Magdalena ALBU: TERRAROBOTICA „SEX MACHINE” – ESENȚA UNEI LUMI FĂRĂ UMANITATE

BIOGRAFIA SIMPLIFICATĂ A CONTEMPORANEITĂȚII

Dezumanizarea şi desacralizarea societăţii puternic laicizate în care trăim reprezintă, de fapt, lupta Omului împotriva propriei sale identităţi. Putem vorbi, actualmente, despre o filozofie a răului în cea mai pură formă a sa?!… Răspunsul este, cu siguranţă, afirmativ, căci nimic din tot ceea ce ni se desfăşoară în faţa ochilor, azi, nu reprezintă o simplă consecinţă a cunoscutului pricipiu newtonian al acţiunii şi reacţiunii. Ca atâtea alte lucruri pozitive din matricea existenţială a contemporaneităţii, şi acesta a fost unul nu numai zdravăn călcat în picioare, ci şi anulat, făţiş, de foarte mult timp, în sfera practicii curente. Întrebarea, care ţi se instaurează imediat în minte, este, evident, un întemeiat „de ce?”. Omiterea din ecuaţia vieţuirii telurice a Fiinţei umane înseşi ca element determinant al desfăşurării articulate a lucrurilor, dar şi îndepărtarea acesteia, prin amnezie colectivă provocată, de fundamentul solid al moştenirii ancestrale de gândire şi de creaţie (zestre pe care o poartă în spatele său de nenumărate milenii până în momentul de față) reprezintă unul dintre răspunsuri. Ca să arunci, în mod voit, prin acţiunile pe care le întinzi, ca o plasă de păianjen, asupra privirii înceţoşate a prezentului, praful uitării peste textura densă a întregii istorii trecute a umanităţii, asta nu denotă decât propria-ţi incapacitate de a alcătui un sistem social benefic la nivel planetar, pe de o parte, iar pe de alta, dorinţa de a alege calea aducătoare de profit imediat a răului, în locul celei diametral opuse acesteia, plină de nuanţe, dar lipsită de artificii şi fragmentaritate, a binelui.

Într-adevăr, am trăit și trăim, în continuare, un monstruos experiment global de schimbare de paradigmă, un neo-pattern în care omul, sub toate raporturile posibile (antropologic, cultural etc.), va trebui să se supună unor noi reguli de conviețuire socială, din care vor lipsi cu desăvârșire moralitatea, cinstea, umanitarismul, spiritul critic, libertatea de gândire și de exprimare, Iubirea adevărată și Credința ca fundamente absolut necesare creșterii pe Verticală a Persoanei. De fapt, NOȚIUNEA DE „PERSOANĂ” CU IDENTITATE PROPRIE ȘI NEÎNGRĂDIRE DE SINE NU VA MAI EXISTA. Trecutul, cu marile lui valori fixe, va fi aruncat, prin „revoluții” regizate în fața aparatului de filmat, la coș. Modelelor viabile, sănătoase moral, le vor lua locul antimodelele deviante ale momentului. Lumea întreagă va deveni, practic, un tărâm morbid al noului tip humanoid denumit ”homo roboticus”. Feții Frumoși și Ilenele Cosânzene de altădată vor intra, definitiv, în legendă, înlocuiți fiind cu roboți sexuali, care vor anula, prin însăși conceperea lor, noțiunea de Iubire. Practic, societatea științifică închipuită de Russell a îngropat, de la bun început, Omul, dar și pe Dumnezeul lui, secularizându-i Ființei umane absolut totul, de la adevărurile fundamentale, până la propria-i sferă identitară. Biserica și sufletul i-au fost vlăguite în mod fățiș, prin reprezentația agresivă a teatrului existențial mort din afara sa.

Vicleană și lipsită de scrupule, această postmodernitate ubicuă își continuă nestingherit drumul, având drept bază solidă loialitatea adepților ei, inșii pentru care destinul altora nu valorează absolut nimic în comparație cu al lor, oportuniștii cu o singură misiune certă, aceea de distrugere fizică a tuturor simbolurilor identitare definitorii pentru comunitate. Tocmai de aceea, putem asimila societatea, în care ne aflăm, cu unul dintre cele două moduri ne-vii de a juca tragedia clasică în spațiul teatral francez, unde, conform cunoscutului teoretician al artei scenice Peter Brook, ”Gesturile imperiale şi valorile regale dispar rapid din viaţa cotidiană, aşa că fiecare generaţie le consideră din ce în ce mai false, mai lipsite de sens”. Și, la fel cum jocul actorului contemporan e unul realmente slab, incapabil de a comunica trăiri și sensuri profunde, rigidizarea sufletului omenesc descompus devine acum, iată, din ce în ce mai atotstăpânitoare. Iar acest lucru se întâmplă tocmai pentru că societatea științifică russelliană de tip ateo-robotizant, ca ”artă” impură a spiritului, s-a mutat, încă de la facerea sa ideologică, în templul întunecat și rece al unui teatru ne-viu până la ultimul său atom, teatru ce nu are nevoie de biografii ample, încărcate de esențe, mituri sau profunzimi, de narațiuni complicate și certe, ci, dimpotrivă, de un stil ultraminimalist de livrare a unor povești care nu ține cont deloc de cele mai fine detalii specifice ale subiectului în sine. Și nu numai atât. Se poate lesne observa acum faptul că întreg TEATRUL PORNOGRAFIC AL POSTMODERNITĂȚII, pe care o parcurgem, ESTE PROIECTAT SĂ UCIDĂ, SĂ DISTRUGĂ SACRA LĂUNTRICITATE FIINȚIALĂ A OMULUI, acesta fiind, de fapt, și unul dintre scopurile sale relevante.

Contemporaneitatea a lăsat deoparte gramatica firească a existenței umane, propunând – în loc de substantive, verbe, pronume, adjective, adverbe etc. și sensurile lor de bază ori conotative – nimicul existențial sau non-gramatica unui ontos profund septic, antipoetic, transformat. Cred că (dacă nu ne-am obişnuit deja să facem acest lucru până acum) trebuie să învăţăm a deplasa atât centrul de greutate al noii ”filozofii” planetare, cât şi terminologia aferentă acesteia, evident, din planul incomensurabil al Sacrului în perimetrul restrictiv, dar, iată, cu forță de paradigmare, al roboticii dominante. Este foarte interesant de privit în esenţa acestui complex fenomen de ANEANTIZARE ONTOLOGICĂ A VIITORULUI, pentru că, în curând, se va înţelege cu exactitate noima întregului lanţ de acţiuni cu rol deturnant în plan existențial, ce sunt săvârşite pe scară largă, în prezent. Însuşi faptul că un robot anume va fi ”educat” să aibă grijă de o Fiinţă umană în viitorul apropiat şi nicidecum semenul acesteia induce, în progresie geometrică, o DEZUMANIZARE CONCRETĂ ca mod de a fi în rândul populaţiei Pământului. Să nu uităm, însă, că robotul cu chip de om e conceput să fie cel mai devotat sclav al zeului NOM (noua ordine mondială), programarea sa de bază fiind articulată pe ideea ca acesta să nu aibă capacitatea de a gândi niciodată proteste împotriva ordinii, care l-a generat. Sigur, o fericire interioară indescriptibilă îi va cuprinde brusc pe cei câţiva capi dictatoriali ai lumii terestre, izolaţi în propria lor ignoranţă şi solitudine, când vor vedea, defilându-le prin față, armate întregi de păpuşi vide în privința noțiunilor de conștiință și personalitate, dar lesne manevrabile în fel şi chip, cópii ”humanoide” din cabluri şi plastic, în faţa cărora stau deja, muţi de uimire, o serie de ipochimeni din carne şi oase ai prezentului nostru discontinuu care nu își simt deloc ameninţată specia.

Cam aşa se vede, din unghiul vizual al actualității, imaginea viitoarei planete, unde actanții-oameni cu identitate proprie şi raţiune vor fi înlocuiți, în teatrul mort al existenței robotizante, cu marionete concepute de ei înşişi, care să le imite mișcarea și glasul. Nu și trăirile, fiindcă nu va avea nimeni nevoie de ele. Acesta este motivul pentru care noua şi cea mai corectă denumire de mâine a planetei Pământ ar fi, pur şi simplu, TERRAROBOTICA. Sau TERRAROBOTICA ”SEX MACHINE”. Pentru că mesajul, pe care doreşte să îl transmită lumii acest model ştiinţific contemporan, e nu numai unul diabolic în alcătuirea și rostul său, ci şi o expresie cât se poate de elocventă a eşuării continue a tuturor modelelor societale închipuite de om de-a lungul istoriei şi până acum, modele gândite de către creierele malefice aflate, rând pe rând, la timona umanității. De ce, însă, roboţi şi nu un alt tip de „om nou” pentru viitorul apropiat ?!… Simplu. Pentru că aşa-zisa ”lume” științifică a Pământului exclude din structura ei viitoare Fiinţa umană complexă cu etica şi cu multitudinea principiilor sale cu tot. Cu alte cuvinte, STRUCTURA ZILEI DE MÂINE NU Continue reading „Magdalena ALBU: TERRAROBOTICA „SEX MACHINE” – ESENȚA UNEI LUMI FĂRĂ UMANITATE” →

Magdalena ALBU: „De ce atâta ură? De ce atâta mârșăvie?…”

„Am fost mândră că sunt româncă

și am fost blajin-împăcată că sunt ortodoxă.”

(Dr. ZOIA CEAUȘESCU-OPREAN)

De trei decenii încoace, asupra matematicianului și omului Zoia Ceaușescu-Oprean s-a produs o adevărată crimă sub dublu raport: imagologic și identitar. Faptul că destinul a hotărât ca un intelectual atât de analitic și de profund ca ea să fie copilul natural al soților Elena și Nicolae Ceaușescu i-a maculat fundamental existența în ultimii ani de viață. De fapt, Zoia a plătit pentru ceea ce niciun om de pe această planetă nu poate fi considerat, vreo clipă, vinovat, căci genitorii reprezintă un dat al divinității, niște borne fixe de hotar în definirea identității personale, dar și o verigă imuabilă între trecut și viitor, purtătorii de zestre genetică mai mult sau mai puțin spectaculoasă.

