Coridor în timp

 

Pe drumul cunoaşterii, trecând prin abis,

Ier a pendulat o viaţă, pe muchia

dintre Dumnezeu şi lumea de aici.

Un singur adevăr a căutat, iubirea.

Îi plăcea să simtă necuprinsul,

vorbea cu soarele,

cu stelele, cu cerul şi luna,

avea viziuni,

imaginându-şi că norii sunt îngeri.

 

Îl fascinau dansul copacilor

în bataia vântului,

clocotul sau liniştea naturii,

miresmele suave,

magia din mijlocul furtunii.

Uimit asculta şoaptele pădurii,

susurul apelor şi cântul păsărilor.

Îi plăcea libertatea lor,

trecea, cântând, pe lânga ele

şi, astfel, cădeau sau se ridicau.

Se urca-n poduri să le prindă,

le făcea capcane,

iar când se aşezau le mângâia,

le privea mirat, le simţea inima,

de parcă

le-ar fi sărit din piept,

tremurul şi teama din priviri.

Odată liniştite le dădea drumul să zboare,

chiar dacă nu se mai uitau înapoi.

Câtă iubire! Acolo i-a rămas gustul!

 

Faţă în faţă cu el însuşi – candoarea vieţii – ,

o străfulgerare nesfârşită,

parfum de iasomie,

val după val, clipă dupa clipă,

cufundat în lumea de vis,

ca lumina căzută pe flori.

Parcă nimic nu era real, trăia în altă lume.

 

Un copil a murit ca să se nască un tânăr

şi-un tânăr ca să se nască un adult,

viaţa învolburată

i-a fost revelată prin lacrimi

mai curate decât roua dimineţii,

deschizând, rând pe rând, porţi nebănuite.

Un călător spre zările albastre

şi aripile desfăcute din el!

 

Viaţa e aşa cum se vede prin ochii tăi,

totul trece

ca o briza uşoară

ce-ndepărtează paşii din urmă.

Aşa va fi mereu,

fascinat de tot, contopit cu absolutul!

 

Închis în carapacea dorinţelor fără sens,

iluzii sunt toate, atâta timp

cât alţii ne creează cadrul! Tânjim după noi.

Cuvântu-şi începe tăcerea,

prin ea totul se naşte.

 

Un zâmbet aşezat pe faţa lumii,

mai întâi a fost viaţa,

cu moartea se-ncheie piesa ascunsă.

Să ne lăsăm dezgoliţi

în ploaia târzie a iubirii!

 

Corabia de vise

 

Străbaţi  furtuna deşertului în căutatea celei care

ţi-a răscolit visele noapte de noapte,

cascadă curgând

în carnaţia coapselor

răsucite din unda de dragoste.

 

Continue reading „Irina Lucia MIHALCA: Corabia de vise (poeme)” →

Departe, dincolo de visul tău

 

În miez de noapte,

întunericul te-nvăluie.

Prin aburii uşori

ce-ascund albeaţa lunii,

şoapte tandre se-aud,

gândurile dorm

şi stelele sclipesc.

 

În sunet pierdut de flaut,

la înălţimi ameţitoare,

fără bariere,

ca-n dansul cocorilor

cu aripile larg deschise,

te-arunci printre astre.

Totul e posibil, lumea din noi

şi lumea de-acolo

sunt, parcă, una şi-aceeaşi.

Departe, inima îţi fuge

să mă cuprindă.

 

Dincolo de visul tău

ai păşit să mă găseşti,

văluri palide îţi bântuie teama,

Dând deoparte

ramurile înflorite de prun,

intri în grădina mea,

Odată cu ultima speranţă,

ca bambusul înălţat spre cer,

între tăcere şi sunet

apare mireasma prezenţei mele.

Un murmur dulce pluteşte,

între noi, în derivă

– petale de azalee şi lotus – …

Simţi atingerea mea senină

în timp ce ochii noştri

se-ntâlnesc şi strălucesc?

Cu lacrimi în ochi

eşti copleşit

de iubirea din mine,

dincolo de tot ce ştiai că există,

singurul semn e cel al tăcerii.

E pentru prima dată când

ai vrea să te pierzi,

rămas în visul nostru!

 

În zori, suav, şoptesc inimii tale:

– E timpul să pleci!

 

 În tine rămân

 

Sărutul impregnat în carne şi sânge

descoperă

uitate simţuri neordonate

şi cerul din tine.

Euforie sălbatică, frisoane de-argint.

