Irina Lucia MIHALCA: Ceasornicarul timpului/Time clockmaker

Ceasornicarul timpului

Astăzi, marţi, de dimineaţă, pe strada mea,
la o tarabă a apărut un personaj fără vârstă.
Purta o pancartă – Reparăm, pentru o zi, timpul ceasurilor,
drept plată, ultimele nouă secunde! –
( pe masă diverse obiecte împrăştiate
străluceau în raza oglinzii )

Grăbiţi oamenii trec mai departe, doar unii
schiţează un mic zâmbet: Hm, ciudat reparator, insolit afiş!

În drum spre şcoală, un copil se opri. Se uită, întrebă curios,
întinzând ceasul primit cadou, cu o zi înainte:
– Pentru o zi, ce timp îmi puteţi repara?
– Depinde ce vrei! Un timp prăfuit, un timp îngheţat,
un timp diferit, un timp atârnat înainte, un timp înapoi,
un timp paralel, o buclă de timp,
jumătăţi sau sferturi de timp, fantome de timp măcinat?
– Un timp în avans cu zece ani!
şi, astfel, prin timp, o zi, dispăruse…

Cu părul în vânt, o tânără suplă a trecut înainte.
Citind, se întoarse: De ce nu?!
– Aş vrea să primesc un timp diferit!
întinde ceasul-brăţară şi-n alt timp intră…

A trecut şi-un bătrân, ce greu îşi târşi anii mulţi,
privind aşeză pe tarabă vechiul ceas
şi-n jumătăţi de timp, pentru o zi, el fugi…

Întâmplarea făcu, ca pe lângă pancarta postată,
să treacă şi-un om singur,
cu privirea rătăcită. Vag, gândul îi încolţi:
– Un timp, un timp paralel să primesc!
Ceasornicaru-i zâmbi, tăcut îi luă ceasul
şi, astfel,
între tristeţe şi soare,
prin ritmuri mareice, omul trecuse…

…. spre seară îşi strânse afişul, taraba cu piesele timpului,
ştia sigur, a doua zi, de la fiecare,
în dar va primi nouă preţioase secunde,
cadrane de vise, imagini, cu migală fixate prin timp…

Time clockmaker

Today, Tuesday, in the morning, on my street,
an without age character appeared on a stall.
Wear a pancart – We repair, for one day, the time of the clocks,
as payment, the last nine seconds! –
(on the table various scattered objects
shone in the mirror’s beam)

Hurried people pass on, just some
sketches a small smile: Hm, strange repairer, unusual poster!

On the way to school, a child stopped. He looked, ask curiously,
stretching the watch received as a gift the day before:
– For a day, what time can you fix me?
– Depends on what you want! A dusty time, a frozen time,
a different time, a time hung forward, a time back,
a parallel time, a loop of time,
halves or quarters of time, time ghosts milled?
– Ten years in advance!
and thus, through time, one day, he disappeared…

With her hair in the wind, a tiny young woman went ahead.
Reading, he turned: Why not?!
– I’d like to receive a different time!
stretch the bracelet watch and at other times come in…

An old man passed by, too hard for his many years,
he stared putting down the old watch on the stall,
and in halves of time, for one day he ran…

It happened that, like the posted placard,
to pass a man alone,
with the stray gaze. Vaguely, the thought springs to him:
– A time, a parallel time to receive!
The clock maker smiled, silently taking his watch
and so,
between sadness and sun,
through tidal rhythms, man had passed…

… in the evening he gathered his poster, the stall of the pieces of time,
he knew for sure, the next day, from each,
as gift will receive nine precious seconds,
dreams quadrants, pictures, carefulness painted through time …

————————————

Irina Lucia MIHALCA

București

28 mai 2019

Irina Lucia MIHALCA: Aici este patria mea

Aici este patria mea

 