Autorii direcți, care, începând cu data de 24 decembrie 1989, au contribuit la distrugerea Zoei Ceaușescu-Oprean ca ființă și, deopotrivă, ca matematician, se cunosc, deja. Unii mai sunt printre noi, alții, nu. Însă, reparația morală și restabilirea cu obiectivitate a adevărului curat și simplu, nemistificat cu bună știință, din varii motive, se cuvin, acum, mai mult ca oricând, după treizeci de ani de la arestarea sa din 12 ianuarie 1990, a fi așezate în matca firească a curgerii istoriei noastre reale și a timpului.

Spre deosebire de mulți dintre noi, care, dintr-o cauză sau alta, renunțăm la a ne mai acorda încă o șansă în căutarea iubirii adevărate, Zoia Ceaușescu-Oprean a avut curajul să-și caute această iubire, pe care destinul i-a hărăzit-o, finalmente, în persoana profesorului Mircea Oprean. Natura ignorantă a unora, însă, nu-i putea înțelege atunci, cum nu-i poate înțelege nici azi unei ființe profund sensibile și pasionale, așa cum a fost Zoia, rostul în sine al căutării universului afectiv potrivit. Misiunea ingrată de a i se construi, în mod voit, o imagine total nepotrivită în raport cu sfera sentimentală, prezentând-o societății într-o cheie fățiș imorală de către securiștii veroși ai timpului, misiunea aceasta, deci, a avut scopul concret de a-i minimaliza completamente aspectele pozitive multiple ale personalității ei deosebite. Căci strigoii Kominternului ”democrat” nu au fost deloc niște năluci, niște plăsmuiri literare. Ei au existat în carne și oase, au avut și au, încă, unii dintre ei, o identitate precisă, făcând parte dintre privilegiații regimurilor ante- și postdecembriste. Răzbunarea lor pe matematicianul dr. Zoia Ceaușescu-Oprean a fost una dintre manevrele de joasă speță ale ultimilor ani ai secolului XX. Practic, „24 decembrie 1989” a reprezentat fatifica dată astrală, când destinul Zoei s-a mutat, definitiv, în zodia dramei personale impuse, o dramă din care proaspăt instaurații la putere șacali neokominterniști au și început să-i înșface, diabolic de violent, ca niște vulturi nesătui, hălci imense de suflet…

„E atât de sinistră tăcerea serilor acum, atât de înspăimântător prevestitoare a unei nopți rele, nemilos chinuitoare, e atât de sufocantă teama strigătului fără răspuns și atât de plumburie deznădejdea chemărilor neauzite!”, scria matematicianul Zoia Ceaușescu-Oprean în volumul „237 de zile-n mormânt”. Hotarul, pe care l-a trecut pe 24 decembrie 1989, a fost încărcat de un simbolism aparte, el constituind pragul definitoriu dintre două lumi, dintre două ere. Cu alte cuvinte, Ajunul de Crăciun al anului 1989 exact semnificația aceasta a avut-o pentru ea – de barieră între paliere existențiale diametral opuse. Un antagonism spectacular, pe care nu numai că l-a înțeles deplin, dar l-a și acceptat, finalmente, cu inteligența-i înnăscută și profunzimea interioară ce o caracterizau în mod fățiș. „E prea grea, prea apăsătoare suferința… Simt cum mă strivește…(…) e prea necruțătoare, prea nimicitoare încleștarea acestei dureri… Nu mai am nicio scăpare. E din ce în ce mai beznă, mai înghețat și mai încremenit în pustiul din mine.” și „oricât de neîntrerupt mi-ar fi plânsul, tot va rămâne cineva sau ceva drag de jelit”, nota ea în paginile aceleeași cărți. Și nu avea cum să fie altfel, pentru că marea istorie îi atinsese, deopotrivă, matematicianului și omului Zoia Ceaușescu-Oprean, cu aripa sa greoaie și rece, pentru totdeauna, destinul…

„Aceeași tristețe lugubră, aceeași suferință copleșitoare… Toată nefericirea din lume deasupra mea și de jur împrejur mlaștina deznădejdii în care mă scufund… (…) În afară de mârșăvia de a fi frustrată de libertate, de a fi nedrept și jignitor acuzată (…)”, îi scria Zoia, pe data de 6 august 1990, soțului ei, din carcera Securității – Rahova. Frumoasă, deșteaptă, dăruită segmentului profesional ales, matematicianul dr. Zoia Ceaușescu-Oprean a fost acuzată în mod completamente nedrept, la fel ca și frații săi – Valentin și Nicu Ceaușescu -, de o infracțiune pe care nu a săvârșit-o niciodată, anume, subminarea economiei naționale (art. 165, alin. 2, Cod penal), și, ulterior, arestată, pe 12 ianuarie 1990, în baza mandatului nr. 517/P/1989/22, emis de către Direcția Procuraturilor Militare.

Bocancul igmoranței și răutății tipic securiste lovise din plin, iată, într-unul dintre cele mai nobile suflete de intelectual, care se luptase atât de mult, cu propria sa mamă, pentru binele matematicii românești. Căci cercetătorul Zoia Ceaușescu-Oprean a deschis nenumărate căi acestui domeniu pe plan global, dar și unor specialiști ai momentului, fapt care nu i s-a recunoscut niciodată, în țară, după momentul „Decembrie 1989”, cu excepția străinătății, unde a devenit singura femeie-matematician din România a cărei teoremă (Teorema ”Arseni-Ceaușescu-Foiaș”) i se studiază în universități. Datorită pasiunii sale pentru Analiza funcțională, dr. Zoia Ceaușescu-Oprean a devenit fondatoare a deosebit de apreciatului, la nivel international, „Journal of Operator Theory” – realizat de către Secția de matematică a Institutului Național de Creație Științifică și Tehnică din București (INCREST), în parteneriat cu American Mathematical Society (AMS) -, unde matematiciana româncă figurează cu nu mai puțin de 22 de lucrări înscrise în baza de date a acestui for științific renumit. De asemeni, Conferințele anuale de Teoria operatorilor, a căror organizator a fost, au adus la vremea respectivă, în spațiul mioritic, cele mai apreciate personalități ale matematicii mondiale de atunci.

Procesul de maculare voită, însă, a personalității omului și matematicianului Zoia Ceaușescu-Oprean a fost unul, repet, construit pe filiera securistă a orizonturilor roșii. O comandă eronată, care a lovit puternic într-un om fără absolut nicio vină, doar pentru a diversifica și întregi, astfel, circul abject al unui eveniment istoric sângeros: „(…) în afară de faptul că sufletul mi-a fost zdrobit și pustiit, (…), ÎNSĂȘI CALITATEA DE OM, DE FIINȚĂ UMANĂ MI-A FOST DESCONSIDERATĂ ȘI, DE FAPT, ANULATĂ (subl. n.)”, mărturisește, copleșită de durere, Zoia. „Am fost pentru totdeauna frustrată de libertatea de a mă mai bucura de Credință și de Iubire și aceasta este crima monstruoasă și de neiertat care s-a săvârșit împotriva mea.” Însă, hămesiții șacali ai Kominternului postdecembrist, ca orice prădători nativi, nu aveau capacitatea de a înțelege sensul unor cuvinte atât de mari precum Iubire și Credință și nici sufletul ei sensibil.

„De ce atâta ură? De ce atâta mârșăvie? Nu pot crede că toți sunt atât de idioți încât să nu priceapă că este o eroare. Nu pentru că suntem nevinovați. Asta o știu toți foarte bine (…). Este o eroare să-și închipuie că arestarea noastră ar folosi la ceva. Înțeleg că orice revoluție are victimele ei (…), înțelegem că sunt unul dintre cei nedrept sacrificați, dacă acest sacrificiu ar fi avut o minimă utilitate. Dar este complet gratuit. (…) A fost o măsută globală, pripită și fără discernământ (…)”, menționa Zoia pe 10 august 1990, o foarte bună analiză, de altfel, a realității momentului respectiv. Vinovatul fără vină, aceasta ar fi cea mai corectă definiție a patimilor nerostuite din ultimii săi ani de viață. Târâtă fără de rost prin mâlul inept al răului absolut, declanșat asupra ei cu intenție, aceasta și-a așezat durerile în miezul de foc al cuvintelor: „Mizeria și-a multiplicat chipul scârbos și rânjește satisfăcută din toate colțurile, jignirile și umilințele m-au înlănțuit și mă târăsc batjocoritoare prin mocirla degradării umane.” Cultura individuală aparte a intelectualului Zoia Ceaușescu-Oprean și limba română putem spune că i-au salvat oarecum sufletul de la deznădejde. Condei sprinten, bine articulat, rod al lecturii temeinice, matematicianul de vocație era dublat exemplar, iată, de scriitorul pătimaș și sincer, o coexistență doar de tip aparent a contrariilor, care a contribuit novator chiar, putem spune, la dezvoltarea stilului epistolar, prin intermediul confesiunilor zguduitoare cuprinse în volumul „237 de zile-n mormânt”, o carte apărută, în anul 2007, la București, sub îngrijirea soțului său, profesorul universitar Mircea Oprean.

Mărturisirii de principiu a omului corect privind onestitatea sa indubitabilă de-a lungul vieții, i se adaugă logica fără de cusur a matematicianului strălucit, care a fost Zoia Ceaușescu-Oprean: „Am trăit cinstit și drept toată viața, fără a înșela, fără a face rău, fără a trișa sau mistifica… Nu există nimic de care să mă jenez, nimic ce aș vrea să ascund, nimic ce să-mi reproșez… Și, cu toate acestea, mă aflu în pușcărie, sunt considerată o delincventă periculoasă și sunt tratată ca atare! Nici nu mai am forța să mă revolt și nu am nicio dorință să mă apăr. E absurd să lupți pentru a impune evidența, când aceasta este estompată de rea-credință.”

