar putea cineva stabili în momentul de faţã, pentru etapa pe care o traversãm, sã zicem de la ’89 încoace, care a fost cel mai important poet român clasificându-l drept “poet naţional”? Consider cã este necesar un etalon dar nu şi o barierã în calea evoluţiei creaţiei şi a creatorilor de literaturã. Cred cã este mai corect sã se vorbeascã despre cel mai bun scriitor şi om de culturã al epocii sale, dar nu pot sã cred cã acesta nu va mai fi mãcar egalat dacã nu depãşit vreodatã de un alt exponent al unei alte epoci?…

Dar de ce mereu Eminescu şi numai Mihai Eminescu?

Pentru cã “toate acestea trebuiau sã poarte un nume”?…

Pentru cã tremurãm pentru unitatea naţionalã ? De ce ne oprim şi de ce ne întoarcem tot la el?

Nicolae Iorga studia arhivele germane la vârsta de 18 ani, Nicolae Labiş s-a afirmat la vârsta de 20 de ani, Mihail Sadoveanu a scris peste 100 de titluri… Dacã poetul Nichita Stãnescu s-a considerat pe sine însuşi o reîncarnare a lui Mihai Eminescu, atunci poetul Adrian Pãunescu oare ce sã fi fost? Ceea ce vreau ca sã reliefez prin aceastã probabil discutabilã disertaţie este mai ales pericolul de a ne opri la genialitatea lui Mihai Eminescu şi a ne crampona veşnic de el. A crede cã România nu a fost şi nu mai va fi capabilã sã dea literaturii , un poet, un scriitor ori un alt om de mare talent ar înseamna a accepta faptul cã aceasta este o ţarã inferioarã altora, cu un popor aflat în involuţie şi cu o culturã minorã. Ne-am pierdut spiritul şi verticalitatea ?…

Au trecut 30 de ani de la revoluţia consideratã un moment de cotiturã în istoria şi civilizaţia poporului român. Nu am cunoştiinţã despre vreun congres ori despre o altã întâlnire de mare anvergurã şi/sau de nivel înalt consacratã literaturii româneşti actuale, direcţiilor sale de evoluţie, problematicilor ei în care sã se fi discutat aceste aspecte, sã se fi stabilit criterii şi valori.

Societatea culturalã româneascã este astãzi prea divizatã în instituţii, în organizaţii şi în grupãri, este mãcinata de orgolii şi de conflicte personale, este prea ocupatã cu lucruri mãrunte ca sã aiba o vedere de ansamblu şi sã analizeze mersul real al literaturii române, sã urmãreascã devenirea ei. Existã astãzi o inflaţie de evenimente culturale, mai ales de concursuri şi de prezentãri ; nici unul dintre ele nu ia însã cu adevãrat în considerare criteriul valoric, utilitatea lor. Ierahizarea stabilitã pe aspectul financiar , pe nepotisme şi pe « manus manum lavat » nu conduce la nimic bun. Cine vrea şi, mai ales, cine poate, se laudã cu titulaturi mai mult sau mai pompoase, adeseori pe care şi le-a arogat de unul singur, îşi poate acorda distincţii, poate stabili valori şi, lucru mult mai trist de remarcat, de cele mai multe ori persoanele ajunse în asemenea funcţii şi poziţii n-au avut anterior prea mult sau chiar deloc de-a face cu literatura !