În aşteptarea ei,

Continue reading „Irina Lucia MIHALCA: Ecoul poemelor” →

Păstrează-mă, păstrează-mă…

 

Corabie trecută, pe aripi de vis, prin timp,

prin taine, prin umbre, prin noapte,

prin doruri, dureri, lacrimi,

prin sensuri, non-sensuri,

prin mări revărsate,

prin focuri,

prin furtuni, adieri,

prin ploi şi prin ape,

cutremurat intri-n adâncuri,

înfrigurat escaladezi everesturi.

– Păstrează-mă, iubirea mea,

păstrează-mă şi nu mă-ndepărta,

de tine am nevoie, de tine!

 

Subţire e firul de viaţă, un drum, o ieşire,

mătănii adunate, înşirate, numărate,

iubire prelinsă din muguri de aştri

în năvalnice inimi,

nu ştii ce se întâmplă cu tine,

nu ştii ce e-n clipa ce vine,

nu ştii ce în urmă a rămas,

nu ştii ce-a fost rău,

nu ştii ce-a fost bine,

nu ştii de ce tăcerile astea,

nu ştii de ce clipa e grea,

nu ştii ce se pierde,

nu ştii ce rămâne.

În vise şi-n gânduri,

la ceas de noapte, te strig:

– Noi ne iubim, iubirea mea,

nu vreau să mai pleci,

mi-e frig, de tine am nevoie, ştii bine!

 

Înspre lumină deschidem ferestrele,

un dor îngropat de milenii,

un soare-l aprinde la poarta tăcerii,

iubirea ta, iubirea mea,

scrisă, rescrisă,

din cer dăruită,

ne-mprăştie,

ne-atinge,

ne uneşte,

ne mistuie,

aproape, departe,

fără timp, fără hotar,

prin roua din pleoape şi stele,

un fir de izvor,

o curgere lină

ne-opreşte, în zori, clipa.

 

Pe buze te simt, respiraţii, un tremur de şoapte,

trăiri frenetice, uitare de sine,

rotiri de planete, revelaţii,

splendoare de lumi,

de simţiri,

de guri însetate,

de trupuri flămânde,

de inimi-ntregite,

în noi ceruri,

spre noi sensuri,

mărind cercul,

străbatem universuri.

– Păstrează-mă,

păstrează-mă, iubirea mea,

în liniştea vieţii,

de noi avem nevoie, doar de noi!

 

Tot ceea ce cauţi

 

Ploua şi erai îndrăgostit în toamna

care arăta mereu aceeaşi,

toamna în care mereu vă întâlniţi.

Timpul vă visează fericiţi,

păziţi de îngeri şi unicorni,

primind darul iubirii şi-al vieţii

un sentiment de pace totală vă cucerește.

 – Am văzut cu ochii tăi, am simţit cu inima ta,

 ceea ce căutam era, acolo, în mine,

 voiam să le-ntâlnesc 

 şi uite aşa ai apărut – de unde nu ştiu -, 

 şi pentru că ai în tine 

 ceva ce nu te lasă să fii liniştită 

 sau care caută acel liman al liniştii depline.

 

Alerga năucită prin tine,

prin provocările visurilor tale,

trecutul şi viitorul curg circular,

se interpun, intersectându-se,

uneori schimbându-şi sensurile.

 

Există o lume reală şi inconsistentă,

dar şi una imaginară şi adevărată,

cunoaşterea are falii întinse.

Tot ceea ce cauţi e în tine.

 – Suntem în acelaşi vis, 

 mereu mă aduci acolo unde sunt eu, 

 ai ceva de la mine, când te privesc

 mă pierd în tine, în mine însumi 

 şi nu mai ştiu decât că te vreau,

 în tine l-am simţit pe Dumnezeu.

 

Absenţa ei o resimţi acut,

cu trecerea timpului

tot mai puternic o percepi a ta,

în minte-ţi vin fragmente

din chipul ei transformat,

te miri când le rememorezi,

uneori avea până la identitate chipul tău,

ţi-ai adus aminte de-o zi superbă,

aţi mâncat la un restaurant

(astăzi închis, ca multe alte locuri

pe unde-aţi trecut),

o rază de lumină i-a traversat faţa,

nu i-ai spus nimic,

a zâmbit trist, visător.

Avea faţa ta din lumea feminină,

fragilă şi vulnerabilă ai simţit-o atunci,

Continue reading „Irina Lucia MIHALCA: Versuri” →

 

Cea mai frumoasă parte a sufletului meu

 

Până la ultima picătură am respirat

această unică, limpede, clipă născută în noi,

ţesătură fragilă întinsă peste ochii plini de dor,

văl de lumini, plutind peste fântâna memoriei!

