Puțină lume cunoaște că, în 1920, la sugestia consăteanului și colegului său, etnograful Ion Chelcea, viitorul filosof și gânditor Petre Țuțea s-a înscris în clasa a V-a a liceului „Gh. Bariț” din Cluj unde, în 1923, promovând ultimele două clase ale cursului superior (a VII-a și a VIII-a, pe atunci) într-un singur an, absolvă liceul și susține examenul de bacalaureat. În toamna lui 1923, tânărul Țuțea se înscrie la Facultatea de Drept a Universității din Cluj, unde obține licența și doctoratul în drept cu calificativul Magna cum laude, cu o lucrare privind contenciosul administrativ, în anul 1929. (vezi Radu Sorescu, Petre Țuțea – Viața și opera, Editura Scripta, București, 1999). Menționez că, o interesantă carte completează această informație: „Mixaje în timp”, care este de fapt o incitantă culegere de articole interbelice alcătuită de regretatul poet clujean, Bazil Gruia (decedat 1995), ce ne oferă o frescă biografică a tinereții filosofului și gânditorului Petre Țuțea. Volumul a fost tipărit în 1999, la prestigioasa editură clujeană Casa Cărţii de Ştiinţă. Prima parte a cărţii cuprinde o introducere a poetului clujean Bazil Gruia despre filosoful Petre Ţuţea, precum şi câteva articole inedite publicate de acesta la Cluj, în ziarele, „Patria” şi „Chemarea”, sub patronajul PNȚ. Cartea este fermecătoare şi dezvăluie lucruri puţin cunoscute despre marele filosof naţionalist român, Petre Ţuţea, care şi-a făcut studiile liceale şi universitare la Cluj, devenind un publicist acid în presa clujeană, care şi-a pus condeiul în slujba liderilor Iuliu Maniu şi Ion Mihalache. Filosoful s-a născut în 1902, la Boteni, în Muscel, într-o familie de ţărani săraci. A urmat gimnaziul la Câmpulung Muscel, ca mai apoi să nu mai aibă bani să-şi continue studiile. Consăteanul său Ion Chelcea, viitorul etnolog, l-a luat cu el la Cluj şi l-a ajutat să-şi găsească un post de meditator pentru copiii unui ofiţer român dintr-un regiment cazarmat în oraş. De aici şi legenda că Ţuţea a fost copil de trupă. De fapt, viitorul filosof a locuit în cazarmă cu soldaţii şi a mâncat din oala lor. Între anii 1920 – 1923, Petre Ţuţea a urmat liceul „Gh. Bariţiu” din Cluj. Nu a fost un elev eminent. Foia lui matricolă atestă note relativ modeste. La Limba Română a avut nota 9, la Latină 7, la Franceză 5,5, la Matematică 5, la Anatomie 9, la Igienă 7, Drept 8,5, iar la Geografie 7,5. Ar fi firesc ca municipalitatea să amplaseze pe liceu o placă comemorativă care să amintească trecerea filosofului prin Cluj-Napoca. În 1924, Petre Ţuţea urmează cursurile facultăţii de drept a Universităţii Daciei Superioare, fiind considerat un student eminent. Anii universitari îi termină cu calificativul „distincţie” din partea profesorilor. Este apreciat de profesorii în Drept Roman, celebrii clujeni Ion Cătuneanu şi Traian Pop, viitorul rector. Petre Țuțea s-a lăsat inspirat de efervescența vieții literare clujene, în special de spiritul revistei conservatoare ”Gândirea”, unde publicau Gib Mihăescu, Cezar Petrescu sau Lucian Blaga. Pe străzile burgului transilvan Petre Țuțea și-a intersectat pașii cu Lucian Blaga, entuziasmat de publicarea noului său articol ”Revolta fondului nostru nelatin” din ”Gândirea”, unde revista își avea sediul în Hotel New York, actualul ”Continental”.