În momentul în care am iniţiat şi am organizat, la Oneşti, România, cele patru ediţii anuale ale Festivalului Internaţional “Cãlãtor prin stele” dedicat poelui Mihai Eminescu, s-a fãcut mare caz de calitatea mea de profesor punându-se în discuţie calitatea (culmea !), capacitatea şi abilitãţile mele literare… Cum de nu sunt criticaţi şi contestaţi astãzi acei oameni care nu au nici studii superioare şi nici mãcar o infimã pregãtire anume în ceea ce priveşte studiul limbii şi literaturii române, mai ales cã au ajuns lideri de opinie sau, şi mai rãu conducãtori ai unor instituţii şi organizaţii cu profil literar ( USR, LSR, SSR şi nu mai ştiu eu ce) . Oare nici o astfel de organizaţie nu-şi mai pune întrebãri la selecţia noilor membrii, nu mai ţine la prestigiul sãu ?! Pentru ce atâtea compromisuri care nu servesc nici pe departe literaturii române ? Astãzi se numãrã publicaţiile fãrã a se lua în considerare valoarea şi conţinutul lor cei care au mai multe cãrţi « scoase » fiind consideraţi “scriitori importanţi” dupã care sunt lesne acceptaţi în organizaţiile de profil. Se confundã facil noţiunile de poet/scriitor şi cea de membru al unei organizaţii culturale aşa cum se confundã azi cultura … cu literatura! S-a ajuns ca dintr-o organizaţie culturalã cu profil literar sã facã parte şi artişti plastici, ziarişti, cântãreţi, muzicieni, dansatori, magicieni, etc. (mai lipsesc saltimbancii !) care poate, doar accidental sã fi scris în viaţa lor un text literar cãci, vorba aceea: “tot românul s-a nãscut poet”. Jucându-ne cu noţiuni şi cu accepţiuni, se amestecã uşor lucrurile şi, uite aşa, scriitorul devine doar coleg de breaslã pierzându-se printre alţii…

Existã în prezent o inflaţie de antologii “literare”, în realitate nu prea « literare » pentru cã în ele se regãsesc astãzi tot felul de texte şi de autori, tot felul de ilustraţii, persoane mai mult sau mai puţin avizate, pe criteriul “bani sã iasã!”. Cine mai verificã astãzi corectitudinea redactãrilor şi, mai ales, a exprimãrilor, cine mai verificã ce conţin majoritatea antologiilor puse pe piaţã? Liberalizarea presei şi criza financiarã au cuvântul decisiv. Liberalizarea editurilor a sporit şi a diversificat oferta publicaţiilor astfel încât cine vrea şi cine are cu ce poate publica oriunde şi oricum doreşte. Editurile, în general, par cã nu mai au nici un cuvânt de spus. Şi atunci, cine mai stabileşte criterile valorice? Cine stabileşte prioritãţile ? Este nevoie de nişte delimitãri conceptuale pentru a evita confuziile… şi abuzurile ! Chiar oricine care scrie ceva se poate numi scriitor? Se confundã autorul cu scribul ?!

Dar sã revenim la Mihai Eminescu !

Poeţii şi scriitorii români se înghesuie, unii chiar se şi întrec în a scrie texte dedicate marelui poet naţional. Mai ales cei care bat la uşile afirmãrii. Ei fac acest lucru mai puţin din patriotism sau dintr-o realã mişcare sufleteascã pentru Mihai Eminescu , ci mai mult (trist şi incredibil!) pentru faptul cã reţeta nu dã greş: vorbind despre Eminescu sigur vor capta atenţia… Un Nichita Stãnescu sau un Adrian Pãunescu ori un Grigore Vieru care au scris punând o sincerã înflãcãrare în vorbele lor … nu vom mai întâlni în ziua de astãzi!

Pânã şi critica literarã actualã tinde sã exagereze . Mã întreb în ce fel ar mai putea fi numit, calificat, evocat Mihai Eminescu peste câţiva ani? Ce se va mai scrie şi rescrie despre acesta ? Parcã nu pot sã cred cã, deşi un erudit, un autodidact şi un vizionar, Mihai Eminescu ar fi fost atât de complicat. Întruchipând esenţa românului şi graiul autentic românesc, Mihai Eminescu a redat în cuvinte simple, dar profunde, la îndemâna tuturor, trãirile, aspiraţiile şi problematica poporului român. A scris pe înţelesul tuturor. Şi, mai ales, a scris în limba românã ! Deşi ar fi putut scrie şi într-alta pe care o cunoştea… El nu a fost membru USR deşi ar fi meritat sã fie , sincer. El nu a folosit expresii alambicate şi neologisme incifrate asemeni membrilor instituţiilor despre care am vorbit. De aceea, referitor la critici, îl apreciez pe Alex Ştefãnescu cel care, în lucrarea sa “Eminescu, poem cu poem”, îl descrie pe Mihai Eminescu în imagini simple şi la îndemâna unui lector mai mult sau mai puţin avizat. Valoarea lui Mihai Eminescu constã în principal în universalitatea în facilitatea datã de facilitatea pãtrunderii creaţiilor sale. (Sã nu uitãm cã Mihai Eminescu cunoştea folclor universal şi contemporan!)

