Lângă un trunchi uriaș de stejar, stau în lumina caldă, sub cerul de culoarea caisei prea coapte, dar atât de dulci, cu aromele tari ale verii.

E timp generos pentru întrebări vechi și noi ivite în cascadă din prea plinul gândurilor, al stărilor ce se mișcă spasmodic între DA și NU măcinându-le obsesiv și iluzoriu.

Va mai fi lumea vreodată la fel ca acum câteva săptămâni? Ce suntem programați să facem? Știe cineva dimensiunea resurselor interioare de supraviețuire? Tăceri… Ce ordine invizibile mai sunt de împlinit? Vin în rostogoliri inegale puține răspunsuri… Pereții casei poartă urmele mâinilor mele, tapetați cu tăceri, fâșii aparent egale de albe și negre tăceri…Focuri invizibile vin către mine în gloanțe reale și spaima se strânge în ghem mișcător de cuie și sârmă ghimpată căci uneori îmi pare că se fac simulări cu arme letale…. Mă zbat să ies viu din coșmar, să îmi văd familia înc-o dată și înc-o dată… Nu, nu plec! Nu plec…Locul meu e aici, pot să mai duc…Pot să și dispar…

Pleacă gândurile care încotro în zbor fără busolă, le alung cu mâna căci sunt vii și migrează haotic prin inimă, grea uneori de furtună, de neputință…

Fragil ca un fluture, sub stelele unei nopți magnifice, stau singur lângă un trunchi uriaș de stejar, la marginea lumii. Flăcări mari ard peste tot, un rug nevăzut mușcă din viață și caut și eu liniștea în povestea vieții mele. Oamenii mor în zile de primăvară precum cade secerată holda coaptă la început de toamnă… Continue reading „Laura OPARIUC: În altă parte de vis…” →

 O zi de sâmbătă cu aer ușor de primăvară, soare oarecum prietenos. Câinele zburdă vesel ca în fiecare zi, vecinul din dreapta a mobilizat familia și au ieșit la semănat porumb.

Am întins de mult rufele la soare, beau cafeaua într-o aparentă liniște a zilei, a gândurilor, a lumii. Dar nimic nu e la fel ca sâmbăta trecută. Cine s-ar fi gândit că în câteva zile viețile noastre vor fi răscolite și nu se vor putea reașeza deloc așa cum au fost?

Aveam nevoie de liniște, dar, uite, când ea a venit, nu se așază pe mine ca o cămașă prea strâmtă sau prea largă…E nefiresc până și aerul pe care îl respir instinctiv pentru că e alt aer…

Dintr-odată fiecare lucru are altă valoare, fiecare sentiment are altă profunzime, e ca o nouă lume care tocmai s-a instalat cu forța ștergând obiceiuri simple, banale ca o strângere de mână sau o îmbrățișare…

Gândurile se amestecă nevăzut cu fricile care ies uneori de unde le închidem cu zăvoare fragile, total inutile. Ce va fi mâine, mă întreb retoric, dar peste o lună, dar de Paște? Nimic nu seamănă cu nimic din ce am trăit și noul acesta e ca nisipurile mișcătoare, ca pământul nesigur pe care călcăm…

Soarele încă se strecoară prin norii subțiri, vântul ușor foșnește crengile bradului și ale cireșului cu muguri gata de floare. Dacă natura nu are spaime, îmi spun, pot și eu să învăț să uit de scenarii, să beau cafeaua în tihnă ca în fiecare sâmbătă, să mă transform în om simplu, să reconfigurez timpul ce mi s-a dat, să îl simt cu alt preț care tinde azi spre infinit…

Oficial, au început vremuri noi, neoficial, viața merge înainte…

—————————-

Laura OPARIUC

14 martie 2020

M-aș topi în umbra ta ce trece plutind peste pietre, dar mai întâi dă-mi mâna să mă ridic de sub ele… M-am odihnit puțin să respir, timpul a oprit clipa, iar inima a căzut pe loc în praful subțire. E clipa când nu mai pot face alegeri și e greu… Nu m-am gândit vreodată că nu pot alege. Nu înseamnă nimic, decât că ți-aștept aripa de umbră, că sunt acum din nou copil și aștept salvare.
Știi, rochia mea roșie s-a sfâșiat în coltul pietrelor… Am găsit un petic de iarbă cu frunze reci, umede-n apăsare, mi-am lipit obrazul drept și a fost cald deodată, chiar când umbra ta a venit și atunci m-am topit… De-acum am timp pentru toate, iar puțină fericire și liniște sunt bune după zbatere… Vezi, aș vrea să mă ridic, dar nu pot, mă ține ceva de pământ, pe spatele meu au crescut fire lungi, atât de lungi încât le trage pământul cel greu… Am stat prea mult? Căldura mea a încolțit trupul în rădăcini… E bine, iubire, e bine și-așa… Să vii la primăvară să simți parfumul nou din florile crescute-n palme…Roșii, ca rochia mea… Vezi ce dar frumos mi-a făcut Dumnezeu în lipsa ta?… Mi-a dat pământul, să fie mereu lângă mine când cad, să nu-mi fie greu…

—————————-

Laura OPARIUC

Fragment din eseul ,,Rochia roșie ”

(pictura, Jimmy Lawlor)