La Facultatea de Drept se împrieteneşte cu poetul Bazil Gruia, care îl introduce în cercurile ţărăniste din oraş. Îi cunoaşte personal pe Maniu, Vaida Voevod, Tilea şi se angajează redactor la publicaţiile ţărăniste „Patria” şi „Chemarea Tinerimii Române”. Devine un editorialist acid, care sprijină proaspătul guvern PNŢ ajuns la putere în 10 noiembrie 1928, după înlăturarea liberalilor corupţi de la putere. Din perspectivă istorică par ciudate, interesante şi paradoxale obsesiile sale naţional-ţărăniste şi idolatrizarea lui Vaida, Maniu, Mihalache sau Tilea din 1928/1929, ştiind că peste câţiva ani filosoful devine un journalist de extremă stângă și apoi un ideolog al Mişcării Legionare, un intelectual înregimentat în spatele lui C.Z. Codreanu, discipolul lui Nae Ionescu. Poate exacerbarea modelului rural românesc şi al ţăranului român a făcut translaţia la Ţuţea, de la naţional-ţărănism la dreapta, trecând și printr-o experiență scurtă a extremei stângi. Petre Ţuţea lucrează în biroul redacţiei „Patria” până în 1932. Sediul oficiosului PNŢ era pe str. Regina Maria, actualul B-dul Eroilor nr. 36. În 1929, pe 5 aprilie, Petre Ţuţea îşi obţine la Universitatea din Cluj titlul de Doctor în Drept, obţinând calificativul „Magna Cum Laudae”. Cu prietenul său, poetul Bazil Gruia, petrecea ore întregi în Piaţa Unirii şi în cafeneaua New York (actualul Continental) discutând filosofie şi politică. Deşi era un tânăr sclipitor, Bazil Gruia încă nu intuia in nuce pe marele filosof de mai târziu care a pus bazele filosofiei „românului absolut”. Petre Ţuţea a iubit enorm de mult Ardealul şi din articolele sale răzbate dragostea pentru ardeleni şi rolul acestora în primenirea morală şi politică a naţiunii române. În anii 30, România se conducea de la Cluj, unde era sediul central al partidului de guvernământ al lui Iuliu Maniu, iar ziarul oficios al guvernului era publicaţia clujeană „Patria”, care dădea tonul politicii diriguitoare a naţiunii. Ţuţea aştepta de la PNŢ-ul din anii 30 resurecţia morală şi politică a naţiunii, dar criza economică a blocat iniţiativele clujene ale lui Iuliu Maniu. Plecând la Bucureşti, Ţuţea s-a înregimentat în cadrul unei mişcări politice naţionaliste de dreapta care să-i satisfacă viziunile de renaştere naţională. Citind după 90 de ani, aceste articole ale lui Petre Ţuţea, mă surprinde actualitatea lor.

ADVERTISING

Şi atunci, ca şi acum, criza morală, politică şi mai ales din sănătate şi educaţie făcea ravagii în societatea românească. Editorialele sunt scrise direct, tăios şi cu aplomb şi, bineînţeles, cu multă dragoste faţă de Cluj, Ardeal şi Ţară, de parcă aş citi azi din ele. Apropo, de lipsa de apetenţă a românului de a-şi apăra drepturile. Şi atunci, ca şi acum, românii nu prea erau solidari în acţiunile populare de apărare a intereselor proprii. Lipsa civismului e o boală românească, care atunci ne-a aruncat în comunism, iar acum în populism: „Problema manifestaţiilor de stradă este mai puţin gravă…Românul nu-i revoluţionar. Pleacă la revoluţie şi se opreşte la nuntă”, spunea într-un articol clujean, Petre Ţuţea. La vremea respectivă Petre Țuțea devenise un activist de stânga, cu idei generoase și naive despre un comunism idealist. Formația sa de stânga s-a plămădit, paradoxal, în conservatorul oraș Cluj din vremea studiilor. După plecarea la București, în 1932, editează cu intelectualul socialist Petre Pandrea revista ”Stânga”. Petre Pandrea spunea despre ea că a avut succes un succes efemer. Revista s-ar fi tipărit în 80.000 de exemplare. Apoi Petre Ţuţea s-a întâlnit cu profesorul și filosoful Nae Ionescu devenind astfel un filosof și gânditor de dreapta. Butada sa a devenit celebră și peren actuală: „cine, la 20 de ani, nu este de stânga, nu are suflet! Cine, la 40, mai este de stânga, acela este imbecil!”. Alt paradox al lui Țuțea a fost acela că a murit ca membru PNL, adeziunea aducându-i-se acasă de Dan Amadeo Lăzărescu. Țuțea a fost un geniu al oralității filosofice. Personaj socratic și peripatetic, Petre Țuțea rămâne în istorie culturală a neamului nostru ca o conștiință vie, formată temeinic la școala clujeană, când se plămădea universitatea românească în spiritul și entuziasmul fondator al anului 1919, care l-a marcat pe filosof întreaga viață. Citatele sale sunt încrustate în memoria colectivă ca adevărate îndemnuri paideice: ”Am apărat interesele României în mod eroic, nu diplomatic. Prin iubire şi suferinţă. Şi convingerea mea este ca suferinţa rămâne totuşi cea mai mare dovadă a dragostei lui Dumnezeu.” Înstrăinatul filosof Emil Cioran în corespondența sa postbelică cu Bucur Țincu scria despre Țuțea: ”îi păstrez lui Petrică aceeași admirație. Ce om extraordinar! Cu verva fără pereche, dacă ar fi trăit la Paris, ar fi avut astăzi o reputație mondială. Vorbesc adesea despre el ca despre un geniu al vremurilor noastre”. Revenirea la ideile filosofice și de gândire ale lui Petre Țuțea în mersul culturii române sunt de o actualitate paradigamtică. Recuperarea biografiei lui Petre Țuțea este un act al excelenței culturale, care ne obligă la recunoașterea elitelor românești. Dacă l-am parafraza pe Noica, vorbind despre Eminescu, putem să-l adugăm și pe Petre Țuțea în rândurile „oamenilor deplini ai culturii române”, dar și să-l cităm însuși pe gânditorul socratic, înscriindu-l astfel în panteonul ”românilor absoluți”.

