Irina-Cristina ŢENU: Pot fi…

Azi, de ziua poeziei,
Pot fi ploaie, pot fi vânt,
Pot fi gând pierdut prin ceață,
Pot fi soarta unui vis,
Pot fi vis din ăl promis,
Pot fi toamnă-primăvară,
Pot fi vară,
Pot fi iarnă,
Pot fi fulg de nea iară și iară.
Pot fi o carte prea deschisă,
Cu pagini îngălbenite de un timp îmbătrânit prea devreme.
Pot fi carte așezată pe un scrin,
La lumina plăpândă a ultimei răsuflări a unei lumânării albe,
Pot fi acea carte care așteaptă să fie citită nu de vântul ce șuieră prin gări pustii,
Nu de lacrima ce cade din ochiul ce-o pierde de dor.
Pot fi acea carte pe care nimeni nu o citește cum vrea ea,
Și devine o poveste citită în fuga de oameni
Care o înțeleg cum vor sau cum pot, printre rânduri.
Pot fi o țigară care se consumă prea mult, prea repede, prea cum vrea ea,
Pot fi o floare ofilită, uitată în glastră, neudată la timp de un strop de ceva…poate de iubire.
Pot fi o aripă frântă din care se scurg stropi de sânge,
Pe care nu-i vede nimeni.
Sunt stropi invizibili ai unei dureri fără glas…
Pot fi glas fără cuvinte și cuvinte fără glas,
Pot fi amintire pitită într-un colț de inimă sau doar într-un colț…întunecat, rece, sordid.
Pot fi suflet bun într-o lume (ne)bună,
Pot fi pas de gheață pe asfaltul fierbinte,
Pot fi zumzet de albină ieșită din stup
Să colinde lumea de salcâmi sau… poate o floare de nu mă uită.
Pot fi o lume pentru un suflet cald,
Pot fi un suflet cald într-o lume rece,
Pot fi întrebare fără răspuns
Și răspuns fără întrebare.
Pot fi rug pe care ard amintiri dintr-un timp pierdut
Printre lacrimi ce cuvântă despre un dor ce prin inimă se avântă.
Pot fi suflet (ne)iubit ce se ascunde printre litere
Ce dansează pe hârtie, mândra horă a unirii.
Pot fi multe în prea puțin,
Pot fi câte puțin din toate,
Pot fi toate dintr-odată,
Dar nu sunt.
Azi sunt trestie ce cugetă,
Sunt iubire,
Sunt speranță,
Sunt o lacrimă de dor,
Sunt un mugur ce așteaptă vântul cald de primăvară,
Sunt pământ lipsit de flori,
Sunt o umbră pe pâmânt,
Sunt al vieții glas ce spune:
Azi doar cuget, deci exist.

———————————

Irina-Cristina ŢENU

21 martie 2019

Irina-Cristina ŢENU: Când iubirea ta a devenit marea mea

Când iubirea ta a devenit marea mea

Când iubirea ta a devenit marea mea
M-am aruncat în valurile sale înspumate
Și-am mângâiat cu ele fiecare stea
Din nopțile de primăvară parfumate.

Cu fiecare lacrimă a mării mi-am spălat durerea,
Cu fiecare șoaptă a valului am învins tăcerea,
Mi-am îndemnat inima să-ți declare iubirea,
Iar buzele să-ți sărute privirea.

Timpul însetat de dragoste ne-a unit pe-amândoi,
Am zâmbit fericirii ce pe chip ni se citea,
Mi-ai vindecat sufletul bolnav, plin de nevoi,
Când iubirea ta a devenit marea mea.

———————————

Irina-Cristina ŢENU

20 martie 2019

Irina-Cristina ŢENU: Punct de lumină

Captiv printre cuvinte
Timpul răzvrătit ține
De mână clipe enigmatice
Sunt doi acrobați pe o sârmă
Uniți de aceeași pasiune
Fac echilibristică prin viață
Aruncându-mă în vâltoarea
Neprevăzutului ce-mi zâmbește
Ironic de printre neînțelesuri
Zâmbesc dezlegând pași
Încurcați pe poteci
Virgine
Sunt reci, dar pline de nevoi
Vor în lumină să le scald
Să le fie și lor cald
Să nu moară-ntuneric,
Cu timpul survolând deasupra lor
Iau un gând îl prefac în cuvânt
Fac mănunchi de cuvinte
Din gânduri sfinte
Răpesc timpul
îl întemnițez în el
Și atunci observ
Niște lacrimi
Mângâindu-mi pașii
Ce aleargă liberi pe poteci
Scăldate în soare
Zâmbesc și înțeleg
A trecut norul și i-au rămas lacrimile în suflet
Gingaș le ating cu condeiul meu
Și văd cum ele-nfloresc
Într-un vers, devenind
Un punct de lumină în Univers.

———————————

Irina-Cristina ŢENU

18 martie 2019

Irina-Cristina ŢENU: Dama cu mantie neagră

Am mai sorbi din clipe,
Am mai sorbi din visuri,
Am mai sorbi din timpuri,
Am mai sorbi din speranțe trăite,
Dar toate fug…
Și se tot duc…
Zboară în stol
Între cer și pământ.
Sub lună tremură simțirea
Părăsită de gândul ce-și caută menirea.
E frig în noaptea înveșmântată în lumină.
E frig și-am mai sorbi din sufletul fierbinte,
Dar în el un foc năprasnic arde
Și ne mistuie dorințele ascunse.
Am mai sorbi din viață
Un minut, o secundă.
Ne-am ostoi acea sete nebună
Ce joacă precum o paiață
Pe pământul cufundat în ceață.
Dar pe drum…
Într-o zi….
O Damă cu Mantie Neagră…
Ne dă să sorbim
Din al său pocal plin cu stele argintii,
Iar timpul în loc se oprește.
Of…n-am mai sorbi…
Și-am mai trăi…
Dacă sufletul aripi n-ar prinde…

———————————

Irina-Cristina ŢENU

14 martie 2019

Irina-Cristina ŢENU: Aș fi vrut

Aș fi vrut

Aș fi vrut să nu las cuvintele să îmi fure condeiul sufletului
și în miez de noapte să-ți picteze iubirea în inimă.
Aș fi vrut să te trăiesc
cum se trăiește codrul verde,
iarăși și iarăși,
inspirând, expirând,
trăgându-și seva
din adâncul pământului veșnic tânăr.
Aș fi vrut să mă trăiesc
oglindu-mă în privirea ta făr’ de amurg,
ascultând glasul munților ce ne slăvesc iubirea,
scriindu-ne în piatră simțirea.
Dar pașii ne umblă aievea,
prin trăiri ce tulbură necontenit ființa.
Drumu-i greu, tăcerea-i posacă,
pionii atacă regina ce cade răpusă de un dor
rătăcit pe-a sa cale.
Vântul sună din goarnă, e timpul de luptă,
nebunii s-adună, furtuna răsună,
trăirea din noi se răzbună,
cerul privește și tună,
lacrimi amare îi curg pe obraz,
strălucesc precum un topaz.
Mă trăiesc într-o lume ce plânge de necaz,
pe front regina a căzut,
să te trăiesc, nu am putut, cum aș fi vrut.

———————————

Irina-Cristina ŢENU

13 martie 2019

Irina-Cristina ŢENU: Viața pierdută în noapte

Viața pierdută în noapte

În zâmbet transformat în coșmar
Se strâng tăceri înveșmântate
În flori de cristal.
La pianul din frunze de toamnă
Iubirea cântă lăcrimând,
Împletind note muzicale
Cu melancolii îmbrățișate
de amintiri ruginii.
Regretele se agață de cerul ce curge
În izvorul fără glas în care se oglindesc
Pașii secundelor moarte
Ce-și caută viața pierdută în noapte.
Cetate cu ziduri înalte e sufletul ce
Urlă departe și vise amare împarte.
Palma firavă a vieții ia în
Treacăt o stea pe care o așază
În inima ce se zbate să simtă secunda
Ce-și plânge suratele ce și-au
Pierdut viața în noapte.
Și de timp se agață,
Și de moarte se roagă
Să nu vină s-o ia,
Să mai simtă o dată iubirea
Și viața zbătându-se în ea.

———————————

Irina-Cristina ŢENU

8 Martie 2019

Irina-Cristina ŢENU: Doi nebuni amândoi

Doi nebuni amândoi

Un ghem de întrebări deznoadă răspunsuri
Să găsească iubirea rămasă orfană de noi.
Ne-agățăm de cuvinte dezgolite de sensuri.
Și totuși, ne iubim, ca doi nebuni, amândoi.

Călcăm pe urme de durere aparent potolită.
Ești în mine. Sunt în tine, cuibăriți în inima din noi.
Într-un plic și-o scrisoare, ascundem o iubire ofilită.
Și totuși, ne iubim, ca doi nebuni, amândoi.

Cu trupurile arse de iubire pustie
Aruncăm priviri reci ploilor din noi.
Cu sufletele goale săpăm o prăpastie,
Și totuși, ne iubim, ca doi nebuni, amândoi.

Un ghem de întrebări deznoadă răspunsuri
Despre o iubire aparent vie, doar în versuri,
Născută într-un vis cu ploi de cuvinte noi.
Și totuși, ne iubim, ca doi nebuni, amândoi.

———————————

Irina-Cristina ŢENU

28 februarie 2019

Irina-Cristina ŢENU: Ce simplu ar fi

Ce simplu ar fi

Ce simplu ar fi de nu mi-ar fi gândul condei.
De la răsărit la apus, mănunchi de idei.
De n-ar picta cu atâta ardoare iubirea-n floare,
Sentiment și culoare, în sufletul ce moarte nu are.

Ce simplu ar fi de nu s-ar stârni furtuni.
De visele lor n-ar cânta la harpa sufletului
Și-ar stârni dezgolite pasiuni.
Ce simplu ar fi să oprești zborul timpului.

Ce simplu ar fi de cântul din suflet
Nu și-ar face cuib în inima arsă
De-o lacrimă răstignită pe un urlet
De iubire, din privire, ștearsă.

Ce simplu ar fi de n-aș picta
Acea iubire străină.

———————————

Irina-Cristina ŢENU

27 februarie 2019

Irina-Cristina ŢENU: O răsuflare e de ajuns

O răsuflare e de ajuns

Soarele a îngenuncheat în fața buzelor
Ce râvnesc la un sărut arzător.
Le atinge blând, surâzând.
Vântul adie, el știe.
O răsuflare e de ajuns,
Iubirea să se nască.

Ziua apune, noaptea spune
Al sufletului dor ce nu trece ușor.
Din lacrimă de stea se naște dragostea.
O răsuflare e de ajuns,
Luna să mângâie speranța vie.

Răsare iarăși gândul.
Ale inimii răzvrătiri îngheață.
Pasul timid atinge pământul,
Merge pierdut, glasu-i mut.
Norii sfidează natura moartă
Dar…
O răsuflare e de ajuns,
Ea să învie.

Inima bate, în suflet se zbate
O iubire eternă. Ea n-are glas,
Dar îi place să stea la taifas,
Să îmi spună în felul ei că…
O răsuflare e de ajuns,
Să trăiască fără vreun răspuns.

———————————

Irina-Cristina ŢENU

26 februarie 2019

Irina-Cristina ŢENU: Parfumul dragostei dintâi

Parfumul dragostei dintâi

O ploaie
Cade într-un abis de trăiri.
Din ai săi ochi întunecați,
Curg lacrimi amare,
Sufletul mi-l udă,
Stropi s-așază-n fugă
Peste rana surdă.
În mine răsar
Atingeri stinse
Ale unui vis mort
Într-o clipă de timp
Rătăcit pe buzele care
Așteaptă tremurând
Sărutul adormit
Dincolo de gândul
Ce privește uimit
Ploaia ce îmi
Mângâie sufletul
Ce-atinge clapele
tăcerii, trăind
Fredonând
Muzica iubirii
Ce străbate zarea
Și cuprinde marea
Primăverilor înnebunite
De parfumul dragostei
Dintâi.

———————————

Irina-Cristina ŢENU

25 februarie 2019