Dacã dintr-o dragoste extraordinarã şi din respect pentru limba românã marele poet naţional nu s-a exprimat alambicat ori nu a pocit aceastã limbã prin împrumuturi lingvistice strãine, noi de ce sã vorbim astfel despre Mihai Eminescu şi despre creaţia sa? Atâta vreme cât “Luceafarul poeziei româneşti” este analizat şi criticat sub aspect literar, valoarea sa rãmâne incontestabilã şi mai poate incita încã la alte studii şi cercetãri. În momentul în care se are în vedere spiritualitatea sa , mai ales aparenta rãtãcire eminescianã prin credinţe, prin religii, se poate ajunge la adevãrate rãtãciri ale « specialiştilor »…

Pânã la urmã, dacã s-a dorit a se face din Mihai Eminescu un “brand” de ţarã, nu doar un exponent al acesteia, de ce nu a devenit chiar “o marcã înregistratã”, de ce nu s-a dorit « rezervarea numelui » sãu ? Am fi evitat astfel utilizarea abuzivã sau nefericitã a acestui ilustru nume, cum ar zice românul ”pe toate gardurile” ; oricine şi orice grup uman ori instituţie , cu de la sine putere, îşi poate însuşi ori face uz de numele sãu… Cineva ar trebui totuşi ca sã decidã ce şi cum. Trebuie fãcutã o selecţie. De la ideea de poet naţional şi pânã la marketing este un drum scurt şi extrem de periculos!

Omul Mihai Eminescu a iubit simplitatea şi a fugit de onoruri. Nu a umblat dupã titluri şi distincţii. El s-a dat pe sine tuturor de la inimã la inimã şi nu pentru a fi imortalizat în diverse produse cultural – comerciale. Dacã cineva şi-ar dori sã îşi deschidã mâine un bar sau o altã afacere pe care sã o denumeascã “Eminescu”, “Pe lângã plopii fãrã soţ” sau “Geniu pustiu”, etc. n – ar fi Continue reading „Mariana BENDOU: Eminescu egal Cultura naţionalã” →