Ionuț Țene

Volumul recent de versuri al poetului clujean Marius Țion este o sărbătoare inconfundabilă a lirismului, o fiesta de metafore. Poetul propune o perspectivă proprie inextricabilă pentru profani. ,,Prin lanurile înserării” este titlul plachetei de versuri apărute la prestigioasa editură Casa Cărții de Știință (2023), cu o postfață exhaustivă și de o finețe livresc asumată, scrisă de redutabilul criticul literar Constantina Raveca Buleu, care-l așază pe poet într-o ,,configurație vălurită, potențial infinită, formulată matricial sub semnul lui Lucian Blaga”. Criticul literar îl încadrează, astfel, pe poetul Marius Țion într-o descendență lirică nobilă, de factură neo-modernă. Autorul construiește cu talent și hărnicie calofil-livrescă un univers liric pictorial în care își expune cu o melancolică reflexivitate ,,sufletul pe tavă” pentru un cititor – receptacol sensibil la spectacolul culorilor bătăilor inimii emoției. Titlul volumului de versuri – care cuprinde 32 de poezii prelucrate cu imaginație bogată ca a unui sculptor de jad – ,,Prin lanurile înserării” aduce aminte de titlul romanului lui J.D. Sallinger ,,De veghe în lanul de secară”, cu care are corespondențe paideice despre o evolutivă panoramă sufletească aruncată asupra preajmei ca stare de veghe. Poetul își construiește, cu sensibilitate ubicuă, o privire asupra lumii de o nostalgie reflexivă. Starea de veghe este transliterată într-o definire a eului în contact cu ,,câmpiile elizeului”. Într-un spațiu blagian definit de ,,orizont și stil”, poetul construiește vizionar tema lirică a unei ,,văi a fânațelor” simbolice, o geografie poetică, care deși este fixată într-un spațiu real post-citadin, reprezintă de fapt o dimensiune ,,illo tempore”, o definiție cosmică asupra lumii.