Tu, numai tu știi! Aici ți-s rădăcinile,
aici, cimitirul cu oasele străbunilor,
aici ți-e neamul – scutul neclintit
din piepturile
trecute prin foc și sabie,
aici, grâul a crescut cu sângele
și râurile de lacrimi,
aici ți-s mama și tata,
aici copiii,
aici, meleagul unde te-ai născut
și primul cântec de leagăn ascultat,
aici ai făcut primii pași
și-ai crescut vlăstar ‘nalt ca brazii,
aici ai simțit dulceața graiului strămoșesc.
Tu, numai tu știi ce-nseamna suspinul, dorul și jalea,
chiuitul și hora, dangătul clopotului, rapsozii,
sunetul buciumului și-a doinei cântate,
cuibul de rândunică și barză,
flamura tricolorului
privit cu mândrie în zare,
pâinea coaptă-n vatră,
turmele de oi pe dealuri,
susurul izvorului, Dunărea și marea,
adierea vântului în codrii și-n plaiuri-ntinse,
crestele munților și zborul acvilei în cerul înalt.
Tu, numai tu știi, aici au trăit și-au luptat cei mai viteji
și cei mai ageri regi și voievozi – trecuți în rândul sfinților,
soldați, țărani – talpă țării, revoluționari
și-atâția eroi
căzuți pe câmpurile de luptă
ale Moldovei, Ardealului și Țării Românești,
pentru credință, pentru țară și neam
– Dromihete, Burebista, Deceneu, Scorilo, Decebal,
Mircea, Alexandru cel Bun, Ioan Corvin,
Ștefan cel Mare, Vlad Țepeș,
Mihai Viteazu,
Constantin Brâncoveanu,
Avram Iancu, Horia, Cloșca, Crișan,
Tudor, Bălcescu și Cuza,
Carol, Ferdinand, regina Maria,
batalioanele ce-au trecut Carpații,
în cântec de luptă, spre întregire,
cei prigoniți, cei deportați
și cei care-ai murit în lagărele comuniste.
O piramidă a nemuririi!
Tu, numai tu știi ce-nseamna ruga,
bocetul
și durerea mamelor
pentru fiii plecați la război
– candelă veșnic aprinsă în inimi.
Tu, numai tu știi ce-nseamna întruparea și-nvierea,
potirul și pâinea, trupul și sângele,
urme și pași,
stele ce ard, fluier și nai,
semnul crucii făcut pe pâine,
zidirea Anei și înălțarea lui Manole,
Miorița, ouăle încondeiate,
ia și portul țesut și cusut,
psaltirea în graiul lui Dosoftei,
amintirile și poveștile lui Creangă,
scrisorile, luceafărul și doina lui Eminescu,
carul cu boi, țărăncile
și ciobănașii pictați de Grigorescu,
coloana infinitului
și pasărea măiastră a lui Brâncuși,
tânguirea viorii în balada lui Porumbescu,
corola de minuni a lui Blaga,
rapsodia lui Enescu,
lacrima de pe malurile Prutului
și toate câte și care-au stat, și stau la temelie.
Să nu uiți, să nu uiți, române!
Cu lumină, cu iubire, cu recunoștință,
cu tărie
să spui tuturor:
– Aici, doar aici este patria mea, România!

————————————

Irina Lucia MIHALCA

București

16 mai 2019

Irina Lucia MIHALCA: Constelația alunițelor

Constelația alunițelor

 

Un condei fermecat, o cheie universală,
o forță rătăcită-n slăbiciuni
învăluie trăirile
în glasuri anorganice.
O confruntare violentă, eliberatoare
– galben, albastru, verde și roșu.
Un câmp de iriși multicolori
ce-și întind petalele fragile.
În urme de pași, fiecare pietricică
este întoarsă
printre liniile iubirii sperate.
Un radiant roșu cu linii ascunse.
Te-ai nărui în ea – amfora plină de iubire!