 – Mă porţi pe tărâmuri pe care le simt

 în inima mea, dintotdeauna,

 îmi vorbeşti de aproape şi mă cunoşti, 

 îmi vorbeşti de departe şi-mi pătrunzi gândul care

 mă-nvaluie în ţinuturi îndepărtate, 

 pe care, cumva, le-am lăsat departe de mine.

 La capătul acestei lumi noi, îţi aparţin! – îmi spui, dragul meu.

 

Cine, cui aparţine? Eşti sigur că-s gândurile tale,

cine le concepe şi cine le simte?

– Nu ştiu, iubito, spun ce simt!

 Spune-mi, inimă frumoasă, cine vorbeşte, eu sau tu?

 Te regăsesc pe câmpiile pline de zumzet, 

 în apa lină şi izvorul apelor vii, trăim prin reflecţie!

 

Ştii cine sunt, caută-mă, acolo, în adâncuri!

– Eşti parte din univers, ştiu, universul tău e vast

 şi mă primeşte să fiu o licărire

 din oceanul fără margini pe care-l porţi în tine.

 Apele tale sunt atât de adânci! – îmi şopteşti.

 

Fiecare picătură e parte din ocean!

– O porţi în seninul zâmbetului tău,

 cerul se va deschide mereu înspre tine,

 iar eu voi fi un simplu muritor care te va privi, 

 ca pe-o zeiţă, cu pasiune şi dorinţă.

 Sunt atins de un fulger, am căzut din graţia divină,

 cine mă va ridica înspre tine?  Mă voi întinde

 înspre paradisul pe care-l simt prea departe de mine,  

 cel lipsit de prezenţa ta, în final eşti tot tu. – îmi spui.

 

Îmbrăţişez Lumina din Lumina ta, dragul meu!

– M-ai simţit, această Lumină, scrisă în adorare, 

 lumina care, venind în lume, luminează pe-orice om…

 Cu tine fac paşi mai frumoşi,

 ca pe nisipul mării în zilele de vară,

 sunt călătorul ce-apare în cale şi te priveşte cu nesaţ,

 liniştite unduiri de ape adânci eşti,

 apa vie din care, dacă vom bea, în veac nu ne va mai fi sete.

Energiile s-au împânzit peste locuri încă nedescoperite.

 În această tăcere există un cuvânt de ordine,

 oricum aş privi starea mea,

 eşti cea mai frumoasă parte a sufletului meu.

 

Însăşi viaţa

Nu uiţi frunzele ce ieri

ne-acopereau

ca o pătură,
şoaptele lor sperau

să treacă
prin arcul elipsei
– acea absenţă plină -,
zâmbetul nostru ne-a luat inimile.

Continue reading „Irina Lucia MIHALCA: Îţi vei atinge steaua (poeme)” →

Lipită de tine

 

O privești cum surâde în somn

la pieptul tău

și-i auzi

respirația ritmică, ușoară, senină.

 

Te gândești

cât de mult o iubești,

poate să treacă o noapte, o moarte,

în linii delicate

sângele vostru

se prelinge în șoapte:

A, T, E, H…

 

Ca și cum v-ar mângâia,

o stea

vă luminează,

pe buze, zâmbetul.

 

În zori, tăcut, răbdător,

lângă fereastra larg deschisă,

un înger al iubirii

vă veghează visul

acesta adânc și întins.

————————————

Irina Lucia MIHALCA

București

9 octombrie, 2018

 

Întâlnirea cu tine

 

Ai închis copilul, iar odată cu el,
ai închis zâmbetul, lumina, bucuria.
Dă-i drumul să se joace,

să caute, să râdă,

să zâmbească, să  se bucure!
Ţi-am promis că-l voi elibera într-un poem,
printre gânduri, printre cuvinte,

în amurgul unde

se contopesc

amintirile cu visele.

Odată arsă până la capăt,

durerea se va risipi.
Copiii descoperă totul în nimic,

fără o ţintă, fără o destinaţie,
oamenii nu găsesc nimic în toate.

 

În camera ta, într-o seară,

de departe, de tare departe,

a venit

un băiat cu ochii verzi.
– Extraordinar, de unde-ai apărut?
Îmi pari atât de cunoscut! surprins, i-ai spus.

Dezinvolt, s-a apropiat, te-a privit cald,

ţi-a zambit şi-a început

să-şi depene firesc întâmplările,

trăirile, minunile vieţii

văzute, parcurse, înţelese.

……………………………………………………….
Suzetele colorate, ţinute strâns

în ambele mâini şi niciuna eliberată,
cum fără să realizeze scurgerea timpului,
ore în şir îl captiva un muşuroi de furnici,

atent studiate,

ce devorau un colţ de pâine pus,
de plimbările zilnice

alături de Riki, prietenul credincios,

cu boticul catifelat, câinele crescut de mic,
de piciorul cu entorsele avute
şi promisiunea lui de a se reface,
desenele care îi captivau pe toţi,
de poezia, nespus de frumoasă,

spusă Moşului, cu o căprioară,
uimindu-şi tatăl

de improvizaţia momentului,
de lecţia, învăţată de la tată,

de aprindere a hârtiei cu o lupă.

………………………………………………………

Jocurile erau toate în ambianţă cu flori şi copaci,

cu soare şi ploi, cu nori şi cu stele,

cu ochiuri de apă şi pietre.
Avea copacul lui, pentru el trăia.
Rodiul plantat în curtea casei care, în timp, se uscase,

înregistra, fără greş, totul.

I s-a spus că toate relele şi bunele acolo se vedeau.
– Ai făcut rele, copacul nu va înflori!

aşa i-au spus, iar el îngrijea cu totul acel copac.
Acea imagine îi hrăneşte şi acum sufletul.
Anii copilăriei cu înălţimea copacului şi-a măsurat.

 

Frumos om, frumos pom! Perenă este iubirea!
În viteză s-au derulat toate acele clipe.

Laşi lacrimile să-ţi curgă, purificând totul în cale,

elixir magic, undeva, o melodie din eter

se topeşte, adânc, în sufletul plin de stele,

prin sunetele infiltrate.
Ce frumos când apuci să zici iar azi!
În pacea inimii

ai regăsit drumul spre tine.

 

Învelișul cuvintelor

 

Pe timpi calzi se aștern timpii reci, înghețați,

ușor ne desprindem de năluci, de amintiri vii sau palide.

În noaptea asta vei visa lumea ultimului ei poem

ce-ți umple sufletul cu isihie,

în abisul adevărului știi că

în lumea creației ei

simți eternitatea acestei lumi.

 

Când soarele luminează, în cele patru straturi

– galben, cian, negru și magenta –, baptisteriul din Florența,

înfrunți hazardul timpului.

Cometele rătăcesc pe cer.

Aproape de bezna începutului,

profețiile se prefac în realitate, prind viață,

împlinind destinul glasului nostru.

Asculți murmur după murmur,

un răspuns tainic, subteran, vei primi

din gravitația copacilor

ce vara-și atârnă

crengile până la pământ,

iar iarna se înalță spre cer.

Asculți fiecare copac ce ți se destăinuie

și uite cum readuci anotimpurile în viața ta.

 

Într-un timp blând, un fir roșu te conduce.

Fragilă și nouă, trezită din somn,

clipa domină în toate,

contopită în necunoscut

prin cuvânt capătă un nume,

se întrupează.

Spre perfecțiune te miști asimptotic,

totul e în continuare, nimic nu e de la zero,

căci dincolo de limite rămâne trăirea colorată.

 

Cu fiecare rugăciune, piatra muntelui se tocește,

într-un spațiu amplu,

o punte a dorinței a întins cuvintele

prin fiecare piatră,

prin fiecare templu înălțat.

Cu mantia ei învolburată

leagănă copacii și pe pământ,

o interacțiune a verticalei cu orizontala.

Rugă și spovedanie. Vrei să atingi cerul,

dincolo de ferestrele

acestei temnițe nevăzute,

iar odată cu tine lumea se va schimba.

 

Continue reading „Irina Lucia MIHALCA: Învelișul cuvintelor (poeme)” →

 

Povestea nu se opreşte aici

 

Fermecătoare atingere, ai rămas în cântecul meu,

uluitoare şi caldă poveste dintr-o lună mai.

 

Cel mai profund poem nu a fost încă scris,

stiloul tău e plin, dar într-un fel

nu poţi elibera cerneala,

e într-o picătură de rouă, în timp ce,

ferită de uitare şi de timp,

în piept îţi simţi fiorii, încet cobori privirea,

trecând de părul despletit, de frunte

şi de pleoape,

de ochii aprinşi ca două stele,

de rodiile buzelor şi gâtul arcuit.

Traseul tainic dezvăluit te înalţă,

te prăbuşeşte – zăpadă şi foc ceresc -,

simţi că odată doborât devii

din nou puternic,

îmbrăţişări şi dezmierdări trezesc

şi aprind noi simţuri,

îmbătătoare forme ne înveşmântă

spre ţărmuri, spre poieni tăcute

şi munţi ce duc în cer,

spre solitare văi şi graţioase culmi.

 

Să rupem tăcerea nopţii! O, glas eliberat!

O, dulce moarte ce înfloreşti în viaţă!

Suspinul durerii te-apasă, respiri adânc,

o iarnă arde-n flăcări,

totul trece de noi, e ultima noapte

şi cel din ultim ceas,

umbre întemniţate vor dispărea

aşa cum toate îşi au sfârşit,

din ceaţa unor vremuri demult apuse

va răsări miracolul luminii

în care, acum, te mistui.

Asculţi cum inima îmi bate

ca o explozie solară?

În sfere nepătrunse eşti aruncat,

mâini, inimi, izvor de sânge,

misterul ţi se pare o carte deschisă,

un drum văzut în noaptea lumii

în care divinul Soare ne intră-n carne,

dând viaţă şi mişcare.

 

Dacă lumea este atât de frumoasă

de ce nu o privim cu ochii ei?

 

Prin barierele timpului

 

Noapte de noapte treci

prin pădurea de vise-pastel

cum ţi-am trecut

prin barierele timpului,

noapte de noapte mă respiri

ca pe un tainic mister

Continue reading „Irina Lucia MIHALCA: Prin barierele timpului (poeme)” →

Sub raza unei clipe

 

Nu e uşor să laşi totul să treacă!

Când erai mic aveai copacul tău,

cu înălţimea lui

îţi măsurai anii copilăriei,

pentru el trăiai,creşteai, te bucurai,

cu el plângeai, cu el râdeai.

 

Ţi s-a spus că toate cele bune şi rele

acolo se vedeau, în copacul tău!

Aşa creştea sau se usca,

aşa înflorea sau nu înflorea,

aşa se legăna sau se scutura,

iar tu îl îngrijeai cu sufletul.

 

În fiecare din noi e un Iov,

cădem ca să ne ridicăm,

doar în spaţiul dintre cuvinte

vei regăsi esenţa.

 

Niciun gând nu este mai uşor decât altul.

Niciun cuvânt nu este mai înalt decât altul,

nicio privire nu este mai clară decât alta,

niciun om nu este mai presus decât altul.

În spatele nostru există mereu cineva,

ne-mpinge, ne-ncurajează,

ştii că poţi şi-ţi continui calea.

 

Asemeni soarelui, asemeni izvorului,

asemeni florilor, asemeni păsării,

venim să dăruim lumina,

viaţa, culoarea şi cântul.

Pe cerul tău, aduşi de o briză uşoară,

norii apar, stau şi se duc.

În tine e taina, aerul,

mişcarea, lumina,

acolo palpită liniile calde

ce dau viaţă pânzei lăuntrice.

Alergi, sari, strigi, cânţi,

te-arunci în iarbă, pluteşti şi zbori.

 

De departe simţi apropierea persoanei iubite,

din câteva mişcări, fără compas,

fără cumpănă, fără să ştergi,

inima ta conturează

prin vibraţia ce trece prin suflet,

culori, tonuri, nuanţe, lumini, umbre,

sub raza unei clipe de bucurie.

 

Rostire

 

Cu privirea te caut, inimile

sunt făcute

Continue reading „Irina Lucia MIHALCA: Esențe poetice” →

Întoarcerea clepsidrei

 

Pradă unei derive năucitoare,

uneori, imprevizibilul

răstoarnă

întreaga ordine a lucrurilor.

Simți adierea dulce, efemeră,

a unui sens

răsfrânt în oglinda paginii.

O întâmplare

te-a smuls

din absolutul fericirii.

 

Acum te întrebi dacă

te poți întoarce înspre povestea de aur

a singurei tale iubiri.

 

E o liniște cosmică în care

se-aude doar respirația ta calmă.

Ploaia îți poartă pașii spre paradisul vieții.

Să faci lumină și să desfaci

multe neștiute!

 

Realitatea e pânza albă

pe care pictezi cu speranța

care te călăuzește.

 

Privește în adâncime,

dincolo de aparențe!

Lumea prin microscop

se face tot mai mare.