Din această ,,stare de veghe” diluviană a poetului izvorăște susurul descriptiv al poeziei, care nu este nu numai ”vindecătoare” cum ne spune Constantina Raveca Buleu în postfață, ci mai degrabă mântuitoare. ,,Crepusculul” surprins în metafore puternice ca o ,,vișină rostogolindu-se/peste gulerul fânațelor” peste perspectiva trans-fizică, reprezintă de fapt starea de dinaintea ,,înserării” finale, adică a sinergiei cu universului cosmic transcendental. ,,Fânațele” este un laitmotiv repetitiv, contabilicește folosit de poet de peste 10 ori, dar acestea nu reprezintă o expressis verbis, ci o transpunere a ,,fânațelor” stelare din ,,câmpiile elizeului” de dincolo de Styx, în spațiul tainic al luminii transcendente. Amurgul este anunțul celei de-a doua veniri. Poezia lui Marius Țion reprezintă o reconfigurare a arhetipului mitic din ,,spațiul mioritic”, o împroprietărire a lumii de dincolo. ,,Înserarea” anunță apropierea celei de-a doua veniri, fulminantă, dar și așteptată cu seninătate religioasă ancestrală în fața marii treceri. ,,Amurgul” poetului este focul purificator al poeziei. Această ,,stare de veghe” inefabilă aduce aminte, ca o promisiune a împlinirii ulterioare, de celebra melodie ,,The day before you came” a formației lui ABBA din 1983. Tensiunea așteptării acelui El este creativă și formativă. Metaforele se nasc din această așteptare tensionata a întâlnirii cu absolutul. Poezia lui Marius Țion este o soteriologie a inconștiutului. Poezia propusă de autor este ca un măr copt tocmai bun de cules din livada poeziei de către cititor, ca să se bucure de aromele tari ale metaforei. Poezia este o soteriologie. Țion este un poet integrat pe scara de sus a generației sale, ce se înalță spre cerul poeziei.

Poetul face parte stilistic și encomiastic din cadrul generației post-decembriste milenariste fără să epateze voit în aventuri gramaticale avangardiste și de versuri frânte și tranzitive. Marius Țion ,,filigranează” emoția în metafore puternice și versuri scurte despre un univers liric frugifer. Construcția volumului este un puzzle de poeme scurte și haiku-uri legate de un fir roșu și de un fior al singularității, sinergic. Poetul duce mai departe moștenirea monadelor lui Marcel Mureșanu, dar desăvârșește constructiv și „poemele translucide” ale confratelui Dumitru Cerna. E un poet care abordează starea de veghe în „solitudini” lirice încărcate de originar. Poetul atacă baudelarian menirea poetului din ,,Albatros”. Poetul șchopătând pe puntea corabiei în râsetele matrozilor este drama poetului inadaptat la răutățile unei lumi descărnate de spiritualitate: ,,matrozi ai cuvintelor/poeții dansează tangouri/cu moartea/printre catargele/nopții” (Poeții). La Marius Țion motivul lunii nu este eminescian, ci o presemțire a întâlnirii cu trecerea: ,,Ghirlande/rozalii/pe crestele/catifelate/ale fânațelor/luna/seceră albă/dansând/prin lanurile/înserării” (Prin lanurile înserării). Autorul recompune o geografie lirică ,,prin lanurile înserării”, ce reprezintă o restaurare a comuniunii heideggeriene dintre suflet și Ființă în starea de deschidere a Dasein-ului.

Picturile lui Florin Olari însoțesc cu discreție paginile volumului în ilustrate-oglindă, ce completează visarea metaforei în reverii din ,,faguri de miere milenară”, ce amintesc de arhetipurile încreștinate ale lui Ioan Alexandru. Acest puzzle de poeme scurte și frumos șlefuite surprind plăcut imaginația cititorului: ”prin vene/îmi curg/tăceri stelare/făgașele inimii/tot mai adânci” (Tăceri stelare). Volumul este și o ,,forma mentis” a propriei tristeți, izvor de efluvii intime. Poetul e martor deasupra „lanurilor înserării” cosmice ale lumii. Experiențele cognitive ale sinelui în contact cu sinea este motorul interior al izvorului limpezit de emoții al poeziei. Înserările poetului sunt combustia interioară și în semnul crepuscularului, o căutare-eliberare de febrillitate în asfințit, ca o întâlnire de gradul zero cu eschatonul. Poeziile se citesc așa cum se ascultă ”Nocturnele” lui Chopin, în solitudinea înserării sfâșiate de focurile asfințitului. Poeziile se dezvăluiesc ca un jurnal liric, cu irizări reflexive, într-o maturitate, ca similaritate a înțelepciunii, ce oferă reverii nostalgice. Deși volumul de versuri este un manifest liric covârșitor, totuși, pentru ca din ,,vale să se poată vedea muntele”, poetul a introdus două poezii cu substrat epic, o poveste de un lirism subtil-romantic ce amintește de idealismul magic al lui Novalis: ,,Aveam vreo douăzeci de ani/și eram atât de tânăr/încât credeam că lumea/e o trambulină imensă/care mă saltă spre fericire…” (La fel de tânăr).