Tradiția colindeţilor în satul Corobãi, judeţul Gorj

Tradițiile din satul românesc s-au pãstrat de veacuri și mãrturisesc despre vremurile trecute. Aceste obiceiuri și tradiții înfrumusețau viața românilor păstrând în acelaşi timp legãtura primordialã cu Dumnezeu , cu natura și cu strãmoşii… Perioada Sărbătorilor de Iarnã (Crăciunul și Anul Nou) era așteptată cu nerăbdare, mai ales de cãtre copii, pentru frumusețea tradițiilor care le însoțeau. Umblatul la Colindeți sau Mer-sul la Colindeți [1]sau Umblatul la Pițãrãi aşa cum sunt ele cunoscute în anumite zone ale României (Oltenia, Banat, Maramureş, Ardeal) este o tradiție încă prezentã în spațiul românesc sub diverse forme. Nu se ştie exact originea acestei tradiții stravechi, dar se bă-nuiește cã ea ar fi un obicei precreştin , probabil pãgânã, datând cel puțin din vremea geto-dacilor ce semnifică sacrificiul adus divinităţii drept mulţumire pentru rodnicia holdelor şi a pomilor. Geto-dacii serbau naşterea lui Zamolxis pe 25 decembrie şi de aceea ritualul colindeților se desfãşura în ajunul acestuia dar obligatoriu pe timpul zilei (geto – dacii aveau cultul solar) şi obligatoriu înaintea celui al colindelor de Crãciun! Pe colindeți nu trebuia sã-i prindã seara… În trecut, cei care umblau la colindeți erau numai bărbaţi[2], copii sau adolescenţi, organizați în cete. Îmbrăcaţi în haine populare, se adunau în noaptea dinaintea Ajunului, împodobeau steaguri cu clopoţei, năframe multicolore, ciucuri şi coroniţe de flori, după care le agaţau pe prăjini de câţiva metri lungime. Odată terminat acest ritual, alaiul pornea la colindat pe la casele satului. În copilãria din satul meu natal[3] Corobãi, din comuna Dragoteşti, județul Gorj, tradiția colindeților presupunea mersul prin sat la colindeți în ziua de 24 decembrie (în Ajunul Crăciunului) dupã care, seara, se mergea cu steaua şi colinda. De multe ori, aceeaşi copii mer-geau şi cu colindeții, în cursul zilei şi cu steaua ori colinda, seara pânã târziu. Copiii ce fãceau parte din alaiul colindeților se sprijineau într-un toiag pestriț ale cãrui semnificații şi origini se pierd în timp, probabil de la geto-daci fiind legate de Solomonari… Toiagul era obligatoriu confecționat din lemn de alun de cãtre Nicolae Goşa un bãtrân al satului şi moş de al meu care era un om foarte cuminte şi credincios, un model pentru comunitate. Toiagul trebuia sã fie negru cu alb, fiind cojit în mod special, la para focului, ca un şarpe de jos pânã sus. El era pe jumătate afumat, pe jumătate decojit drept simbol al începutului, al morții, al vieții. Ori se ştie cã lemnul alunului era considerat protector împortriva duhurilor rele de stramoşii poporului român. Cu nuieluşa de alun se fãceau vrãji dar şi dezlegãri. În Oltenia s-a pãstrat şi un dans popular, ritualic numit “Alunelu” [4]. Toiagul şi scrijelitura în formã de şarpe trimite cu gândul la toiagul profetului Moise… Un astfel de toiag ritualic mai aveau şi Cãluşarii. Deci colindãtorii erau bine apãrați când porneau la drum prin sat. Ei mergeau tot timpul, de la o casã la alta, traversând în zig-zag drumul… Uneori mai aveau şi torțe dar nu ştiu dacã neapãrat pentru a-şi lumina drumul. Purtau atârnate de umãr şi nişte traiste cusute în casã şi împodobite cu modele naționale în care îşi puneau colindeții cãpãtați. Îmi aduc aminte cu emoție de aceastã „sărbătoare” mult aşteptatã de copiii satului meu. În Corobăi, colindeții începeau pe la ora 9 dimineața iar în jurul orei prânzului ajungeau la casa lui Nea Manole, un miner bãtrân gospodar şi mai înstãrit. Acesta era un om zgârcit şi rãu cãruia îi mersese vestea cã nu lasă copii sã plece de la casa lui pânã nu se strângeau mai mulți dând im-presia cã este iubit şi cãutat. Astfel cã el le arunca copiilor nucile de colindeți pe jos pentru ca aceştia sã se certe între ei adunându-le şi sã mai întarzie la poarta lui pânã când se adunau şi altii. De acolo, pe lângã linia de cale feratã, copiii se coborau în sat pânã în vatra satului. Râsetele şi strigãtele copiilor care îndemnau « Hai la colindeți ! » fãceau sã rãsune întreg satul umplându-l de voioşie. Copii mai mici erau cel mai adesea însoțiți de bunici sau de părinți şi pentru cã aveau o vârstã fragedã dar şi pentru a sublinia