Da, așa este, este completamente absurd să lupți pentru a impune un lucru mai mult decât evident, concret, definit prin parametri exacți, nesupuși dubiului ori interpretărilor de tot felul. „Nevinovăția mea, onestitatea și integritatea mea sunt totale, sunt absolute, continuă Zoia în epistola adresată soțului său, în data de 7 august 1990, încât nu mai trebuie să fie demonstrate. Nu am de ce, pentru ce să mă apăr. Dacă se vrea să se facă dreptate, se va face. Dacă se vrea să se afle adevărul, se va afla.” Premonitoriu, ea adaugă următoarea frază: „Oricum, pentru mine va fi prea târziu, este deja prea târziu.”

După exact treizeci de ani de la arestarea abuzivă, pe 12 ianuarie 1990, a Zoei Ceaușescu-Oprean, mica noastră reparație de ordin moral este, evident, una extrem de tardivă pentru ea, dar necesară. Cu toate astea, nu putem șterge dintr-o inimă rănită, fie și în postumitate, hărțuirea, calomnia, terfelirea și îmbăloșarea îndurate de sufletul respectiv, căci, vorba sa, „oricât de limpezi și purificatoare ar fi încrederea, stima, prietenia și dragostea unor oameni, nu vor reuși să mai curețe stratul jegos și mocirlos al înjosirilor lipit etanș de mine. Am suferit și am plâns cu atâta disperare, încât nu voi mai zâmbi niciodată din toată inima (…). Senzația că sunt murdară și rău-mirositoare va persista (…)”. Contemporaneitatea rămâne datoare să realizeze, desigur, multe alte reparații morale față de mari personalități puse la zid, în mod circumstanțial și nedrept, precum, spre exemplu, eroinele neamului Smaranda Brăescu și Ioana Cantacuzino, de către variile regimuri politice, care au scris, de-a lungul vremii, destinul trist și dureros al acestei patrii.

Continue reading „Magdalena ALBU: „De ce atâta ură? De ce atâta mârșăvie?…”” →

Magdalena ALBU: Guvernul „meu” – aripa dură a neokominternului și a bioterorismului mondial?!

„Avem de-a face cu un război nevăzut numit bioterorism (…)” (cercetător științific-preot COSTEL VÂNĂTORU)

Ca un blestem nedezlegat vreodată ori ca o rotire în gol a unei roți veșnic stricate, episoadele istorice dure din istoria ultimului secol de viață a poporului român se derulează cu o frecvență alarmantă, de neținut în frâu, parcă. Nu ieși bine dintr-un război mondial că intri într-altul, nu scapi de un experiment de crimă socială, precum „fenomenul Pitești”, că dai peste altceva, la fel de grav și de antiuman, sub raport ideologic. Bunăoară, să ne amintim, în acest context, de mulțimea colorată a tuturor activiștilor întunericului neokominternist de pe teritoriul patriei, precum Marcel Pauker, Gheorghe Cristescu, Gheorghe Bujor ș.a., apoi, mai târziu, Ana Rabinsohn-Pauker, Iosif Chișinevski, Leonte Răutu, Vasile Luca, Petre Borilă, Leon Tismăneanu, Valter Roman, Ilie Pintilie etc., cu prelungirile lor de azi. De regulă, contemporaneitatea, din ignoranță și atitudine, de obicei, arogant-indolentă, trece extrem de repede de la un palier istoric sticlos la altul, tragând cu ușurință oblonul peste suferințele și jerftele predecesorilor ei iluștri ori peste colaboraționismele abjecte ale unora dinre aceștia cu noile regimuri politicard-securistoide instaurate, regimuri din năstrapa cărora ultimii (anterior menționați) s-au adăpat în mod continuu, focul negru al oportunismului oferindu-le favoruri peste favoruri în Agora comunitară, așa cum se întâmplă, iată, și în prezent.

Între actualul guvern liberal și structurile Kominternului, care, o dată pătrunse pe teritoriul românesc după Revoluția bolșevică din Rusia, au făcut ravagii în rândurile intelectualității și societății românești, în genere (a se vedea, spre exemplu, la sfârșit de Al Doilea Război Mondial, cazul tragic al binecunoscutei aviatoare-parașutist Smaranda Brăescu ori atentatul din anul 1920, din Senatul țării, când, printre cei răniți, s-a aflat și generalul Constantin Coandă, tatăl inginerului-inventator Henri Coandă, unul dintre geniile aviației românești), pare a nu exista, în momentul de față, practic, nicio diferență, modul de comportament abuziv al guvernării reflectându-se în însăși schimbarea din funcții a unor personalități importante ale țării, pe baze criterial-algoritmice complet nefondate. Cu alte cuvinte, prin recenta decapitare, fără absolut niciun motiv relevant, a preotului-cercetător științific și director al Băncii de Gene din Buzău – Costel Vânătoru -, de către actualul ministru al Agriculturii, guvernul Orban poate fi acuzat, indubitabil, de atac dirijat la siguranța națională a României. În mod similar, putem discuta și despre „cazul” doctorului Raed Arafat, căci medicina de urgență reprezintă, la fel ca și siguranța alimentară, un alt palier prioritar pentru națiune.

„Avem de-a face cu un război nevăzut numit bioterorism, adică poți importa o sămânță inoculată cu un virus sau cu o bacterie, o pui în pământ, aceea se dezvoltă și-ți elimină planta ta autohtonă, specia.”, declara, de curând, Dl Vânătoru, un război soldat, pe plan național, cu distrugerea cercetării științifice fundamentale și aplicate în aproape toate domeniile de activitate, adăugăm noi, nu numai în agricultură. Căci, continua apodictic Domnia-Sa: „Distruge cercetarea și atunci țara poate să fie invadată de oricine vrea să vândă ceva! Practic, suntem la cheremul marilor companii. Domeniul cercetării a fost decapitat prin pierderea finațării, prin pierderile de patrimoniu, prin tot acest dezastru înregistrat la noi, în ultimii treizeci de ani.” Dacă „Fără aurul Băncii Naționale putem trăi, dar, fără mâncare, nu!” completează fostul director al Băncii de Gene de la Buzău. „ (…) aceste resurse genetice au valoare de tezaur pentru că nu pot fi cuantificate în bani. Ele reprezintă pâinea viitorului. Aceste semințe, dacă nu le punem la adăpost, automat vom fi tributari importului (…).” – iată o atitudine profund patriotică și firească, dublată de o gândire lucidă, obiectivă, aparținând unui, deopotrivă, slujitor devotat al Bisericii Ortodoxe și al horticulturii românești – Costel Vănătoru.

Cel mai bun specialist din România și unul dintre cei mai buni din lume, la ora actuală, din domeniul legumicol, care și-a dedicat cei treizeci de ani de misiune spiritual-științifică conservării patrimoniului genetic autohton, accentua, cu precădere, asupra faptului că zestrea „pe care a semănat-o Dumnezeu” peste România și „care este a noastră, din moși-strămoși”, acum, se află în mare pericol de dispariție. Starea de veghe a preotului-cercetător Costel Vânătoru din Buzău s-a axat, de-a lungul timpului pe asigurarea continuității muncii antecesorilor săi, precizând, pe de o parte, iminența pericolului grav, ce poate afecta țara în urma folosirii materialului semincer importat, și anume: „O parte dintre aceste semințe pot să aducă nenorocirea în România, să aducă boli, dăunători, care se inoculează în sol și care pot rămâne aici (…).”, iar, pe de alta, presiunile extraordinar de puternice, care se exercită, de ani buni, privind introducerea organismelor modificate genetic. De aceea, mărturisește Domnia-Sa, etica profesională ar trebuie să reprezinte un principiu funciar al activității de bază din cercetare: „Știința poate fi bună, dacă este pusă, cu discernământ, în slujba oamenilor, dar poate să fie și dăunătoare, dacă o facem pentru interese materiale sau periculoase.” Cu alte cuvinte, „Un cercetător adevărat are limite și știe până unde îi este permis să lucreze și unde încalcă legile lui Dumnezeu”.

Preotul-cercetăror dr. Costel Vănătoru, premiat de curând de către Părintele Patriarh Daniel al BOR, pentru prezervarea patrimoniului național, cu cea mai înaltă distincție pentru clerici – Ordinul „Sanctus Stephanus Magnus”, a fost demis, abuziv, iată, de niște politicieni fără idealuri și lipsiți de dragoste adevărată față de țară, tocmai pentru înalta Domniei-Sale conștiință națională pe care o posedă, anume aceea de a nu face absolut deloc jocurile marilor companii din exteriorul țării privind materialul semincer, ci de a fi dedicat, trup și suflet, cauzei românești intrinseci. Cu 22 de creații bilogice la activ, din care 15 soiuri clasice omologate și brevetate și trei hibrizi, alte patru creații așteptând răspunsul de la OSIM (Oficiul de Stat pentru Invenții și Mărci), Costel Vânătoru reprezintă, evident, o concurență acerbă pentru biotehnologiile moderne, care „au repercusiuni grave asupra sănătății, rezultând legume și fructe obținute cu substanțe de sinteză, adevărate bombe chimice periculoase pentru sănătate”. Proiectul național „Banca de Gene” de la Buzău, un proiect unic pentru care s-a luptat, la fel ca și doctorul Continue reading „Magdalena ALBU: Guvernul „meu” – aripa dură a neokominternului și a bioterorismului mondial?!” →

Magdalena ALBU: Omagiu de recunoștință pentru jertfele eroilor parașutiști militari

Viața mea nu înseamnă nimic, dacă o țin numai pentru mine.