 

O călătorie este o formă de repetiții
în așa fel încât s-o poți reconstrui
în timpul și spațiile reale
ce curg lin din tine
– pe linia lobului,
pe umeri
și tot ce cuprinde
între degetele tale,
într-o răsuflare caldă
prin constelația alunițelor!

 

Să stai cu ea, în afara anotimpurilor,
să cauți lumina din câmpie!
Cu palmele rezemate
lași buzele
să caute
încheietura gleznei.
O radiere de căldură.
Ecouri, sunete, fiori, tresăriri.
Sărutul unui răsărit de soare
deschide respirația
prin aer și vânt.
În această fluorescență dinamică,
în lumina câmpiei, fiecare aluniță e trezită.

 

Dincolo de voi, în spatele ochilor,
privești oceanul agitat din tine,
un amestec de albastru-verzui
în orizontul întins,
ca o graniță imaginară
între voi și universul imens.
Dincolo de ziduri, în aceste culmi,
derulezi șiragul
alunițelor strălucitoare.
Totul se întâmplă în tresăriri și respirații.

 

Sheherezada,
în lumina rece a lunii,
doar vinul deschide drumul poveștilor!

————————————

Irina Lucia MIHALCA

București

7 mai 2019

Irina Lucia MIHALCA: Grupaj liric

Din picături sunt toate

 

 

Din mişcarea gândurilor apar emoţiile,

plonjezi în adâncuri, visul iese din matcă,

răspunsurile te-aşteaptă,

iluzii sunt,

în urmă foşnesc gânduri, emoţii,

stări, ataşamente,

în vârtejul lor nu eşti tu,

în prezenţă, în simţiri, atunci eşti tu.

Dacă a vedea înseamnă a crede,

oare, este şi adevărat?

 

În tăcerea inimii asculţi vocea lăuntrică,

intri înăuntru, în mister,

trezeşti focul

şi tot ce descoperi e golul.

Acel gol este El, Dumnezeu.

Acolo nu există timp, nu există formă,

la periferie se rotesc formele,

nu în centrul tău,

în cercul acela se-adună trecutul,

cu fericiri, drame, idei, nume, trăiri,

în acel gol, doar nimicul.

De stai cu spatele la viitor,

privind, în urmă, vezi

cum se risipesc toate astea.

Tot ce există în exterior

sunt produse de minte,

chiar şi “iubirea” oamenilor.

Totul. Se întinde în trecut ( memorie)

sau în viitor ( fantezie),

niciodată în prezent.

Natura minţii

nu poate sta în acest timp.

 

Viaţa este doar prezent. O infinitate

de momente prezente

ce-n realitate sunt doar Unul,

Totul-în-acelaşi-timp.

Un singur, identic, moment.

Simţind, nu gândind,

nu încetinind mintea,

simţind

sau a fi prezenţă în Acum.

Doar atunci eşti tu, o fiinţă liberă,

doar acea fiinţă există, nu formele din jur,

iluziile apar, dispar, mor, renasc,

o scară ce duce la infinit.

Universul este în noi.

Acel acum este mereu neschimbat,

identic nimic, de necuprins.

Doar aceea este iubirea.

Compasiunea

şi bucuria ei curgătoare

va lumina întreg templul tău.

Las-o să strălucească

în centrul fiinţei tale!

 

Dumnezeu se ascunde în tot

şi lasă iluzia că formele ar exista.

Când înţelegi asta nu poţi

să nu râzi. Pare absurd.

A-L cunoaşte nu este să ajungi

la un drum, un vârf, un ţel,

ci o renunţare

la a te identifica cu forma.

Un văl se ridică, trepte spre lumină,

văl după văl se ridică,

acel nimic este identic

în tot ce există,

în vis şi-n viziuni îţi vorbeşte,

intrând în El se intră în Tot.

Atâta pace, atâta iubire

şi-atâta bucurie la un loc!

 

Cine e celălalt? De eu intru acum

şi o faci şi tu, cine suntem?

Nu suntem noi, ci El,

suntem Unul, uniţi cu El,

suntem aceiaşi, parte din întreg,

eu, tu, co-creatorul

propriei vieţi,

o singură fiinţă măreaţă, eternă,

în mişcare şi-n înţelegere.

 

Din picături sunt toate…

 

 

* * * * *

 

 Pentru o vreme, totul e o consolă 

 

 

Totul este atingerea clipei,

curcubeu arcuit de culoare,

efemerul se transformă-n veşnicie.

Când calde, când reci,

când cântece, când mute,

când vesele, când triste,

rebele ploi îşi poartă suspinul ecoului.

 

Continue reading „Irina Lucia MIHALCA: Grupaj liric”

Irina Lucia MIHALCA: Lumină-n veşnicie (poeme)

Din picături sunt toate

 

Din mişcarea gândurilor apar emoţiile,

plonjezi în adâncuri, visul iese din matcă,

răspunsurile te-aşteaptă,

iluzii sunt,

în urmă foşnesc gânduri, emoţii,

stări, ataşamente,

în vârtejul lor nu eşti tu,

în prezenţă, în simţiri, atunci eşti tu.

Dacă a vedea înseamnă a crede,

oare, este şi adevărat?

 

În tăcerea inimii asculţi vocea lăuntrică,

intri înăuntru, în mister,

trezeşti focul

şi tot ce descoperi e golul.

Acel gol este El, Dumnezeu.

Acolo nu există timp, nu există formă,

la periferie se rotesc formele,

nu în centrul tău,

în cercul acela se-adună trecutul,

cu fericiri, drame, idei, nume, trăiri,

în acel gol, doar nimicul.

De stai cu spatele la viitor,

privind, în urmă, vezi

cum se risipesc toate astea.

Tot ce există în exterior

sunt produse de minte,

chiar şi “iubirea” oamenilor.

Totul. Se întinde în trecut ( memorie)

sau în viitor ( fantezie),

niciodată în prezent.

Natura minţii

nu poate sta în acest timp.

 

Viaţa este doar prezent. O infinitate

de momente prezente

ce-n realitate sunt doar Unul,

Totul-în-acelaşi-timp.

Un singur, identic, moment.

Simţind, nu gândind,

nu încetinind mintea,

simţind

sau a fi prezenţă în Acum.

Doar atunci eşti tu, o fiinţă liberă,

doar acea fiinţă există, nu formele din jur,

iluziile apar, dispar, mor, renasc,

o scară ce duce la infinit.

Universul este în noi.

Acel acum este mereu neschimbat,

identic nimic, de necuprins.

Doar aceea este iubirea.

Compasiunea

şi bucuria ei curgătoare

va lumina întreg templul tău.

Las-o să strălucească

în centrul fiinţei tale!

 

Dumnezeu se ascunde în tot

şi lasă iluzia că formele ar exista.

Când înţelegi asta nu poţi

să nu râzi. Pare absurd.

A-L cunoaşte nu este să ajungi

la un drum, un vârf, un ţel,

ci o renunţare

la a te identifica cu forma.

Un văl se ridică, trepte spre lumină,

văl după văl se ridică,

acel nimic este identic

în tot ce există,

în vis şi-n viziuni îţi vorbeşte,

intrând în El se intră în Tot.

Atâta pace, atâta iubire

şi-atâta bucurie la un loc!

 

Cine e celălalt? De eu intru acum

şi o faci şi tu, cine suntem?

Nu suntem noi, ci El,

suntem Unul, uniţi cu El,

suntem aceiaşi, parte din întreg,

eu, tu, co-creatorul

propriei vieţi,

o singură fiinţă măreaţă, eternă,

în mişcare şi-n înţelegere.

 

Din picături sunt toate…

 

Pentru o vreme, totul e o consolă 

 

Totul este atingerea clipei,

curcubeu arcuit de culoare,

efemerul se transformă-n veşnicie.

Când calde, când reci,

când cântece, când mute,

când vesele, când triste,

rebele ploi îşi poartă suspinul ecoului.

 

Avem nevoie de noi, ne căutăm

şi ne găsim în cei ce ne simt,

renunţi la tine

pentru a te regăsi în mine.

Acolo mă vei afla!

 

Când te vezi nu mai poţi pleca,

aşa cum răspunde apa la faţă,

aşa răspunde

inima inimii celuilalt,

ai nevoie de cineva

care vede bine,

fiind atât de aproape.

Frumos dar nepreţuit,

atinge-i inima

şi vine cu tine oriunde!

 

În orice zid poate creşte o floare

prin crăpăturile formate,

sărutul luminii prinde viaţă.

Aşezată-n palma ta,

sunt dincolo de tine,

şi totuşi, trăiesc înlăuntrul tău,

în tine mă pierd şi m-adun,

trestie-femeie din infinit întregită

– zăpadă în flăcări -,

o forţă ne frământă,

ne ţine legaţi, unindu-ne,

ne-aşază pe scara cerului,

ducând cu noi mesajul îngerilor.

 

Ca-ntr-oglindă, poveştile sunt scrise

în licăriri de stele.

Mereu ai avut senzaţia

că undeva te risipeşti în tine,

căutai oglinda

să vezi pe unde-ai rămas,

rămăşi goi, ca la-nceputuri,

mi-ai simţit adâncimile

– izvor îmblânzit de pietre,

de dor, de durere şi şoapte -,

greutatea pune-n mişcare

un univers lăuntric,

un vânt ce poate s-adie,

dar poate să mute şi munţii.

 

Lasă iubirea să curgă

acolo unde este nevoie,

se va-ntoarce la tine,

nu ştii de ce şi pentru ce,

sunt visul tău, e-acolo mereu,

trăieşte-l şi iubeşte-te,

în tine suntem ascunşi,

în toate suntem!

 

Pentru o vreme, totul este o consolă

şi tot noi rămânem apoi.

 

Strigătul

 

În cădere,

cu braţele întinse

spre cerul liber, în flăcări,

un copac

îşi strigă departe,

puternic, sfâşietor, durerea.

 

Întins, galben, abandonat

– erou căzut

privind la stele -,

trupul spectral

a cedat

roua lacrimilor

şi-o îmbrăţişare

acestui pământ tăcut.

 

În zori,

printre frunzele verzi,

mugurii cântă renaşterea.

 

 

În urma noastră

 

Adânc, în lumina lunii

şi-a ceţii curgătoare-n valuri,

un gând legănat persistă,

invadând strălucirea amintirilor

din oglinzile de-argint.

 

Peste ţărmurile mării,

ecoul cântecului lunecă

interludii romantice ale dansului,

lumină aurie în priviri,

spirală de zâmbet,

tresărire rămasă, urme de paşi

şi fiecare clipă-i de vis,

noi constelaţii

fără bariere în inimile noastre.

Durerea cercului

îşi caută lumina rotundă,

blocată în lupta

născută din dragoste şi pasiune.

 

Într-o mare de suspine,

rochia mea neagră ca noaptea

te bântuie din nou,

corabie plutind hieratic

dincolo de orizont,

în căutarea unui port

unde să-şi ancoreze sufletul.

Prin inflexiunile vântului,

sunetul dorului tău

a pătruns aici,

uimitor precum misterul

căutării braţelor tale

prin mare

şi-atingerii mâinilor noastre.

 

În urma noastră încă vibrează

dansul cântecului, viaţa.

Continue reading „Irina Lucia MIHALCA: Lumină-n veşnicie (poeme)”

Irina Lucia MIHALCA: Atingerea

Atingerea

 

Când toate zidurile înălțate cad unul câte unul, când barajele gândurilor se surpă,
când simți cum se scufundă, în apele memoriei, toate palatele Veneției,
când visele, cândva suspendate, se trezesc la viață,
când nimic nu mai rămâne între noi,
când pornim unul în celălalt,
privindu-ne adânc,
deschizându-ne,
acceptându-ne,
atunci, doar atunci,
lăsăm iubirea
să curgă
din unul în altul.
Îmbrățișăm totul.
În centrul nostru, un templu al focului!
Fără să ni le vadă cineva
două aripi
ne-au crescut,
la fiecare, pe spate.
23 noiembrie 2018

————————————

Irina Lucia MIHALCA

București

Irina Lucia MIHALCA: Un scaun gol

Un scaun gol

 

Privești rătăcit, pierdut, în lumina suspendată a amurgului.
Toți ne prăbușim, uneori, în întuneric,
rostogolindu-ne
în flăcările gândurilor.
Alegerea de a ne ridica, doar, ne diferențiază.
În dansul vieții privești cupola cerului?

 

În curcubeu te transformi, apoi în umbra dizolvată
și-n curbura lucrurilor ce trece peste iarbă
atunci când se îngână
ziua cu noaptea.
Cu inima ne încălzim.
Să nu renunți la vise,
să nu-ți lași gândurile în frig!

 

În corolarul acestei senzații conștiente,
cuvintele se topesc în tăcere.
Simți bucuria de a trăi – o singură respirație,
simți realitatea
tot mai profund, tot mai larg.
În spate lași niște urme de ardere,
de durere, de oameni,
de întâmplări
și lucruri dispărute.
Viața este aici, acum.
Auzi strigătul ei?
Realitatea este o inimă.
Deschide-o!
Un univers nou vei crea.
Prin vânt, prin copaci, prin păsări,
prin sunete și senzații,
prin oameni
Dumnezeu îți vorbește.

 

O rază de lumină îți traversează chipul,
centimetru de centimetru,
camera ta devine
din ce în ce
mai strălucitoare.

 

————————————

Irina Lucia MIHALCA

București

3 aprilie 2019

Irina Lucia MIHALCA: Sfera realității

Sfera realității

 

Din tăcere se nasc cuvintele, acolo unde

timpul nu mai are consistență.

Plutești pe o suprafață

în rătăcire,

într-un ceas fără limbi

se întâlnesc trecutul

și prezentul transparent.

Privește și ridică-te!

Ești tu, puternic, strălucitor!

Ridică-te în picioare și privește!

Asumă-ți propria măreție!

Mergi dincolo de frică. Crești.

Lucrurile se desfac singure.

Știi când să te oprești,

să te bucuri, să înflorești.

Atracție, recunoaștere,

rezonanță, similitudine.

Recunoști cerul și pământul,

apele interioare

și luminile confuze.

Un centru

preschimbă haosul în cosmos.

 

 

Mările și fluxurile cosmice

curg prin pietre,

prin iarbă,

prin copaci,

prin păsări și prin tine.

Același cer curge în tot.

Același pământ ne ține.

Un trubadur ești,

respiri viața

printr-o privire proaspătă,

asculți realitatea efervescentă,

în noi direcții mergi,

cu noi provocări.

Un dialog se extinde ritmic,

curgător, moale, viu,

deschis

în fața realităților,

în fața întâmplărilor vieții.

 

 

Sunetele și culorile fuzionează

cu aripi de fluture,

asemeni destinului,

adâncurile te cheamă

cu nostalgia secundei,

cu înțelegere,

atât de aprig, atât de fermecător.

Totul este pulsație,

un nou ciclu îl poți modula.

 

 

Cu tălpile privești în miezul tău,

prin rădăcinile întinse

pătrunzi în șoaptele nopții,

în întunericul pământului,

în urmele lăsate în carnea,

în oasele,

în urmele și visele

purtate prin timpuri.

În tine sunt toate lacrimile,

în tine toate zâmbetele simțite

și trăite vreodată.

În spațiul vieții

și-al morții ți-s rădăcinile.

 

 

Pentru a da lumină,

respirația ta scaldă spațiile realității.

Cu fiecare inspirație renaști,

cele mai îndrăznețe vise

se întrupează,

devin realitate,

cu fiecare expirație

un sfârșit, dar și un nou început.

————————————

Irina Lucia MIHALCA

București

10 martie 2019

 

Irina Lucia MIHALCA: Călătorie printre sensuri

Călătorie printre sensuri

 

În mijlocul vieții, în rătăcire, plutești pe o suprafață,

realitatea te doare, oglinzi multidimensionale

îți reflectă

spațiile interioare.

Cât poți rezista? – te-ntrebi, cu răbdare.

 

Prăbușit, întins pe o piatră a altarului,

ți-e frică să te ridici în picioare,

ți-e frică de măreția ta,

același pământ ne ține,

același cer curge în noi efervescent.

 

Asculți realitatea, imaginile zilei îți defilează-n priviri

și înțelegi – cu inima deschisă, prin noi

se creează lumea,

prin noi o schimbăm, relevând-o.

 

Prin perdeaua de lacrimi privești un alt vis,

la capătul lui, prin pori, cuvintele

se estompează,

îndepărtându-se.

 

Intri în zorii unei zile, eliberezi separarea,

mergi dincolo de frică, prin torent

și înțelegi – lumea se schimbă,

lucrurile se desfac singure,

pe-aceeași parte a timpului,

să-ți calmeze neliniștea.

Vezi firul de iarbă, o mierla cântă,

în aer plutește parfumul caprifoiului.

 

Ca niște copii, acum știi când să te-oprești,

acum știi când

să te bucuri, când să-nfloresti.

Oriunde ești în urme vizibile – înăuntru și în afară.

 

Un strop de culoare, puțin elan,

ceva mister și frumusețea o regăsești în armonie,

ca și cum viața ar fi

mătasea luminii din muzica veșniciei.

————————————

Irina Lucia MIHALCA

București

14 februarie 2019

 

Irina Lucia MIHALCA: Poezii

Așteptarea…

 

Aşteptarea
e atunci când ai auzit că-n piept îţi arde dorinţa de tine,

hai, smulge durerea din floarea tăcerii, durerea care-i umbreşte ochii,

te uiti în jur şi vezi cum braţele cuprind doar neantul,

un vis, o lume spectrală în care te pierzi în apa vie a iubirii,

chiar dacă pământul de sub tălpile noastre se mişcă,

asemeni nisipurilor mişcătoare,

în aer dispari dacă nu te simt lângă mine,

un vis inspirat din repetare,

face parte din tine,

înăuntru îl simţi, renăscându-te.

 

Da, iubitule!

Ţine-mă, să nu-mi dai drumul!

Dincolo de marginile lumii se revarsă speranţele ei.

Noi suntem viaţa, noi suntem apa vie

cu tainele luminii

în aventura cunoaşterii,

lutul facerii, fericit în roua iubirii!

 

 

Ochiul apei

 

Înainte de a exista, din tăcerea visului

privea oul cosmic apărut

prin contopirea cerului cu pământul.

Înainte de a exista, privea nuferii calmi

cum suspinau retrași,

în adâncul mâlului întunecos,

ca, în lumina aurorei, să renască.

Dincolo de aparențe, tulburând oglinda apei,

pletele sălciilor se unduiau.

 

Prin vocea Profetului, o mână visătoare

pictează eternitatea,

o zi albă, o noape plină de convulsii,

pictează repede Paradisul,

fără eboșe, fără retuș,

doar din sclipiri

( în viteză, marele secret al vieții)

albul pânzei înflorește adevăruri cristaline.

Continue reading „Irina Lucia MIHALCA: Poezii”