Poet Marius Țion, deși este un personaj jovial, prietenos și comunicativ, versurile sale sunt de o solară solitudine și de o recurență a retragerii în sine. Poezia sa e un fruct copt al maturității care se desprinde de poet ca o pasăre de noapte deasupra ,,fânațelor cerului” ca să ducă cititorul în lumea zborului. Versurile sunt caligrafii îndrăznețe ale vârstei înțelepciunii și cunoștinței adevărului poetic, un enunț al generației poetice 2000 (milenariste). Poetul a înțeles taina poeziei, care nu este evolutivă și încorsetată în tipare sau ,,plutoane generaționale” și, bineînțeles, nici un jurnal epic, ci, mai degrabă, un reper ,,contra-mundum” liric comprehensiv-sinergic al imanentului și transcendentului. Cu volumul de versuri ,,Prin lanurile înserării”, poetul Marius Țion a urcat cele mai de sus trepte ale cunoașterii poetice, propunând o altfel de cosmogonie lirică. Abia acum debutează provocarea reîntoarcerii apelor fluviului forței lirice spre izvor.

Ionuț Țene

Zilele trecute am citit cu nesaț o excepțională carte scrisă de Ignatius Aphram I Barsoum, patriarhul ortodox al Antiohiei, între anii 1933 – 1957. Cartea se numește ”Mărgăritare risipite. O istorie a științelor siriace” și a apărut cu sprijinul consiliului local Cluj-Napoca. Lucrarea e fascinantă pentru că îți deschide ochii privind istoria acestei vechi limbi siriace, cunoscută ca și aramaica, pe care o vorbea și Domnul Nostru Iisus Hristos. Majoritatea românilor au aflat din filmul ”Patimile lui Htristos” că Mântuitorul vorbea aramaică, de altfel Mel Gibson a regizat filmul cu actorii vorbind această limbă străveche care se răspândea de mii de ani din Egipt până în China. E interesat să afli din cartea lui Ignatius Aphram I Barsoum că Iisus Hristos vorbea aramaică, adică limba siriacă, atât în familia sa din Nazaret sau Galileia, dar și cu Apostolii. Întreaga propovăduire a Evangheliilor s-a făcut în limba siracă de către Mântuitor în Iudeea. În epoca lui Iisus poporul evreu – și celelealte popoare din arealul geografic – vorbea aramaica, limba ebraică era vorbită doar de preoți și cei legați de cultul religios, de farisei și cărturari și cei apropiați lor. În general de ce bogați. Poporul majoritar sărac vorbea siriaca. E interesant că Iisus ca theandrie divino-umană era din familia regelui David și vorbea sau propovăduia în limba aramaică. Locul de baștină al aramaicii a fost Mesopotamia, în ebraică Aram Naharayim, adică „Aram dintre fluvii”. Triburile de aramei numite caldei au locuit fie la sud de Babilon, în jurul orașului Ur, fie in Mesopotamia Superioară între râul Chebar (Khabur) și marea cotitură a Eufratului care are zona Haran în centru. Deoarece Avram, Isac și Iacov erau originari din Aram Naharayim și poate și din cauza legăturilor lor cu orașul Haran, Moise spune că Iacov a fost „arameu” (Deuteronom 26:5).