Viața mea o dăruiesc țării (…).” (Smaranda Brăescu)

Personale sau colective, gesturile de recunoștință închinate eroilor patriei ar trebui să devină o normă, în epoca globalizării acerbe, nicidecum o excepție. Dacă acțiunile colective de elogiere sunt, de regulă, frecvente, în schimb, cele individuale par, mai degrabă, o nebunie greu înțeleasă de mulți în ziua de azi, cauza primordială reprezentând-o gradul scăzut de educație familială și generală din societate, în privința respectului și a dragostei față de trecut și semnatarii acestuia de vază. De-a lungul istoriei sale deloc fericite, România a avut parte de nenumărați eroi, unii cunoscuți public, alții rămași într-un anonimat usturător, ca și cum nu ar fi existat vreodată. Acestora din urmă, dar și celor dintâi, diferitele modalități de onorare postmortem reprezintă o datorie a prezentului în raport cu memoria unui trecut de care ne leagă libertatea și viața înseși. Practic, crezul Smarandei Brăescu, anume acela că „Viața mea nu înseamnă nimic, dacă o țin numai pentru mine. Viața mea o dăruiesc țării (…).”, ar fi de dorit să reintre în ADN-ul conștiinței fiecărui locuitor al patriei, căci el constituie o parte fundamentală a identității de neam și de spirit românesc.

„Când am privit în toată grozăvia împărțirea Transilvaniei, am înțeles că puterile care îmi erau mult slăbite mă părăsesc cu totul. Tabloul dinaintea ochilor s-a făcut neclar, ca un nor galben cenușiu, din cenușiu, negru…”, scria, în paginile sale de memorialistică, cu privire la Dictatul de la Viena, fostul ministru de Externe al țării noastre din guvernul Ion Gigurtu, Mihail Manoilescu. „În clipa aceea, mi-am pierdut cunoștința.”, continua acesta, în volumul „Memorii – iulie-august 1940 – Dictatul de la Viena”. Acea secundă dureroasă a istoriei, denumită, simbolic, „Dictatul de la Viena” – când, la masa „arbitrajului” germano-italian, România semnează, prin reprezentantul său – Mihail Manoilescu -, cedarea către Ungaria lui Horthy Miklos a părții de nord-vest a Transilvaniei (adică, o suprafață de 43 492 km2 , unde locuiau 2 667 000 de suflete, în majoritate români), fapt hotărât cu anterioritate, la nivel național, după dezbateri îndelungate, în ședința Consiliului de Coroană din 29-30 august 1940, cu un număr de 19 voturi favorabile, 10 împotrivă și o abținere – avea să devină, patru ani mai târziu, una dintre paginile glorioase, dar pline de sânge, ale istoriei Armatei Române.

După alăturarea României la ceea ce însemna pe atunci coaliția Națiunilor Unite, pe data de 23 august 1944, începând cu ora 23,00 a aceleiași zile, generalul Gheorghe Mihail, noul șef al Marelui Stat Major al Armatei Române, configurează misiunile de luptă ale soldaților noștri împotriva trupelor hitleristo-horthyste de pe teritoriul țării. Presa internațională a vremii a ales să marcheze momentul de cotitură al destinului celui de-Al Doilea Război Mondial, anume, actul de la 23 august 1944, afirmând despre acesta faptul că el semnifică „unul dintre cele mai hotărâtoare evenimente ale întregului război” (New York Times) și, de asemeni, „un eveniment de mare importanță, care a dat una dintre cele mai sensibile lovituri celui de-al III-lea Reich” (Le Figaro). Totodată, consemna apodictic ziarul Pravda, „…Importanța ieșirii României din Axă depășește cadrul României. Presa străină are dreptate să spună că aceasta înseamnă prăbușirea întregului sistem de apărare german din Balcani…” Extrem de obiective, sub raport istoric, toate cele trei argumentații ale cotidianelor mai sus amintite, căci rolul României în desenarea finalului celei de-A Doua Conflagrații majore a lumii și, implicit, în grăbirea cu șase luni a instaurării păcii globale, a fost unul de o importanță hotărâtoare, practic, una dintre bornele fundamentale ale istoriei umanității din secolul XX.

Așadar, începând din august 1944, vreme de două luni, până la sfârșitul lunii octombrie, Armata Română va înlătura toate unitățile Wehrmacht-ului din regiunile centrale și sudice ale României, pornind, apoi, ofensiva de neoprit în centrul Transilvaniei, între 17 septembrie și 5 octombrie 1944, Armata a 4-a română ducând lupte grele, în zona Oarba de Mureș-Dealul Sângiorgiu-Iernut, împotriva trupelor germano-maghiare. O zi mai târziu, pe 18 septembrie, faptele de arme ale militarilor români vor fi apreciate de către presa occidentală, postul de radio New York transmițând următorul comentariu elogiativ: „Prin trecerea României de partea aliaților, Germania este amenințată din sud-est, iar Ungaria se află în pragul prăbușirii. Drumul din sud-est care duce la Budapesta, Praga și Viena este deschis. Este o contribuție de care poporul român poate să se felicite.” Zece zile mai târziu, pe 28 septembrie 1944, Armata Română va îndepărta efectivele nemțești din orașul Târgu Mureș, iar, din 6 octombrie, o dată cu declanșarea Operațiunii „Debrețin”, sub conducerea generalului Gheorghe Avramescu, va avea loc acțiunea de eliberare a nord-vestului Ardealului și a teritoriului ungar până la Tisa. Pe 11 și, respectiv, 12 octombrie 1944, combatanții români vor încheia victorioși luptele împotriva trupelor germano-maghiare din orașele Cluj și Oradea, pentru ca, pe data de 25 octombrie a aceluiași an, să fie eliberată, în urma unor bătălii crâncene, ultima porțiune de pământ al țării din zona Satu Mare-Carei. Întreaga ofensivă a Armatei Române în Transilvania a întruchipat unul dintre cele mai tragice tablouri și, totodată, victorioase pagini din cronologia globală a celui de-Al Doilea Război Mondial, unde cuvintele onoare și patriotism au fost profund definitorii pentru conștiința militarilor noștri și a conducătorilor acestora…

În cele nouă luni cât a durat războiul antihitlerist, finalizat, oficial, la data de 12 mai 1945, Armata Română a pierdut, în toate operațiunile efectuate („Debrețin”, „Budapesta”, „Praga” etc.), atât pe teritoriul românesc, cât și pe cel străin (Ungaria și Cehoslovacia, lupte deosebit de grele ducându-se, spre exemplu, între 15 și 25 martie 1945, pentru eliberarea orașului cehoslovac Banská-Bystrica), peste 170 000 de soldați, provocând, la rândul ei, pierderi majore inamicului germano-maghiar (18 731 de morți și 117 798 de prizonieri). În cei peste 1000 de kilometri străbătuți pe frontul de Vest, soldații români au traversat 17 masive muntoase, forțând un număr de 12 cursuri mari de apă și eliberând 3 831 de localități, dintre care 53 de orașe. Presa străină avea să relateze din nou, la începutul anului 1945, pe data de 7 ianuarie, importanța capitală pe care România o avea în direcționarea cursului războiului, postul de radio Londra specificând un fapt mai mult decât relevant în contextul general de atunci, și anume: „Dintre națiunile care luptă împotriva Germaniei, România se situează, azi, în al patrulea rând în ceea ce privește numărul de ostași care participă la bătăliile de distrugere a nazismului.”

În anul 2019, pe 25 octombrie, s-au împlinit, iată, 75 de ani de la eliberarea ultimei porțiuni de pământ românesc de către Armata Română de sub ocupația germano-maghiară. De fapt, anul 2019 în sine este unul cu multiplă semnificație pentru istoria militară în ansamblul ei, deoarece, pe lângă cele trei sferturi de veac scurse de la alungarea trupelor hitleriste de pe teritoriul țării noastre, tot acum vorbim și despre cei 70 de ani de la înființarea Continue reading „Magdalena ALBU: Omagiu de recunoștință pentru jertfele eroilor parașutiști militari” →

Magdalena ALBU: Personalități buzoiene ale aeronauticii românești – Comandor ing. (Av.) Gheorghe Popa

Multe au fost și sunt personalitățile din diverse domenii de activitate, pe care zona Buzăului și, implicit, cea a Râmnicului Sărat le-au dăruit României. De la mezzosoprana Florica Cristoforeanu și arhitectul Petre Antonescu, până la pictorița Margareta Sterian, căpitanul de pompieri Pavel Zăgănescu, profesorul dr. Nicolae Minovici (fondatorul Institutului de Medicină Legală din Cluj) ori poetul Radu Cârneci, ca să dau doar câteva exemple elocvente în acest sens, galeria numelor de referință din perimetrul vast al științei, artei și culturii naționale se extinde pe zi ce trece.

Sfera aeronauticii românești, ca să nu mai vorbim de cea a parașutismului militar, are, la rândul său, reprezentanții ei de seamă în zona Buzăului, printre aceștia numărându-se și unul dintre specialiștii foarte apreciați ai timpului său – comandorul ing. (Av.) Gheorghe Popa. Născut în apropierea Râmnicului Sărat, mai precis, în satul Lanuri (comuna Ziduri), la data de 25 ianuarie 1936, într-o familie respectată de țărani muncitori din partea locului (fratele tatălui său și străbunicul meu, Matei Constantin, fiind, o vreme, primarul localității), cel care avea să devină, peste ani, inginerul-șef al Grupului Aviație Școala Elicoptere și Transport Buzău, dar și, deopotrivă, în ultima parte a vieții, membru activ al ARPIA (Asociaţia Română pentru Propaganda şi Istoria Aeronauticii), absolvă cursurile primare în zona de baștină, pentru ca, ulterior, în anul 1954, după finalizarea Liceului Industrial, să fie admis în cadrul Școlii Militare de Ofițeri tehnici de Aviație din municipiul Mediaș. Practic, tânărul locotenent Popa a fost singurul din cei patru copii ai familie sale (doi băieți și două fete), care a ales cariera militară, celălalt frate, spre exemplu, Costache Popa, devenind inginer agronom în localitatea natală din județul Buzău.

Desăvârșirea studiilor universitare ale tânărului Gheorghe Popa a continuat la Facultatea de Mecanică (secţia avion-motor) din cadrul Academiei Tehnice Militare bucureștene, unde primește, în anul 1971, diploma de absolvire cu titlul de inginer în specialitatea avioane şi motoare de aviaţie. Tot la această apreciată entitate de învățământ superior românesc, el se va înscrie, câțiva ani mai târziu, în 1977, la cursurile postacademice, pe care facultatea anterior menționată le organiza în perioada respectivă.

