Recitind câteva lucrări fundamentale despre obiceiuri și credințe românești am rămas cu totul fermecat. Aceste lucrări sunt scrise într-o limbă românească frumoasă, curată, înmiresmată. Această limbă se află în dureros contrast cu actualul jargon stradal, urât, vulgar, repezit și hăituit de “barbarisme” fără rost. Lucrările de care vorbesc au fost semnate de către Simion Florea Marian, Tudor Pamfile și . Primul fusese Preot în Bucovina, al doilea ofițer de carieră din Țepu, Tecuci iar al treilea avocat în Oravița. (O foarte documentată monografie a operei lui Simeon Mangiuca a fost alcătuită, în anii douăzeci ai veacului al XX-lea, de către Profesorul Ilie Rusmir originar din Borlovenii-Vechi, Țara Almăjului). Cum spuneam aceste lucrări vorbesc despre obiceiurile românești și sărbătorile românești de la sfârșitul veacului al XIX-lea și începutul veacului XX. O perioadă de care ne despart ceva mai mult de o sută de ani. În timp istoric, un răgaz scurt.
Informațiile sunt copleșitoare; numeroase, diverse, fermecătoare. Ne este înfățișat “spațiul” de viață imediată, modul în care trăiau și se raportau la timp, anotimp, viață imediată și viață spirituală, strămoșii noștri nu prea îndepărtați, bunici și străbunici. Ceea ce ni se înfățișează este uluitor.
Era o viață vie, mereu cu evenimente. O vreme în care nu era răgaz pentru ‘plictiseală” și lenevie, mentală și fizică. ”Omul” nu era sclavul necesitații,  a “orarului” și “condicii”, zilele de sărbătoare erau numeroase și observarea lor obligatorie. Răgazul de gândire spre cele de Sus era mereu prezent. În permanență avea loc un “eveniment”, care trebuia întâmpinat cu grijă, cu pregătiri, cu atenție elaborată. ”Calendarul” satelor și al fiecărui membru al lor, era foarte încărcat și fiecare persoană participa și avea rol în ciclul festiv. Deoarece un ciclu festiv, de sărbătoare era, un ciclul în care mereu să înălța laudă lui Dumnezeu, I se cerea milă și se reamintea că fiecare membru al comunității este, în chip ideal, cetățean al Raiului. Frumusețea era în tot locul și ea se manifestă sub infinite forme, prin port, prin comportament, prin cântare, prin bucățele așezate pe masă. Întregul spațiu era văzut sfânt și era trăit în sfințenie. Toate aceste sărbătoriri erau creștine și integrate în ciclul liturgic. Chiar dacă în formele practice se mai vedeau urme ante creștine, acele urme erau în totul “îmblânzite” și integrate înțelegerii Ortodoxe. Toți oamenii știau că rânduiala Ortodoxă este cea bună și că puterile răului trebuiesc aruncate. Era un spațiu întreg, fără spărturi, un spațiu sacru. Se poate spune că dacă această viață comună era trăită, la capătul ei, toți și fiecare redeveneau cetățeni ai Raiului. Într-o asemenea înțelegere efectiv ne putem închipui cu uluire mulțimea Sfinților Români, “norul de Sfinți”, care se roagă pentru noi. Poate pentru ei Dumnezeu nu a îngăduit pierderea noastră!

Acest fel de viață a fost viu și vibrant până în urmă cu șaptezeci sau optzeci de ani. Apoi obiceiurile și tradițiile au început să fie uitate, eliminate și persecutate. Persecuția s-a făcut mai întâi printr-un soi de “didactică” simplă și prostească. S-au aflat semi docți și destui nătărăi care să vorbească despre “mulțimea superstițiilor”, a atitudinilor “retrograde”, a “robiei (!!!) față de obiceiuri.Tot asemenea indivizi au vorbit despre “eliberarea” prin ateism și cercetare științifică”. (Bun înțeles trecând sub tăcere că toți oamenii de știință autentici au fost, au avut, concepții ateiste). Iar apoi s-a întărit puterea răului, a ateismului militant și violent. O perioada în care Credința a fost persecutată activ și violent. O perioada în care Biserici au fost închise sau distruse; o perioada în care Mănăstiri au fost închise, sau distruse, și călugări persecutați cu furie. Cu voia lui Dumnezeu acea vreme a trecut. Dar în locul ei s-a instalat secularismul consumarist degradant. Larma, dezordinea și destrăbălarea sunt prezentate ca stări naturale și firești. În cazul Românilor personalitățile esențiale au fost diminuate, calomniate, insultate; de la Ileana Cosânzeana la Făt Frumos și de la Eminescu la Caragiale. Tinerei, necopți la minte și fără multă minte, dau curs acestor chemări și se pierd fără urmă. În spatele acestor “chemări” stă același “șarpe bătrân”, aceiași negativitate pură, răul distilat. Iar manifestările lui sunt același: parazitismul, impostura și parodia. Un miros greu și o figura rânjind hâd este ce se oferă.
Spațiul, în toate manifestările lui s-a încercat a fi desacralizat, lipsit de sfințenie și deci de rost și direcție. Mă voi referi doar la modul în care a fost scoasă dimensiunea sacră din Istorie.
Evenimentele și desfășurarea istoriei, deci a vieții Neamului omenesc, a fost înfățișată ca scurgere fără consecință, la voia unor circumstanțe economice și la voia “oamenilor” și mai exact a “oamenilor” răi. Căci trebuie să înțelegem bine că orânduielile omenești, TOATE, sunt rele și singurul mod de a nu fi, de a nu sta complice, este ca în toate împrejurările să te afli de partea celor care “pierd”, a văduvei, orfanului, săracului. Nu este altă cale.
Acest pustiu duhovnicesc, pe care îl străbatem, a generat doar disperare și vid. Dar acest pustiu duhovnicesc este o manifestare a haosului și haosul este o stare temporară.Vedem în jurul nostru că acest haos începe să se risipească și asta înseamnă: RESACRALIZAREA SPAȚIULUI. Este un marș care a început, dar a început cu avânt, bucurie și fără teamă. În cazul Românilor, ca întotdeauna, această renaștere a început prin Ortodoxie. Nu este întâmplător, căci Hristos este Trupul mistic al acestei Biserici și Hristos ÎNVIE! Continue reading „Alexandru NEMOIANU: Resacralizarea spațiului” →