ideea de familie unitã şi la locul ei. Aceşti copii erau întodeauna primii rãsplãtiți cu colindeți. Drept colindeți , sãtenii le dãdeau copiilor mai mult mere, fructe de orice fel. Mai primeau şi alte daruri, dupã cum aveau gazdele posibilitãți : eugenii, prăjituri, bomboane, napolitane, ciocolate, etc. Colăceii au devenit însã treptat din ce în ce mai rari pentru cã nu se prea mai fãceau aluaturi de cãtre gospodinele satului care preferau sã cumpere totul din comerț. Sărbătoarea colindeților era o sãrbãtoare a întregului sat mai ales cã urma Crãciunul când se fac în mod obişnuit daruri. Sãtenii se întreceau între ei în ceea ce priveşte dãrnicia colindeților şi ajungea de râsul satului cel care nu dãdea colindeți. Fiind şi sfârşit de post, gazdele îi invitau şi pe însoțitorii adulți ai copiilor la un pahar de țuică fiartã sau de vin fiert[5]. Uneori, la ritualul colindeților mai participau și membrii familiilor sãrace, acesta constituind o bunã ocazie de a câştiga câteva zile de trai mai bun. Pentru cã, dacã totul era bine, puteai umple astfel, într-o singurã zi, chiar şi un sac de colindeți! Fiecare gospodar al satului scotea la poartã, pe o mãsuțã ori un scãunel, ce fel de colindeți avea şi putea în funcție de avutul lui. Îmi aduc aminte cã o bătrână din sat dãdea în fiecare an numai câte o felie de pâine… Dar o dãdea din toatã inima! Casa ei era doar dintr-o singurã încãpere şi mã întrebam cum şi din ce putea sã trãiascã singurã acolo. Uneori, după ce se termina ritualul colindeților, vecinii schimbau între ei restul de colindeți rãmaşi existând superstiția cã altfel ar fi atinşi de ghinion. Eu şi frații mei ne bucuram cel mai mult când primeam de la vecini portocale pentru cã erau rare şi scumpe, imposibil de gãsit la noi în sat. Alți vecini mai avuți ne dãdeau prãjituri sigilate din fabricã ceea ce noi nu aveam. Mai târziu, când ne-am angajat la oraş, am putut procura şi noi. Mama fãcea colindeți acasã, din aluat şi cred cã nu i-a fost uşor mai ales cã trebuiau dați întotdeauna calzi, abia scoşi din cuptor. Într-un an ştiu cã au venit vreo 300 de copii la poartã şi mama copsese numai 200 de colindeți… Normal cã mai târziu a renunțat sã frãmânte şi sã mai coace. Oamenii satului au ajuns la concluzia cã e mai bine sã le dea copiilor altceva drept colindeți în loc de un colãcel rece sau uscat care nu pu-tea fi mâncat şi pe care mai mult ca sigur îl dãdeau la porci. Mai este important de amintit cã, la noi în sat, sãrbãtoarea colindeților aduna laolaltã întreaga familie, prilej de bucurie şi de sfințenie colectivã. De aceea, înainte de a fi împărțit colindeții, capul familiei spunea rugăciunea “Tatăl nostru” și tămâia coșul cu bunãtãțile care vesteau Crăciunul. Tot el era cel care împãrțea şi colindeții colindãtorilor, preînchipuind probabil darurile fãcute de Domnul, Tatãl Ceresc, Crãciunul apropiat. Sfințenia acestui eveniment era subliniatã și de faptul cã eram învățati de părinți sã spunem „bogdaposte[6]” în semn de mulțumire când primeam colindețul. Bucuria noastrã, a copiilor, era sã alegem ce era mai bun, lăsând restul colindeților la bunici sau la rudele vizitate.Trecerea timpului, a dezgolit obiceiul umblatului la colindeți de sacralitate pãstrând numai bucuria întâlnirii în familie şi pe cea de a primi şi a face daruri în Ajun de Crãciun fapt regretabil dar justificat de schimbãrile sociale survenite în medial rural. M-am întrebat şi mi-am explicat astfel[7] de ce numai în Ajunul Crãciunului se dau colindãtorilor covrigi (aluatul de post în cerc având în mijloc o gaurã) pe când la celelalte evenimente majore din viața omului (nuntã, înmormântare, parastas, ospeție, etc.) se coc şi se dau colaci (aluat de post tot în cerc dar având mijlocul plin, de obicei împletit în cruce sau cu un alt cerc de aluat peste care s-a aplicat sau nu, cu un postelnic, pecetea lui Iisus Christos). Astfel cã formula pe care o foloseau creştinii “Hristos în mijlocul nostru” mi-a dat cheia, explicația doritã. Cercul este perfecțiunea, infinitul, semnul dumnezeirii, al universului nesfârşit. În Ajunul Crãciunului se fac covrigi pentru cã , în trecutul îndepãrtat, omul era singur şi îndepãrtat de Continue reading „Tradiția colindeţilor în satul Corobãi, judeţul Gorj” →

Mariana BENDOU: Un apel la solidaritate

Din primãvara anului 2020, fiecare dintre noi am fost nevoiţi sã trecem prin clipe dificile fiind puşi în situaţii deosebite pe care nici mãcar nu ni le-am fi imaginat vreodatã şi care ne-au gãsit nepregãtiţi. Pânã atunci, aveam încredere în forţele şi în informaţiile noastre , în familiile noastre, în prietenii noştri , în conducãtorii şi în îndrumtorii noştri,…Ne obişnuisem cu ideea cã mergem spre mai bine şi cã omenirea progreseazã, ne obişnuisem cu faptul cã ştiinţã şi tehnologia fac deja în mod firesc parte din viaţa noastrã şi cã dacã le vom putea dezvolta şi stãpâni tot mai mult, acestea ne vor oferi soluţii şi sprijin, ba chiar ne vor permite totul. Ne obişnuisem cu o anumitã stare sufleteascã, cu un anumit nivel de confort, cu o automulţumire chiar şi, deodatã, totul a fost dat peste cap pe neaşteptate, într-un mod incredibil, de ceva aparent banal şi inofensiv, asemeni unei gripe, de ceva extrem de mic, atât de mic încât nu-l poţi nici împuşca nici tãia cu vreo sabie, nici rupe în bucãţi, de ceva pe care … nici mãcar nu-l poţi vedea cu ochiul liber! Acest rãu a fost denumit tehnic şi straniu: COVID-19, un nume predestinat pentru un virus care avea sã arunce întreaga lume în haos , o EXISTENŢÃ ÎMPREUNÃ ÎN VID, respectiv CO-VID. Acest virus a cutremurat şi a bulversat lumea întinzându-se ca o adevãratã plagã pe toate continentele globului. El a omorât oameni, a prãbuşit economii ale statelor, a închis oamenii în case şi a închis graniţe dintre ţãri , a pus tot felul de limitãri şi bariere stabilind anumite distanţe numite pur şi simplu « sociale », a astupat nu doar nasuri cât mai ales guri şi a oprit libertatea cuvântului, a redefinit drepturile şi libertãţile cetãteneşti, a interzis unele drepturi fundamentale, a acoperit feţele schimonosind frumuseţea chipului dumnezeiesc în om…

Dupã o anumitã clipã de uimire şi de rãtãcire, de disperare şi de abandon, oamenii au fost nevoiţi sã înţeleagã treptat cã ei nu mai controleazã lumea ci cã lumea îi controleaza pe ei şi cã numai unii dintre ei reprezintã astãzi lumea …

S-a conturat apoi imaginea unei « crize » fãrã a se preciza dimensiunile şi evoluţia ei, fãrã se lãmuri contextul şi repercursiunile ei. Aceastã crizã a inversat valorile şi a modificat prioritãţile, aducând în prim plan întrebãri precum: ce valoreazã mai mult într-o societate, pierderile de vieţi omeneşti ori pierderile materiale? Dumnezeu sau ştiinţã ? real sau virtual ? etc. ?

Aceastã aşa zisã “crizã” are urmãri nefaste asupra economiei globale prin efectul domino iar din cauza acestei pandemii au avut şi vor mai avea de suferit zeci de milioane de oameni în întreaga lume. Pentru cã efectele vor fi pe termen lung, mai ales în ceea ce priveşte relaţiile interumane… Interdicţiile impuse de autoritãţile statelor au separat oamenii segregându-i în primul rând pe criteriul : bolnavi , sãnãtoşi ori asimtomatici ceea ce a indus voit frica de a nu fi ori deveni cumva contagios. Asistãm astfel nepuntincioşi la o etapã istoricã similarã celei din vechime când leproşii erau excluşi din comunitãţile umane fiind condamnaţi automat la foame şi la moarte. O epocã neagrã în care a trebuit sã se coboare din ceruri însuşi Dumnezeu pentru a ne reaminti ce înseamnã mila, dragostea şi jertfa… Acum vorbim din nou despre eroi şi despre martiri dar urmãrind alte modele, ne zugrãvim alte icoane schimbând sfinţii cu doctorii , cãutãm leacuri nu la biserici ci la farmacii…Uitãm cã de fapt orice boala a trupului este mai înainte de toate o boalã a sufletului! Nu demult, referindu-se la boalã şi la vaccin, regretatul Mitropolit al Bisericii Ortodoxe Sârbe din Muntenegru, Amfilohije Radovic, avea sã spunã cã: „Ar fi bine dacă oamenii de știință ar inventa un vaccin, dar înainte ca acesta să fie găsit, există un vaccin care a acționat de-a lungul secolelor” , pelerinajul religios… Eu nu ştiu dacã pelerinajul poate constitui un vaccin dar sfânta împãrtãşanie ajutã sigur fiind însuşi trupul şi sângele lui Christos Dumnezeu.