De-a lungul timpului, activitatea profesională a comandorului ing. (Av.) Gheorghe Popa a fost una diversă, care a implicat multă dăruire și seriozitate din partea sa, dar și mândrie față de haina militară, el având șansa de a-și desfășura pe mai multe paliere reprezentative cariera dorită. De la ofițer tehnic de avion la șef de atelier pentru reparaţii şi lucrări regulamentare ori de la inginer-șef, mai apoi, în cadrul Regimentului de Aviație Vânătoare-Ianca la șef de secţie, în anul 1984, pentru lucrări regulamentare şi reparaţii de avioane şi motoare la Şcoala Militară de Continue reading „Magdalena ALBU: Personalități buzoiene ale aeronauticii românești – Comandor ing. (Av.) Gheorghe Popa” →

Magdalena ALBU: Industria morții

CONCEPTELE SACRE DE FEMEIE ȘI BĂRBAT, VICTIMELE UNEI SOCIETĂȚI PROXENETO-CRIMINALE DECADENTE

Antropologic vorbind, bărbatul și femeia sunt definite în mod eronat drept produse culturale ale epocii contemporane. Pentru a avea o viziune de ansamblu asupra fenomenului ca atare, problema trebuie abordată, în mod evident, din mai multe puncte de vedere, ce vizează atât perspectiva corectitudinii non-politice postmoderne, cât și cea educațională, de asemeni, unghiul optic mentalist, teologic, medical și, nu în ultimul rând, conștiința specifică a fiecărui individ în parte. Să le luăm în dezbatere succintă, așadar, pe toate, în ordine cronologică.

Filozofia decadentă a postmodernității a formulat o nouă concepție despre noțiunea actuală de Ființă umană, transformând, atât femeia, cât și bărbatul, în simple produse de consum comunitar, vectori alcătuiți exclusiv din carne și hormoni, fără spirit critic de analiză și dimensionare corectă a unei situații date, numai buni de râșnit în malaxorul unei industrii pornografico-infracționale pentru care au fost, decenii la rând, „instruiți” prin intermediul feluritelor manipulări publice. Cu alte cuvinte, prăbușirea, într-un timp foarte scurt, a Omului din stadiul înalt de Persoană, în cel inferior de obiect vandabil, reprezină una dintre tarele societății consumeriste contemporane, o societate care limitează, în mod voit, libertatea individului de a se situa pe un nivel superior de evoluție spiritual-cognitivă. Corectitudinea non-politică postmodernă a devenit, iată, după cum lesne se poate observa, un obstacol concludent în ceea ce privește devenirea și cunoașterea de sine a Ființei umane create de Dumnezeu.

În tot acest marasm al prezentului, educația deține, la rândul său, unul dintre rolurile fundamentale în sfera Cetății, în evoluția sau, dimpotrivă, în decadența dirijată a oricărei societăți istorice. La ora actuală, accentul deplasat cu intenție, de pe axul dezvoltării superioare a Persoanei pe cel al analfabetizării și sexualizării ei forțate (de la cele mai fragede vârste, când discernământul sexual al copilului respectiv nu este conturat încă), semnifică forma cea mai cruntă și rapidă de sclavizare a Omului de către zeul proxeneto-criminal al momentului. Faptul că fiziologia masculină și cea feminină sunt exploatate la nivelul cel mai josnic și violent cu putință, în epoca tehnologiilor avansate ale secolului XXI, reprezintă, de fapt, un eșec total al Ființei umane în fața propriilor sale încercări de a interveni în planul divin. Needucarea, la nivel familial și școlar, a faptului că bărbatul trebuie să respecte, din toate punctele de vedere, fata/femeia, ci, dimpotrivă, inducerea, prin diverse metode persuasive, a exacerbării instinctului primar, care transformă individul, din ființă creatoare, în sclavul propriilor sale patimi, și animalizarea, astfel, voită, a sferei umanului prin modificarea comportamental-agresivă a sexului masculin față de cel feminin, sunt baze perfecte către nașterea unui nou model comunitar, anume acela al unei societăți incapabile a se controla singură și, prin urmare, asupra căreia se poate institui, în orice moment, un soi de monitorizare generală. Lipsa de cultură a indivizilor îngustează, însă, enorm capacitatea de viziune asupra propriei lor stări existențiale degradate, fapt ce oferă acces liber și neîngrădit exploatatorilor globali spre a-i supune cu ușurință, pentru satisfacerea intereselor infracționale de grup.

Din punctul de vedere a întregului complex de mentalități existente, în momentul de față, pe palierele societale, individul profund abrutizat al actualității se definește drept o rezultantă mentalistă milenară, asupra căreia a „lucrat”, la nivel de experiment concret, fiecare epocă istorică în parte. Amprenta de tip epistemologic a costat extrem de mult umanitatea, de-a lungul propriei sale existențe îndelungate. Altfel spus, dacă Antichitatea și, mai târziu, Renașterea au pus accentul pe corp și pe satisfacerea plăcerilor lui efemere și perverse, nașterea creștinismului, cu două mii de ani în urmă, a venit să abroge această latură hedonistă, incriminându-i consecințele negative devastatoare asupra trupului și asupra spiritului, propovăduind o lume bazată pe forța constructivă și luminoasă a Iubirii. Faptul că există, iată, și în secolul XXI, noțiunea de sclavaj al femeii prin prostituție și proxenetism, dar și mentalități patologice masculine de genul că femeia nu este altceva decât locul de refulare a bărbatului sau că „militarii f…t și ei, ca orice bărbat” (îmi cer scuze pentru acest exemplu periculos și negativ din presa românească, dar el intră în discursul bulversant și manipulatoriu al actualității) ori că soția îndeplinește acest rol, liber consfințit, doar pentru satisfacerea nevoilor fiziologice ale soțului, iar exemplele pot continua, la nesfârșit, pe această latură insalubră moral, ei bine, toate acestea la un loc demonstrează, din unghi mentalist, un diagnostic de o gravitate maximă al societății românești și globale, anume, că gradul de anulare a respectului față de demnitatea și libertatea Persoanei în sine – respectiv, a femeii de către bărbat -, dar și anularea conceptului de moralitate general-comunitară sunt cvasidominante, iată, în cultura națională de tip masculin a prezentului.

Spectrul teologic prezintă rolul fundamental în indicarea unui fapt deosebit de important, de altfel, în tot acest context al analizei fenomenologice, un fapt care anulează, definitiv, sclavia umană în raport cu propria persoană și cu grupul, anume, acela că păcatul este echivalent cu pierderea libertății de sine a Ființei umane. A fi liber ca Persoană, spunea Părintele Dumitru Stăniloae, făcând apel la exemplul Fecioarei Maria (prima ființă umană din istorie cu adevărat liberă, după categorisirea teologului occidental Marc-Antoine Costa de Beauregard), înseamnă a nu-ți pierde sensul existenței, a nu fi robul propriilor patimi și plăceri egoiste, a te îndepărta de superficialitatea Continue reading „Magdalena ALBU: Industria morții” →

Magdalena ALBU: Aero-poetica. Visul unui prinț și umbrela japoneză de hârtie…

„Am vrut să cuceresc aerul…”

George Valentin Bibescu

(fondatorul Aeroclubului României)

Personalitatea prințului George Valentin Bibescu este una fascinantă și complexă, însă, aproape deloc inclusă, de-a lungul istoriei, în paradigma potrivită , cât, mai degrabă, într-una a spectacolului și a spectaculozității, a controverselor de tot felul și a spiritului de aventură pe toate laturile vieții sale. Prințul Bibescu a vrut, cu orice preț, să scrie istorie pentru țară și pentru el însuși. A dorit să fie primul și, parțial, i-a reușit, fără accente adversativ-dubitative, acest lucru, fiindcă descendentul împăratului Napoleon nici nu putea să fie altfel decât un luptător înnăscut și un cuceritor, aidoma străbunicului său celebru, semnând, cu o tușă demnă de marile stirpe aristocratice din care provenea, spațiul gol din josul primelor pagini de istorie a aviației civile autohtone și internaționale. Cu alte cuvinte, George Valentin Bibescu a reprezentat, o lungă perioadă de timp, cea mai bună interfață a României în teatrul mondial al marilor puteri aviatice ale vremii, ilustrând, din perspectivă publică, prin imaginea continuu creată și mediatizată a activităților sale aeriene diverse, valoarea „aripilor românești”.

Strănepot, pe linia mamei, al lui Napoleon Bonaparte, și nepot, după ramura paternă, al domnitorului Gheorghe Bibescu și al primei sale soții – Zoe Mavrocordat-Brâncoveanu -, precum și al primului elev român absolvent al Școlii speciale miliare de la Saint-Cyr (Franța) – Grigore Gheorghe Bibescu-Brâcoveanu (fratele tatălui său) -, prințul-aviator George Valentin Bibescu (la fel ca și surorile sale – Marcella și Nadejda – ori fratele George, mort, la scurt timp de la nașterea sa) este copilul unei mari iubiri, o iubire, care a tulburat extrem de puternic mentalitățile sociale din Franța celei de-a doua jumătăți a secolului al XIX-lea. Căci, la acea vreme, pentru inima frumoasei Valentine de Bauffremont, lângă Paris, în pădurea de la Celle-Saint-Cloud, aveau să se dueleze, cu binecunoscutele consecințe, doi bărbați puternici: tânărul prinț român Gheorghe George Bibescu și soțul de atunci al contesei de Caraman-Chimay, militar de carieră, prințul francez Paul de Bauffremont. Triumful dragostei dintre Valentine și prințul Bibescu nu s-a instaurat, însă, atât de simplu și de repede, pe cât se poate crede în ziua de azi, lupta în instanță a contesei cu fostul său soț implicând și o mare pierdere pentru aceasta – una dintre cele mai importante proprietăți ale familiei Caraman-Chimay, castelul din Ménars, castel situat pe Valea Loirei, între Tours și Orléans, în apropierea Bisericii „Sf. Ioan Botezătorul” și a Pieței „Prince de Chimay” din localitate (unde, azi, două străzi poartă numele Emilliei-Louise-Marie-Françoise-Josephine de Pellapra (Rue Emille Pellapra) și a prințesei Valentine de Chimay-Bibescu (Rue Princesse de Bibesco), fiica Emilliei și a împăratului Napoleon). Trecând peste toate obstacolele apărute în cale, ziua de 3 aprilie a anului 1880 s-a anunțat a fi una fericită pentru familie, contesei Marie Henriette Valentine de Caraman-Chimay și prințului Gheorghe George Bibescu – devenit, șapte ani mai târziu, membru de onoare al Academiei de Arme din Paris -, născându-li-se, la București, cel de-al patrulea copil – George Valentin -, căruia tatăl său îi va dedica una dintre lucrările reprezentative, anume, „Neofit, Métropolite de Hongro-Valachie”.

Copilul George Valentin – despre care mama sa, contesa Marie-Valentine de Caraman-Chimay, spunea că este „Foarte inteligent, vioi, interesat de jocuri și pasionat, nu-i pasă deloc de lectură, ci doar de calculul matematic; geografia și științele îl interesează și, în primul rând, mașinile!”- s-a întâlnit cu destinul, pentru prima dată, la Paris, când, alături de părinții săi, a asistat la o coborâre cu parașuta, de la o înălțime de aproximativ 500 m, a francezului Lateman. Din acea secundă, dorința de a zbura i-a încolțit definitiv în minte, motiv pentru care, la revenirea familiei în țară, a căutat prin toată casa de pe strada Mercur un obiect asemănător cu parașuta aeronautului din capitala Franței cu care să încerce, la rându-i, același lucru. Cotrobăiala nu i-a fost în zadar, căci, la un moment dat, printre toate lucrurile scotocite, a găsit, așezată cuminte într-un colț, o… umbrelă japoneză de hârtie. Inventivitatea copilului de opt ani și-a spus din plin cuvântul, astfel că, după câteva săptămâni de refugiu și meșterit în podul locuinței sale, în aprilie 1888, George Valentin Bibescu își invită familia în grădină, ca să asiste la marea sa ispravă. Iată mărturia lui, peste timp, referitoare la acest moment unic și plin de haz din copilăria sa: „Mă urc cu aparatul în biroul tatălui meu, la etaj, deschid fereastra și, înainte ca părinții mei să aibă timp să se gândească, deschid umbrela și sar! Eu, fiind ușor și umbrela mare, mă ține de minune și scobor foarte dulce! În clipa aterizajului, când mândru mă așteptam la entuziasmul spectatorilor și la felicitările bine meritate, primesc, de la mama, cea mai strașnică palmă, palmă dată cu mâna întoarsă.”

Dar nu numai umbrela japoneză de hârtie a reprezentat clipa decisivă pentru nașterea iubirii de zbor a copilului George Valentin, ci și „Zborul păsărilor ca bază a aviației”, un volum descoperit, la vârsta de 12 ani, într-una dintre librăriile situate în Place Neuve, carte ce-l avea drept autor pe germanul Lilienthal, despre care cunoscutul dramaturg român Victor Ion Popa spunea atât de frumos că „și-a făcut aripi, le ia în mâini, fuge la vale și se aruncă în aer, plutind….” A fost momentul când, după desenele din reviste ale unor aparate de zbor, micul Bibescu a reușit să construiască un planor mic care „este azvârlit în aer, zboară șaizeci de metri, apoi se dă de mai multe ori peste cap, ca o frunză și se face țăndări”, conform descrierii aceluiași V.I. Popa, în lucrarea „Maistorașul Aurel, ucenicul lui Dumnezeu. Cronica vremii și vieții lui Vlaicu”.

Pasiunea din tinerețe pentru automobile a prințului Bibescu va aduce un beneficiu de imagine uriaș României, deoarece, în incinta Hotelului Bulevard din București, pe data de 5 aprilie 1904, este semnat actul de constituire al primului club al automobiliștilor din țară și cel de-al zecelea de pe continentul european, sub denumirea de Automobil Club Român, al cărui președinte a devenit, desigur, George Valentin Bibescu. Din componența Comitetului provizoriu de conducere al ACR – care va căpăta calitatea de persoană morală, prin legea cu articol unic, ce apare în Monitorul Oficial la 13 martie 1909 -, făceau parte nume cunoscute ale momentului, precum: Mihai Șuțu (președinte onorific), George Assan (vicepreședinte), Alexandru Darvari (secretar-casier). Un pas necesar spre modernitate și progres, anticipat de multă vreme de prinț, motiv pentru care va și edita, în 800 de exemplare, primul anuar al Automobil Clubului Român, anuar distribuit, la dorința sa, pe tot mapamondul, spre a face cunoscută la nivel global existența primei societăți automobilistice românești.

Prieteniile legate cu aeronauții francezi (în special, cu contele de la Vaulx și contele dˊOultremont), dar și prima iubire din copilărie legată de zbor îl determină pe George Valentin Bibescu să se apropie tot mai mult de zona activității aerocluburilor Franței, Italiei, Germaniei și Belgiei. Pentru că România nu avea o asemenea instituție cu profil aeronautic la acea vreme – prin urmare, nici nu putea figura printre fondatorii unei asociații internaționale coordonatoare -, prințul Bibescu va lua hotărârea de a achiziționa de la fabrica Reidigen din Ausburg un balon, pe care-l va denumi „România” și cu care va efectua primul său zbor, în anul 1904, avându-i alături pe directorul Marinei militare Koslinschi, locotenenții Asache și Moruzi. În „Revista Automobilă” (organul oficial al ACR), din martie 1906, va apărea prima informație publică despre acțiunea de strângere de fonduri a lui George Valentin Bibescu cu scopul înființării unui aeroclub în țară, după ce, un an mai devreme, la Paris, s-au întâlnit, la o întrunire prietenească, dar decisivă, toți aeronauții activi la acel moment în Europa, concursul de baloane libere pentru Cupa Gordon-Bennet devenind, atunci, motorul principal al actului de naștere a viitoarei Federații aeronautice internaționale. Bibescu însuși va contribui la împlinirea propriului său vis, în care nu foarte mulți credeau – înființarea unui aeroclub -, cu suma de 4000 lei, după cum stă scris, în revista anterior amintită. Progresul avea nevoie de oameni providențiali…

Începutul de an 1907 îl găsește pe George Valentin Bibescu, ginerele ministrului Lahovari, pe terenurile pariziene de zbor, unde se va întâlni cu Traian Vuia, căruia îi propune să vină în țară spre a-și pune în aplicare invenția chiar în atelierele prințului. Numai că Vuia îl refuză, motiv pentru care Bibescu achiziționează de la frații Voisin un planor biplan cu care zboară pe teritoriul francez, în localitatea Le Touquet, și pe care, ulterior, îl va aduce în România. „Eu cu planorul începeam să urc, întocmai ca zmeul cu care se joacă copiii.”, își amintea el. Un an mai târziu, pe 9 noiembrie 1908, după cum scrie Ghislain de Diesbach în volumul „Prințesa Bibescu – Ultima orhidee”, soții Martha și George Valentin Bibescu participă la încercările de zbor ale fraților Wilbur și Orvil Wrigt, pe terenul militar de la Auvours. Dacă prințul înțelegea pasul revoluționar pentru care se pregătea lumea în privința zborului, Martha privea numai către tabloul incitant al pestriței societăți mondene din jurul său. Însă, avea să recunoască, în același timp, faptul că aeronautica deținea rolul principal în viața soțului ei…

George Valentin Bibescu află că prietenul său, inventatorul francez Louis Blériot, a devenit primul pilot din lume care, la data de 25 iulie 1909, a traversat în zbor Canalul Mânecii, motiv întemeiat pentru prinț să îi adreseze acestuia o invitație spre a efectua o demonstrație de zbor, la București. Francezul acceptă, iar mitingul aviatic inițiat de Bibescu va face din România cea de a treia țară, după Austria și Franța, care desfășura, la început de secol XX, o asemenea manifestare publică. Așadar, pe 13 octombrie 1909, când așteptările populației atinseseră cote maxime, Louis Blériot sosește în capitala României, împreună cu soția sa, Alice, fiind întâmpinat, la Gara de Nord, de soții Martha și George Valentin Bibescu, precum și de un public numeros. Iată ce scria, la acea vreme, poetul Ion Minulescu despre mult așteptatul și îndelung mediatizatul eveniment aeronautic al Bucureștiului: „Să sperăm însă că, în ziua când Blériot își va ține cuvântul dat, bucureștenii vor ști să se ridice, ca întotdeauna, la înălțimea – nu a aeroplanului lui – ci la aceea la care au dat probe că o pot atinge, de câte ori simpatiile lor i-au îndemnat să-și sărbătorească, în mod deosebit, anume oaspeți.”

Deși programat pe data de 15 octombrie 1909, pe hipodromul de la Băneasa, mitingul aviatic va avea loc, din cauza unor probleme tehnice ale motorului, trei zile mai târziu, pe 18 octombrie, în prezența prințului moștenitor Ferdinand, dar în lipsa Regelui Carol I al României. Louis Blériot avea să rămână în istoria aeronauticii românești cu efectuarea a trei zboruri succesive, la București, în acea zi de mijloc de toamnă a anului 1909, totul culminând cu un banchet, pe care Automobil Clubul Român l-a oferit, în sala de marmură a Hotelului Bulevard, pilotului francez, unde, alături de prințul Ferdinand, au sosit diplomatul și ministrul Franței în Capitala noastră – Camille Blondel -, ministrul Industriei de atunci – Alexandru Darvari -, Al. Prager, Yvonne Blondel, fiica ministrului francez, Jean Cămărășescu ș.a. Louis Blériot pleacă din România pe 20 octombrie, nu înainte ca Regele Carol I să semneze decretul regal prin care aeronautul francez a devenit Comandor al Ordinului „Coroana României”.

Câteva luni mai târziu, pe 9 decembrie 1909, la Pau, are loc întâlnirea aeronautică, legată de inaugurarea Școlii de pilotaj de la Caubios a celebrului Blériot,la care prințul participă, iar, pe data de 6 ianuarie 1910, George Valentin Bibescu devine pilotul cu numărul 20 din Aeroclubul Franței, după ce își susținuse probele, printre alții, pentru a intra în posesia cărții de pilot-aviator, în fața ministrului de Război al Franței. Din momentul revenirii în România, Prințul Bibescu va începe o bătălie fățișă, la nivel politico-mediatic, atât pentru fondurile guvernamentale, cât și în ceea ce privește supremația în domeniul aeronauticii cu avocatul Mihail Cerchez, care construia o școală de pilotaj la Chitila, și cu inginerul Aurel Vlaicu (pilot brevetat al Aeroclubului din Austria și comparat de public cu Louis Blériot însuși), cu care Ministerul de Război român încheiase, de altfel, un contract în vederea realizării avionului proiectat de el chiar în atelierele Arsenalului Armatei. Influența, însă, și sprijinul politicienilor, de care se bucura George Valentin Bibescu, mai ales că, din decembrie 1910, guvernul liberal condus de Ion I.C. Brătianu va fi înlocuit de guvernul conservator diriguit de P.P. Carp, își vor spune extrem de rapid cuvântul, deoarece nici Aurel Vlaicu și nici avocatul Cerchez nu stăpâneau asemenea vectori ai puterii de moment.

Câteva luni mai târziu, în iulie 1911, prințul-aviator Bibescu va deschide, la Cotroceni, a doua Școală de pilotaj din țară, după cea de la Chitila, a avocatului Mihail Cerchez, unde vor fi repartizați de către Ministerul de Război, ca instructori în tehnica pilotajului, sublocotenenții Ion Istrate și Nicolae Capșa, iar, ca instructor de zbor, locotenentul Mircea Zorileanu, un renumit pilot cu brevetul obținut în Franța, ca și George Valentin Bibescu. La manevrele militare din toamna lui 1911, Școala de pilotaj de la Chitila a lui Mihail Cerchez participă cu un număr de șase biplane Farman, cu motoare rotative Gnome de 50 CP, pe când Școala de la Cotroceni a lui Bibescu cu trei monoplane Blériot Continue reading „Magdalena ALBU: Aero-poetica. Visul unui prinț și umbrela japoneză de hârtie…” →

Magdalena ALBU: Actorul Dan Condurache, exercițiu unic de stil

Dan Condurache este o lecţie unică de interpretare actoricească în peisajul teatral românesc. Acest artist îşi permite bucuria de a fi el însuşi pe scenă cu personajul său, aşa cum crede de cuviinţă că trebuie să fie interpretat acesta şi să-l prezinte publicului receptor. Simbioză vie între registrul comic şi cel grav al personajelor jucate, Dan Condurache semnifică întruchiparea emblematică a unei energii scenice de neimaginat. Plin de fervoare şi vitalitate duse până la incandescenţă emoțională, el abordează fiecare rol în parte cu responsabilitate şi dăruire, motiv pentru care relaţia lui cu personajul creat este una aproape organică, schimbul dintre cele două personalităţi existente în cadrul scenic, aceea a actorului şi aceea a personajului construit, oferind impresia naturalului absolut (sfera identităţii scenice fiind suprapusă perfect, în cazul său ,cu sfera identităţii umanului) a uneia şi aceleiaşi persoane, nemaiputându-se, practic, realiza o dihotomie clară între cele două entităţi specifice, cea umană şi cea imaginară. Dan Condurache ştie să-şi conducă propriul joc de o astfel de manieră încât spectatorul simte că trăieşte în mod real spectacolul, că participă la subiectul piesei, ca şi cum ar fi implicat direct în acţiunea reprezentației cu pricina.

Deşi Dan Condurache mărturiseşte faptul că nu se simte un artist total, care a ajuns să se comunice pe sine, în accepţia specifică a termenului, atât accentele sale comice, cât şi cele dramatice îi trădează cu evidenţă completitudinea jocului, un joc pe care îl aşează conştient şi responsabil în zona creativităţii lucide actoriceşti, cu scopul vădit de a duce până la capăt cu bine acea “călătorie colectivă pentru un exerciţiu individual de stil”, după cum singur menţionează într-un interviu. Partituri diverse, precum cea extrem de solicitantă a evreului Shylock din “Neguţătorul din Veneţia” al lui William Shakespeare, un spectacol pus în scenă la Teatrul Mic de Tudor Chirilă, ori cea din “Cimitirul păsărilor” al lui Antonio Gala, piesă regizată de Nicolov Perveli Vili, unde a interpretat rolul lui Nicodemo alături de Olga Tudorache şi Mitică Popescu, sunt numai două exemple din zecile de roluri teatrale realizate de către Dan Condurache pe scena Teatrului Mic, roluri ce alcătuiesc o demonstraţie evidentă a forţei de expresie, dar şi a seriozităţii cu care actorul tratează zona ambelor registre interpretative, grav şi comic.

Shylock, spre exemplu, a fost un rol pe care actorul l-a comunicat spectatorului receptor în coordonatele fixe ale unui personaj capabil de a stârni şi de a cerşi milă semenilor săi. Dan Condurache părea un actor singur, care trăia, în mod real, zbaterile interioare ale evreului shakespearian. El nu purta deloc cu sine în actul scenic anterior menţionat dimensiunea actorului de comedie Dan Condurache, ci devenea, brusc, altcineva. Prin întreg tabloul mimico-gestual, prin bogăţia de stări traversate de-a lungul piesei şi prin cuvântul rostit, ca prelungire exterioară a stării sale lăuntrice complexe, actorul a construit un Shaylock profund umanizat, care te răscolea şi îţi deschidea, brusc, poarta propriei tale tristeţi existenţiale. Shaylock a fost, până la urmă, în viziunea lui Dan Condurache, un soi de comunicare a unei intenţii personale, anume aceea de a propune un tip uman singular, caracterizat de trăsături bine definite şi nicidecum de a evidenţia o formă de antisemitism puternic nuanţat teatral. La Shylock-ul lui Dan Continue reading „Magdalena ALBU: Actorul Dan Condurache, exercițiu unic de stil” →

Magdalena ALBU: Sfericitatea eternă a geniului, Eminescu…

Rotunditatea intelectuală a unei naţii, spaţiile ei de circulaţie valorică intrinsecă se regăsesc zăbovinde latent şi predestinate, parcă, în „sâmburul” viu şi fascinant al „coexistentei contrariilor” omului universal – Geniul. Paşii-definiţie ai noţiunii, oricâţi ai număra în şirul vremilor, se ating ca o curgere lină în geometria lor fixată, proiectând cu o spectaculozitate rar întâlnită dansul ziditor al expresiei înalte, desăvârşite, ce fluidizează unic şi major eternal şi absolutul din adevărul oricărei finite, precum va fi zis-o cel care, constrâns a se muta în Caesareea Palestinei în anul 231, închise ochii la puţin timp după prigoana anticreştină a împăratului Decius, în timpul căruia fusese încarcerat, exegetul creştin timpuriu, Origene.

Cum cerul îşi toarnă zilele şi nopţile în albiile pietruite ale apelor sau cum astrele îşi lipesc luminile de colţurile singuratice ale stâncilor, cu esenţe peste vibraţii şi cu adânciri de sunete peste monotonii grave şi-a umplut rosturile fiinţării sale pământeşti una dintre perfectele întretăieri de raţiune şi de sentiment ale spaţialităţii româneşti şi universal, „manieristul” romantic total, ca şi Goethe, Eminescu.

Sentimentul degajat al operei în sine implică un teritoriu prestabilit de universalii determinate, nişte universalii care, dacă am putea considera aşa, se adaugă unul altuia şi se leagă atât de strâns, de intim, încât se naşte impresia de poziţionare a cititorului pe circumferinţa bine definită a sensibilităţilor profunde, a sensurilor şi a trăirilor purificatoare, aflate laolaltă într-o stare de pendulare armonioasă între punctul paradisiacului oniric şi cel ontic, al neliniştilor, al nimicniciei şi al răzvrătirilor sociale sau pasionale de tot felul, încheindu-se totul, ca într-o temă, parcă, „specială şi specifică”, cu momentul psihologic final: detaşarea evidentă a creatorului, a omului faţă de realitatea fizică imediată, dar o realitate deloc oarecare, ci una mustind a falsitate şi a relaţii de ordine haotice, pigmentate cu frânturi spelbe de logică sterilă şi deformată şi amestecate cu fardurile triviale ale intenţiilor omeneşti mărginite şi oculte.

Optica fundamentală a întregii opere eminesciene este de o structură arhitecturală a sophicului şi a poeticului aparte. Ni se aşază aici o deplină dezvelire a sufletului lui Eminescu, el rămânând, până la urma, departe, în spatele unui timp adimensional, de unde trebuie să îl percepi mai mult decât ca pe o lume, trebuie să îl simţi aidoma unui spaţiu închis, în care irizaţiile culturii româneşti şi universale se regăsesc fibră cu fibră, punctiform, cu pulsaţii ritmice şi ample, ce stilizează şi impun, fiindcă, precum se adânceşte în auz somnul copacilor din seminţe, aşa şi conştiinţa Poetului se desfăşoară pe sine în unicul sau templu existenţial, care este Cuvântul. De fapt, conştiinţa se supune conştiinţei; ea nu are nici în faţă, nici în spate un alt rang de raportare, ci se identifică permanent cu sine însăşi şi cu nimic altceva, exact ca în jocul adevărat al iubirii de tip absolut, unde cei doi indragostiţi se suprapun şi se confundă unul cu celalalt, nedând voie niciunui intrus să ameninţe echilibrul afectiv dăruit de divinitate.

Precizam în titlu despre sfericitatea eternal a geniului. Într-adevăr, orice zona sau segment am alege din scriitura creatorului, vom întâlni peste tot o suma infinit majorată prin alte şi alte conotaţii interpretative, ce se vor adăugitoare întregului artistic, definind un spor de substanţă asupra ideii fundamentale înrădăcinate universalităţii de către POET. Un exemplu de-acum bine conturat de specialist, timpul la Eminescu, poate fi îmbunătaţit prin câteva caracteristici suplimentare. Este bine cunoscută în acest sens demonstraţia Rosei del Conte privind ambivalenţa timpului psihologic. Totuşi, se impune să adaugăm ilustrei teze a distinsei exegete o completare de continuitate, anume aceea că la Eminescu întâlnim o trivalenţă temporal, bazată pe relaţia de incluziune remarcabilă, scoborâtă de undeva din interogaţiile pe care ţi le trezesc imnurile vedice, mai precis cartea X din Rig Veda sau Imnul Creaţiei: „De la ce a venit acest univers, fie el creat sau necreat, o ştie doar Acela care veghează asupra lui şi n-o ltie poate nici el?”. În afară de timpul contingentului relativ cu cele două faţete ale sale – timpul ca realitate foarte reală, cum a definit noţiunea Immanuel Kant, care se lasă parcurs de fiinţe, şi timpul interior, cel distructiv, ce erodează făptura în întregul ei şi îi anunţa diabolic moartea, acest din urmă timp fiind definit de către Eminescu drept „viermele vremilor roade-n noi”, în afară de timpul sferic al vremurilor care „stau”. „vremuiesc”: „Natura n-are ieri şi azi”, ea îşi mişcă circular astrele, ce pleacă dintr-un punct spre a ajunge într-un acelaşi punct, de fapt, cicleaza etern către o devenire care nu există – şi e această ciclitate, ne întrebăm, arta Ziditorului sau blestemul Său?! -, lăsând la o parte, deci, aste două timpuri destinate materiei şi imateriei la un loc – căci, după cum bine zice Aristotel: „Care e substanţa imaterială în univers? Materia e răspunsul.” -, există o altă unitate de timp, complet atemporală în esenţa sa, şi anume, Timpul de dincolo de timp, care le include peremptoriu pe celelalte sau, mai correct, care le generează, le dezghioacă din fiinţa sa absolută.

Timpul-netimp este „prins” cu riscuri enorme, riscul căderii proprii, oniric vorbind, şi e limitat în durata de înseşi limitele personale ale individului, poetul în speţă, pentru că raţiunea în urma căreia se produce căderea dureroasă a omului este aceea că absolutul Demiurg se automisterizează, se protejează, îndepărtând, astfel, printr-o puternică forţă de repulsie orice limitat contingent care doreşte să deţină cunoaşterea şi iubirea absolute, genuine (vezi „Sărmanul Dionis”). Căderea din Netimp în Timpul contingentului trebuie văzută ca o stare de întoarcere a individului către condiţia sa anterioară „urcuşului”, specifică.

Sentimentul apartenenţei la timpul fiecăruia, deşi Dumnezeu e-n toate şi, deci, în fiecare e o părticică de Netimp, e strict. Putem observa, în contextul dat, ca exclusivitatea Absolutului nu ne aparţine nouă, limitatului contingent în care se spulberă şi timpul greu şi, de multe ori, sumbru al istoriei, ci, ea sălăşluieşte undeva, în esenţa specifică a unicului Creator suprem, Dumnezeu. Aspiraţia Poetului către Timpul total, Netimpul, şi încercarea de trecere oniric prin dogma sa – izvorul existenţei tuturora – dovedesc faptul că i „s-a îngăduit” acestuia aşa ceva, de a parcurge, oarecum, sensul dorinţei sale devenite obsesie, dezvoltând-o poetic intocmai ca pe o concluzie dezgolită total în miezul imaginii ei. Individualismul temporal eminescian este un individualism ce depăşeşte zăgazurile telurice şi intră în hiperspaţiul fără limite al dumnezeirii, acolo unde poţi privi din acelaşi punct înainte, înapoi şi în prezent, totdeodată, fără a mai fi nevoit să suporţi apăsarea referenţialului spaţio-temporal lumesc agresiv şi limitat, ca singur vector de raportare a materiei şi a spiritului, îngemănate amandouă în stricteţea uluitoare a ordinii prestabilite şi văzute drept nişte simple treceri de la o stare la alta la nivel de detaliu infinitezimal şi, în acelaşi timp, ca sumă de astfel de treceri succesive la nivel de macrodimensiune sistemică.

La EMINESCU, arta ideii şi a cuvântului, topite ambele cu vlaga geniului universal, fac din el POETUL CIRCULAR al literaturii noastre, iar genialităţii sale îi conferă o eternitate sprijinită pe sfericitatea sa cantabilă. Creatorul de valori EMINESCU întotdeauna a vrut altceva, a dorit sa spargă frontierele mentale interregnuri, interspaţii, interlumi şi să stea alezat deasupra acestora în corabia unui Univers, care se desparte de toate ipotezele iluzorii ale umanului şi îşi lasă, ca un închis deschis, legile sale la îndemana oricărui estet supus şi smerit al unei admirabile Limbi Româneşti copleşitor de profunde.

Continue reading „Magdalena ALBU: Sfericitatea eternă a geniului, Eminescu…” →

Magdalena ALBU: Frumosul ,,Demon” de pe Enisei…

În memoria baritonului rus DMITRI HVOROSTOVSKY

Purtând cu el inocența și praful Mongoliei de la sudul către nordul tărâmului rus, Enisei își plimbă apele neliniștite către Marea Kara, precum, odinioară, năbădăiosul personaj pușkinian Oneghin sentimentele, tăind, simbolic, inima Siberiei în două. Magia pe care o degajă fluviul provine din însăși măreția sa, o măreție tăcută, ca o taină sfântă a lumii. Pentru ținuturile pe care le străbate, Enisei glăsuiește asemeni unui eremit uitat de ani în spațiul de un verde-albastru angelic al tundrei înghețate. De fapt, Siberia în sine pare a fi arhetipul nașterii și renașterii vieții, un ținut de poveste cu accente sacre, dar și cu topos-uri de-o alură spirituală macabră, unde zăpada și liniștea acoperă, laolaltă, istorii zbucimate de ființe și siluete perfecte de cedri, zadă sau molid…

Siberia, în toată grandoarea ei, reprezintă spațiul identitar al morții și al veșniciei la un loc, o elegie gravă a rostitelor și nerostitelor linii întrerupte de destin… Aidoma unui geniu rătăcitor al pământului, baritonul Dmitri Hvorostovsky a reprezentat, în jumătatea-i de secol lumesc hărăzită de divinitate, întruchiparea glasului tainic al acestui teritoriu poligonal, care pleacă de la Urali, spre a se întâlni, către Est, cu Enisei, Lena, Iacuția și, finalmente, cu Pacificul. Căci, fie că te duci spre cea mai nordică regiune a Eurasiei – Peninsula Taimâr – sau cobori la sud, către China, Mongolia sau Kazahstan, Siberia semnifică, la modul perceptibil, tabloul de milioane de kilometri pătrați al unei istorii spuse, de cele mai multe ori, în șoaptă, al unui timp înghețat într-o lacrimă ascunsă, cu tușe cromatice regăsibile, bunăoară, în descrierea peisajului hibernal din „Evgheni Oneghin” – romanul în versuri al lui Aleksandr Sergheevici Pușkin: „Și, iată, scârțâind și gerul,/ Veni pe câmp să toarne-argint…/ (Nu roze seamănă-acum cerul,/ Ci albe flori de mărgărint.)”

Cu siguranță că universul vast al Siberiei nu ar fi avut poate aceeași dimensiune spirituală la nivel global fără arta interpretativă a lui Dmitri Hvorostovsky, fără vocea lui născută parcă din curgerea milenară a impunătorului Enisei… Krasnoyarsk, Rusia, 16 octombrie 1962 – Londra, Marea Britanie, 22 noiembrie 2017, un interval de vreme scurt, în care, de la Mările Bering și Ochotsk și până la Novosibirsk nu se întâmplă, aparent, prea mare lucru la scară istorică. Și, totuși, s-a întâmplat, în tot acest timp, venind în lume, dar și plecând din ea un destin ”setos de a ști”, setos de a dărui inflexiunile unice ale sufletului său lumii – Dmitri Hvorostovsky, un artist cu flacără aparte, în care „Demonul” lui Anton Grigorievici Rubinstein și „Evgheni Oneghin”-ul ceaikovskian și-au ars semantica proprie într-o cheie completamente singulară, avangardistă, chiar… Practic, linia destinului artistic al baritonului rus a fost amprentată, cu deosebire, de partiturile titulare din operele „Evgheni Oneghin” (Piotr Ilici Ceaikovski) și ”Demonul” (Anton Grigorievici Rubinstein), creații muzicale cu libretele semnate de Konstantin Șilovski, respectiv, Pavel Viskovatov, după capodoperele omonime ale literaturii universale aparținând lui Aleksandr Sergheevici Pușkin și Mihail Lermontov. Repere scriitoricești fundamentale specifice curentului romantic de secol XIX și contemporani, de altfel, în prima jumătate a veacului anterior menționat, și Pușkin, și Lermontov au avut drept element comun, pe lângă cel literar, un parcurs existențial scurt și cu final tragic, așa cum însuși lui Hvorostovsky i-a fost dat.

Ca un Prometeu descătușat, scoborâtor, parcă, din registrul liric al poetului romantic englez Percey Bysshe Shelley, Dmitri Hvorostovsky a cuprins, prin forța sa artistică, întreaga încărcătură semantică particularizantă a dramaticelor „Песни военных лет” (”Cântecele din timpul războiului”), în piesa „Журавли” (muzică – Y. Frenkel, versuri – R. Gamzatov), spre exemplu, fluidul litanic al dramatismului interior hvorostovskyan reușind să creeze o capodoperă interpretativă de o răvășitoare singularitate („Мне кажется порою, что солдаты,/ С кровавых не пришедшие полей,/ Не в землю эту полегли когда-то,/ А превратились в белых журавлей.”), ce sculptează în acordurile ei grave universul plin de durere al sufletului rus din timpul și de după Marele Război contra fascismului.

Continue reading „Magdalena ALBU: Frumosul ,,Demon” de pe Enisei…” →