De acolo din Mesopotamia de nord aramaica s-a răspândit către sud, pe teritoriul întregii Sirii de azi. De altel profețiile lui Daniel, Evanghelia după Matei sau o parte din Facere au fost scrise în siriacă. Un verset din cartea lui Ieremia (10:11) și un cuvânt din Geneză (31:47) sunt scrise în aramaică și nu în vechea ebraică, de asemenea Gemara- o mare parte din Talmud sau Tora orală, o mare parte din cărțile Cabalei, un număr de rugăciuni și imnuri liturgice din religia iudaică. Aramaica se înrudește cu ebraica așa cum spaniola se aseamănă cu portugheza. Chiar primele oficieri ale Liturghiei s-a făcut în siriacă, precum și prima episcopie creștină de Antiohia folosea aramaica. Ignatius Aphram I Barsoum face o incursiune în istoria acestei limbi în care s-a propovăduit religia creștină în Orientul Mijlociu, făcând mai apoi o punte culturală dintre civilizația arabă și cea greco-latină înspre Occidentul pre-medieval. La urma urmei să nu uităm că Saul a devenit Pavel ”pe drumul Damascului”. În zilele de azi când creștinii din Siria și Orientul Mijlociu sunt uciși și persecutați, pentru că oficiază liturghia în limba pe care o vorbea Iisus Hristos realizezi de fapt sensul anti-creștin de o ferocitate neomenească a militanților islamiști. Prin izgonirea creștinilor din Siria se alungă de fapt și siriaca, limba vorbită de Hristos. Ma’lula este singura localitate din Siria în care se vorbește aramaica, limba se mai folosește în alte biserici și mănăstiri în oficierea cultului liturgic creștin din zonă.

Mel Gibson, în filmul regizat de el „Patimile lui Hristos”, care a supărat Hollywood-ul, a intuit genial cezura dintre poporul de apostoli și ucenici, care vorbeau siriaca, și cărturari, preoți, funcționari și farisei ce vorbeau ebraica. Nu întâmplător în filmul său Mel Gibson și-a pus actorii care au interpretat pe Iisus, apostoli, ucenici și popor să vorbească limba siriacă. Iisus a propovădut în limba siriacă-aramaică pentru o populație vorbitoare de această limbă, care avea un areal geografic mai larg de locuire în afara granițelor Palestinei de atunci și Israelului de acum, până în Siria, Iordania, Liban și Irakul de azi. Deci Iisus vorbea cu apostolii, ucenicii și poporul care-L asculta în limba siriacă. Era limba poporului simplu și sărac care avea o casta conducătoare supra-pusă formată din cărturari, farisei, preoți si cei cei slujeau numiți pe larg ca sens general în versetele evanghelice ca iudei. Peste casta stăpânitoare era administrația ocupantului: imperiul roman. Deci propovăduirea lui Iisus nu a fost doar religioasă și mântuitoare, ci percepută de popor și ca o mișcare socială eliberatoare față de stăpânirea clasei superioare de farisei, cărturari, funcționari și preoți care vorbeau limba ebraică și erau controlați de stăpânitorii romani. Lucrarea religioasă și mesianică mântuitoare a lui Iisus, în percepția poporului, trebuie sa o analizăm și ca o mișcare socială de eliberare și afirmare a drepturilor celor mulți și săraci, în fața nedreptăților și exploatării clasei stăpânitoare. Poporul lui Iisus, care pe lângă faptul că era majoritar, sărac și fără drepturi, vorbea limba siriacă și a primit cu inima deschisă Cuvântul mântuitor.

Ionuț Țene

Japonia, cunoscută de europeni ca Țara Soarelui Răsare, a intrat în istoria lumii, relativ, destul de târziu. Arhipelagul nipon a fost mult timp izolat de civilizațiile continentale, iar inițial populația Japoniei a fost formată din populația ainu, de origine siberiană și cu conexiuni fino-ugrice. Azi, mai trăiesc circa 24 de mii de locuitori ainu în insula nordică Hokkaido, insulele Kurile și în sudul peninsulei Sahalin. Japonia a fost colonizată târziu de valuri cu populații venite în partea de nord din Siberia și Mongolia, în centrul arhipelagului din Coreea și China, iar la sud au debarcat polinezienii.