Un punct apare și iată destinul

ce începe să se schițeze

în linii simple,

desprinse delicat

din fiecare literă conturată.

 

Femeia împlinește

zâmbetul lui Dumnezeu.

 

Intersecții sinaptice… 

 

Intersecții sinaptice prin miracolele întâmplate…

Șirul cuvintelor, uneori, se oprește.

În zbor, veniți de nicăieri, fluturi ai luminii.

Odată cu ploile, o umbră singuratică

coboară din cer, luminând totul.

Captiv în purgatoriul iubirii

hașurezi noi contururi,

încetinești ritmul,

eliberat de umbrele trecutului.

În roua nopților, lăstari în floare,

gânduri eliptice,

în liniștea în care toate orgoliile s-au stins

se-ascunde necunoscutul.

 

– Te iubesc! Fii binecuvântată, curată iubire 

 a sufletului meu însetat și înfometat 

 de incredibilul ce mi se întâmplă!

 Întâlnire divină.

Tu, cine-mi ești și cum te cheamă, 

 și ce păcat ispășitor mă mai așteaptă, 

 pe mine, damnatul la Iubire?

 Fericire damnată! – îmi șoptești.

 

Mesager al eternității, ca un cerc într-o spirală,

timpul s-a dizolvat în tăcere.

Totul a rămas în trecut.

O nouă zi începe.

Continue reading „Irina Lucia MIHALCA: Intersecții sinaptice…(versuri)” →

 Acolo unde cerul şi pământul se unesc

 

Norii-au plecat, ploaia s-a oprit,

simţi răcoarea şi miresmele serii?

Închide ochii, ascultă-i simfonia!

– Cu tine nu mai simt nimic,

 mă tulbură această melodie.

 În aburii liniştii,

 timpul pare să se fi oprit,

 prin fiecare poveste

 te urmez într-un alt timp.

 Priveşte cerul, ascultă-i şoapta!

Ce e frumosul dincolo de un gând?

 

Prin curba privirii, o apostilă

– asocieri, atingeri, emoţii, stări

ce-şi poartă departe matricea-n noi… -.

Suntem reflectarea

unui creator absolut, desăvârşit,

cu cât ne adâncim în El

deschidem porţi nebănuite azi,

dar mâine poate fi

iluminarea eternului din noi.

 

Suntem gânduri într-o mare de gânduri,

nu pescuim nimic necunoscut,

doar ceea ce cunoaştem.

Suntem goi şi descoperiţi în faţa Lui.

Să nu frângi aripile nimănui!

În adierea nopţii desfă pumnii

şi lasă fluturii să zboare!

– Nu pot, de teamă să nu te scap,

 nu am puterea să rezist unei profunde iubiri!

 Între lume şi tine plutesc, 

 în adâncimea cerului doar pe tine te văd.

 Te caut în fiorul pe care mi-l transmiţi

 în lumina eternei încântări.

 Nimic din tine nu-mi este străin,

 mă porţi fascinat spre zări senine 

 şi clipe noi ale paradisului,

 pentru acum, aici, dar şi pentru

 acel veşnic acord al armoniei depline.

 

 – Zborul spre tine-i viu, om frumos al inimii mele,

 spre destinaţia finală,

 în dansul spiritului te-am văzut.

 O mare învolburată,

 un mister eşti, ochii tăi mă răscolesc!

În aureola timpului, culcată în pliurile spiritului,

sunt doar un gând multiplicat

în evantaiul gândurilor. Tu cine eşti?

– Ecoul tău, un veşnic căutător! 

Vreau mult mai mult din tine.

 Sunt una cu tine, cu lumea,

 cu cerul, cu marea, cu vântul,

 cu lumile din fiecare.

 Mă-ndrept în cel mai tainic loc,

 acolo unde

 cerul şi pământul se unesc.

 

În colţul ochilor, o picătură de rouă

topită într-o lacrimă este inima ta,

sufletul tău

mereu va fi călător

spre-acel tărâm unde mă vei întâlni…

 

Aici, acolo, pretutindeni

 

Te simt al fluturilor,

ca semn că iubirea există, visule!

Pe malurile apelor, sub clar de lună,

plutim împreună,

de mână cu cerul, prin imaginile

ce trec prin noi, zărim ţărmul speranţei.

– Ce frumoasă, mereu cu privirea căutând, 

 înconjurată de-o aură, răscolind lumile!  

 

Continue reading „Irina Lucia MIHALCA: Poeme inedite” →