Câţi dintre oamenii zilelor noastre mai merg la biserici, câţi mai viziteazã mãnãstiri şi alte locuri sfinte? Mulţi dintre ei se tem de anumite legi oficiale, alţii se tem de legile şi de reacţiile lumeşti… Auzim, spre exemplu, tot mai des, în România, expresii precum « pupãtori de moaşte » inventate şi aruncate în mod voit şi rãutãcios credincioşilor ortodocşi… Câţi dintre tinerii zilelor noastre mai sunt preocupaţi de creştinism şi câţi mai frecventeazã regulat bisericile creştine? Câţi tineri mai sunt preocupaţi în mod real de sfintele tradiţii şi de valorile creştine?

De aceea, pentru a ne explica şi a înţelege vremurile dureroase pe care le trãim astãzi, trebuie sã ne gândim mai ales la rãspândirea pãcatului în lume, sub toate formele lui, la adevãratã pandemie care, devorând sufletele îndepartate de Dumnezeu, conduce treptat la însãşi dispariţia fiinţei umane. Ori intensa mediatizare a pandemiei de COVID-19 nu face decât sã distragã atenţia publicã de la aceastã adevãratã plagã a societãţii actuale numitã în Biblie « urâciune a pustiirii ce şade pe tronul lui Dumnezeu » …

« Luaţi aminte la semnele timpurilor ! », avertizeazã cel puţin de douã ori Cartea Cãrţilor în Vechiul şi Noul sãu Testament. Nimic nu se întâmplã fãrã ştirea şi voinţa lui Dumnezeu, nimic nu s-ar întâmpla dacã nu s-ar fi permis din Cer. Aceastã pandemie de COVID, cât şi cele douã rãzboaie mondiale constituie în felul lor nişte « semne ale timpurilor », nişte avertismente date umanitãţii despre calea greşitã pe care aceasta se îndreaptã şi care va conduce nu la o oarecare apocalipsã mai mult sau mai puţin observatã şi conştientizatã ci la însãşi dispariţia omului ca specie pe Terra. De altfel, ori de câte ori, în marea sa îngâmfare, omul « s-a înãlţat fãcându-se pe sine dumnezeu », a sfârşit prin a fi anihilat într-un fel sau altul…

Pentru omul modern, tehnologia tinde sã ia tot mai mult locul religiei acaparându-i nu doar timpul ci şi întreaga existenţã, chiar şi gândurile ori visele, … El a uitat prea repede lecţiile istoriei la care am fãcut referire mai sus. De aceea şi rãtãcirile, supãrãrile, ura, violenele, dezbinãrile, desfrâul, bolile, etc. cu care se confruntã, tot mai multe lecţii dureroase primite pentru a-şi reaminti Continue reading „Mariana BENDOU: Un apel la solidaritate” →

Mariana BENDOU: aceasta nu e doar o frunzã…

aceasta nu e doar o frunzã…

aceasta nu e doar o frunzã oarecare

acesta frunzã a fost mult mai demult

o floare

îi spuse magicianul pe un ton uşor

a fost o floare cu miros îmbãtãtor

pãstreaz-o, dacã vrei, la tine-n amintire

ori agãțatã-n cuiul din privire

şi te-nfioarã de fragilitatea ei

nu te grãbi s-o lepezi fãrã de temei!

poate a fost a dragostei neprihãnitã înflorire

o chintesențã de parfum şi de amãgire

poate a fost o ultimã petalã

ce s-a pãstrat pe tija goalã

cu încãpãțânare

cu ardoare…

nãdãjduind în ultima înseninare…

primeşte frunza; nu a fost o floare oarecare

––––––––––

Mariana BENDOU

(Imagine internet)