 Japonia are o istorie antică foarte săracă. Paleoliticul este foarte insuficient în artefacte, iar olăritul a fost adus de pe continent extrem de târziu, fapt revelat și de muzeul de istorie națională din Tokyo. Abia după anul 300 î.e.n., Japonia a început să se organizeze statal sub formă imperială, fiind puternic influențată de imperiul milenar chinez, care deja avea o civilizație recunoscută de 2000 de ani. Japonia s-a ridicat sub influența culturală chineză care i-a dăruit scrierea cu ideograme, budismul și confucianismul, dar și calea șintoismului, care la japonezi a devenit o religie proprie fără zei, un adevărat cod moral de autocontrol, care mai târziu s-a dezvoltat în era șogunatului și a castei militare a samurailor. Japonezii au pus preț pe spiritele ”kami” care ocroteau casa sau strămoșii, un fel de panteism local. Odată cu epoca imperială, în jurul anului 600 e.n., Japonia își stabilizează structura statală, politică și economică și după modelul chinez își creează legislația și ierarhiile nobiliare și statutul țăranilor. Marile familii care stăpâneau feude autonome puternice, încep să se preocupe de cultură și, mai ales, de poezie, care se integrează după modelul chinez în ceremonialul ceaiului, ikebana și aranjamentul grădinilor, totul într-un formalism de stil ”feng shui” pentru a atinge înțelepciunea ”zen”, care influențează paradigmatic și poezia epocii. Abia în secolul VII, la mii sau sute de ani distanță, de când în Egiptul antic, Orientul Mijlociu sau lumea greco-romană născuseră capodopere lirice, japonezii descoperă poezia cu denumirea ”tanka”. La curtea imperială nobilii, prinții și chiar împăratul, alături de regină și domnișoarele de onoare se întreceau în compoziții poetice, în temple sintoiste sau la pavilionul de ceai. Poeziile sunt adevărate emoții esențializate, de un formalism liric specific și de o gingășie și o sensibilitate surprinzătoare.

În epoca Nara (710-794) poezia ”tanka” se desăvârșește estetic și prozodic. Această formă a expresiei lirice s-a ivit cu secolul VI, având o metrică interesantă 5-7-5-7-7. Cercetătorii susțin că poezia japoneză este mai mult sugestie decât elaborare. Lirica ”tanka” disimulează realitatea. Se subliniază sugestia și importanța percepției și nu se exprimă complet. E ca o taină a emoției sinelui. Facultatea de a nu exprima totul este o componentă a poeziei moderne, pe care liricajaponeză și-o însușește încă din secolul VII. ”Tanka” pune accentul pe imaginativ ca un protest împotriva convenției, fiind diferită de poezia greco-romană a antichității. ”Tanka” reprezintă concentrarea expresiei într-o metrică de 31 de silabe. Față de epopeea și bucolicele poezii europene din vremea imperiului roman sau arhipelagului grecesc, expresia lirică japoneză este de o concentrație specifică poeziei moderne europene din secolul XIX. Curtea Yamato devine astfel un creuzit liric și o formă politică ce fermentează poezia autentică. Față de anticii europeni sau de la începutul evului mediu, poeții japonezi nu aveau orgoliul să-și vadă versurile publicate într-un volum personal de poezii, ci doar într-o antologie. În Japonia nu volumele de autor se publicau, ci antologiile, care cuprindeau zeci de autor. Era o onoare pentru un poet să-și vadă numele în aceste antologii manuscrise, care circulau la curțile feudale și împărătești ale Mikado-ului sau împăratului celest.

,,Tanka” e o formă de poezie mai veche decât haiku, care apare abia în secolul XVI. În vremurile mai vechi era numită hanka („poem răsturnat”), pentru că era de fapt o adiționare plus concluzie la o chōka. Partea care conține 5-7-5 se numește kami-no-ku („fraza superioară”) și 7-7 shimo-no-ku („fraza inferioară”). ,,Poemul îndeplineşte condiţia desăvârşirii numai când izvorăşte din profunzimea kokoro-ului (spiritului), locul său de obârşie. Pentru a înţelege legătura dintre kokoro şi tanka, este necesar să pătrundem în funcţionalitatea mecanismului care guvernează procesul de creaţie. Această funcţionalitate are ca punct de plecare dimensiunea redusă a poemului. Scurtimea îl obligă pe poet să-şi concentreze la maximum conţinutul ideatic și emoția într-o expresie sintetică. Poetul se găseşte în situaţia contradictorie generată pe de o parte de statutul său de poet, iar pe de altă parte de statutul poemului tanka, potrivit căruia de fiecare dată are libertatea să-şi scrie „cântul” pe numai spaţiul unei frunze de sakura. (…) Tanka oferă poetului o libertate ce ţine de geniul său propriu, real, de a valorifica posibilităţile expresiei poetice pentru a produce în articulaţia semantică o reţea bogată de idei şi imagini sugestive, care să permită expansiunea imaginaţiei cititorului în zonele nelimitate ale conotaţiilor continue, ale evocărilor şi reverberaţiilor acestora. Poetul nipon dispune în acest sens (pe lângă figurile de stil proprii, de tipul clasic, de metafore, comparaţii, alegorii etc.) şi de un instrumentar de lucru ajutător şi specific. Sunt aşa numitele cuvinte pivot, cuvinte înrudite, toate legate între ele pe principiile asocierii lui A cu B sau împrumutului de fragmente din altă tanka celebră. Poetul va recurge, după caz, la aceste mijloace fonetice sau semantice în scopul coagulării sintactice a propoziţiei şi pentru realizarea plenitudinii semantice a poemului scriu Florin Vasiliu şi Brânduşa Steiciuc, în cartea intitulată ”Interferențe lirice. Constelația Haiku”, apărută la Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1989.

Despre fenomenul liric japonez de la începutul evului mediu s-a mai scris în ,,Din lirica japoneză”, în colab. cu D. Constantinescu, I. Olteanu, cuvânt înainte de V. Nicolescu, antologie și note de Ion Acsan, (București, 1970), precum și ,,Tanka – Haiku. Antologie de poezie clasică japoneză”, în colab. cu D. Constantinescu, (București, 1981). Aceste cărți fac o radiografie exhaustivă a fenomenului liric japonez, care este de o originalitate și o unicitate, care o fac diferită și specială, chiar și față de poezia chineză. În secolul VIII apare prima antologie de marcă a liricii japoneze, care era o culegere de ”tanka”, care cuprindeau autori din toate categoriile sociale, de la nobili, la țărani sau meșteșugari, functionari, dar și numeroase autoare, femeile fiind apreciate ca poete remarcabile și recunoscute. ,,Manyoshu” – Culegerea celor 10 mii de file – este una dintre cele mai mari antologii de poezie din lume. Semnează 560 de autori dintre care 70 de femei. Poeții japonezi nu scriu poeme filosofice, didactice, morale, istorice sau politice ca în China contientală sau în lumea greco-romane, ci surprind emoții sugestive. Poetul japonez cuprinde fulgurant clipa și influența naturii asupra mediului.

,,Tanka” este o contradicție sinergică dintre om și natură. ,,Manyoshu” este rezultatul influenței poeziei populare. Poeziile ,,tanka” sunt de o expresivitate universală și contemporană.

Cad fulgi, cad fulgi de nea
Pe prunul abia înflorit
Ca să-ți arăt minunea,
Eu i-am cules din ramuri-
Dar mi s-a topit în palmă!

Asistăm la o sensibilitate și tandrețe lirică care emoționează cititorul.Exprimă și o nesiguranță existențială, dar și o interiorizare a emoției personale, care se vrea dăruită.

De mi-e dat s-ajung
Nu un om, ci altceva
Atât aș vrea să fiu:
Ulciorul plin de sake
Mustind de băutură

Autorul se identifică cu ulciorul de sake. E de o prospețime versul și de o actualitate a unei sensibilități umane generale. Poeții japonezi surprind emoția colectivă și o încrustează în veșnicie.

Ca și perlele
De rouă stând pe iarba
Din grădina mea,
În umbrele-nserării
Nu voi mai fi pe lume…

Caracteristica acestei poezii preclasice a literaturii japoneze este exprimată de termenul ,,Makoto”, adică sinceritate. Versurile exprimă o stare de levitație a emoției care cutremură preajma autorului și cititorului.Tanka disimulează realitatea pentru a oferi emoție pură.

Iubirea mea-i un chin
Căci tu nu ai aflat de ea:
E crinul sălbatic
Ce înflorește în hățișul
Câmpului în plină vară.

Estetica liricii japoneze este de un minimalism expresiv esențializat unic în lirica universală. Poeții japonezi de la începuturi parcă surprind fotografic emoțiile. Un poem din antologie pare un tablou de Gauguin:

Bărbații viteji
Merg voioși la vânătoare:
Doamnele-n rochii
Cu trene lungi și roții
Se plimbă pe curatul țărm…

Una din dramele evului mediu târziu ”No” scrisă de Zeami Motokiyo considera poezia tanka o expresie naturală a sufletului japonez. Aproape un mileniu poezia Tanka a fost regina liricii japoneze identificându-se cu spiritual național al Țării Soarelui Răsare. În Japonia respectul față de poezie era aproape o religie. