Trecuse visele într-o carte,
Pe suflet, psalmii se căzneau,
Rostiţi fiind pe jumătate,
In cerul gurii, harul întregeau.

Din stele harice, pururea senină,
Bătrâna Țară era din ambrozie,
Şi tremurau, auzind cum vine,
Toți fariseii, laicii, nerozii.

Creştea copiii și nepoţii,
În ia-i sa de sărbătoare,
Şi lutul îl călca cu mâna,
Zidea cetăţi, suind la soare,

Din scara pomilor de vară,
Pe trepte fragede, ştergea
O frunză, ce se scutura să moară,
Îngenunchind la rugă, o-nvia

Aşa era acea mireasmă,
În colţul gurii ei, o floare,
Cu sarică, era mireasă,
În ie – Ţară, până moare.

———————————–

Lilia MANOLE

Bălți, Republica Moldova

27 august, 2016

Trădată Țară, și popor trădat, și om!
La Eminescu pe țărână nu ai plâns!
Ce subjugat te ții încă rodind în pom
Fructul căderii încoronat și-n tine strâns.

Copil orfan, casă pustie, veche poartă,
Închiși ca într-un geamăt de rele osândit,
Pe cerurile voastre, din clopot bate-o șoaptă,
Biserici sunteți voi, cei în genunchi umblând.

Îngenuncheat popor, cu bestială soartă,
Cu demagogi umblând fugar prin lume,
Nevinovați copii tot scrijelind în piatră
O viață dobândita din har și închinăciune.

Laici fățarnici, măști și costume, dresuri,
Găști, farmazoni, coțcari de toată mâna,
Acestea vă sunt emblematice parisuri,
Dar ați lăsat în Țară să plângă și rușinea.

Sfânt popor, îndreaptă-te din vechiul jug,
Că fără biruință ei fac isprăvi mai mari,
Deschide-te luminii, și îndoaie-te spre plug-
Aici ai să te simți mai cult și mai solar!

Îngenuncheată Țară, popor, slăbit de vrere,
Mancurtizare dusă de-al dușmanului cap,
Pe când înțelepciunea arsă -i în tăcere,
Țara ne-o conduc toți cumularzii ăstui Veac!

———————————–

Lilia MANOLE

Bălți, Republica Moldova

27 august, 2018

Caută momente
în loc să triumfe
În zile de duminici
Slava lui Dumnezeu
În biserici
Vor să nu moară de sărăcie
În timp ce
Pământul de cateva ori pe an
E uscat și ar vrea
O picatură de cer
Deasupra fisurilor de piatră
Oamenii
Nu sunt obisnuiti
Să se gândească
Între cei patru pereți
Ai lor
Învață să vorbească
Cu Dumnezeu
Într-o limbă
Prin care El
Mântuitorul
Nu îi ințelege,
De ce o vorbesc.

„Te iubesc”
Frază neinventată,
Apropos,
Ci e rostită
Curgator,
Încât cel ce o aude
Ce oare ar trebui
Să se gândească?

Cum poruncim
Mâinilor să legene
Apa râului cu ochii?
Cum ne cunoaștem
Singurătatea
Și incercăm
Să-i formăm
Deprinderea purității ei
Însingurate?
Cum ne dor dintii
Și am vrea să nu- i pierdem?
Astfel
Ne doare
Și pământul și cerul
Și luna și stelele și soarele
Și copilul,
Și
Absența a toate ne doare.

Noi suntem
Singuri în alegeri –
Pe cine voim a trata
Pe acela îl iubim.

Să ne doară iubirea
de Aproapele,
și nu absența glaciară
a lui Dumnezeu

———————————–

Lilia MANOLE

Chișinău, Republica Moldova

25 august, 2018

Există un gol mai gol decât opacul,
Și -un chin mai greu deсât Hristos,
Un fel de a fi, nemijlocindu-ți dracul,
Ce te împinge grav și bate nemilos;

Există oameni -guri și oameni -ochi,
Dar de când lumea e, scornesc minciuni,
Au limba neagră, deși par miopi,
Văd răul, dar nu se consideră nebuni;

Mai sunt și dintr-acei cu limba trasă,
Se tem să zică, ce au făptuit odată,
Că a vorbi cu limba ta neînțeleasă
Orice visezi, e cea mai grea răsplată.

Așijderi de există și urechi păgâne,
De unde aud, fac zgomotul mai mare,
Și se amestecă un soi nesățios de bine-
Urechi mai lungi, mai scurte, bârfitoare…

———————————–

Lilia MANOLE

Chișinău, Republica Moldova

20 august, 2018

Să le spun românilor că îmi sunt toți frați
Indiferent la ce vârstă azi am ajuns
și unde ne e crucea.

———————————–

Lilia MANOLE

7 august, 2018

Pe jos să plec aș îndrăzni -departe,
Din constelații să-mi doresc o carte,
Popas să mi se admită pe la chindii,
Și să citesc deodată vreo șapte poezii;

Apoi să-mi potrivesc rochița nouă,
Cealaltă să se împătureze-n două,
Până la cer să mă dezbrac uitând de tot,
Și să mă rog, ungându-mă pe corp.

Pe ochi să-mi cadă frunzele și iarba,
Să se-adâncească-n chipu-mi fraga,
Din verde-n verde să-mi ascund ființa,
Privind în mare taină, o oră, iconița.

Și când în noapte îngerul o să mă țină,
Cu mâna caldă, în ochi va fi lumină-
O voi visa prin vis cum se trezește iar-
A mea ființă verde, cuprinsă de un dar.

În zorii albi și mătăsoși ca geana,
Iar să-mi fac cale părăsind poiana,
Și-o să aud, că cineva ma cheamă-
Un îngeraș curat din norii de aramă.

Până la nori, suind pe treptele divine,
Călătoria mea se va opri, din sine,
Eu, însă, levitând prin flori de soare,
S-arunc de acolo, jos, câte-o scrisoare…

———————————–

Lilia MANOLE

5 august, 2018

-Ai amuțit, Lieo, pe vecie,
în încercarea
să deschizi gura,
de teamă să nu uiți
mâinile lăsate în jos…

-O, Doamne, esti și umil,
dar si …curios
să-mi auzi plânsetul
scâncind
în creier ca un albatros ucis.

Nimicită eu,
până mai sus de păsări,
într-o carte
mă vei citi
de la început până la sfârșit
ori de la banalul mijloc spre început
și nu vei găsi
ce crud e anotimpul verii, ce crudă e iarba
și firul ei amiroase a livadă coaptă și a freamăt de vis,
dar
nu e loc sub soare
pentru vreo ființă ca mine
și caut
să-mi cuceresc inima,
ea, însă, taciturna,
bate până cade în lațul ce i l-am întins
să mai încetinească a bate,
dar ea tot bate,
și, de teamă să nu se oprească, în timp ce iî dau apă,
ca unui pui de pasăre,
ea continuă la cer sa privească,
ajutandu-mă să -mi apropii mâinile
de gura ei evlavioasă.
Din lipsa unui suflet drag,
devenim nimiciți
și uși deschise, când transpar,
credem,
că acolo ne paște aceeași indiferență.

Închizându-mi inima într-o devoțiune,
mi-e teamă să n-o pot scoate vreodată
din tăcerea păsării și acolo va sta, pe vecie,
cu aripile ucise, se va înveșmânta,
și va bate, și i se va deschide,
or, rai nu este pe pământ,
dacă urâm,
dacă murim nevinovați
și dacă astea toate se vor repeta.

———————————–

Lilia MANOLE

29 iulie, 2018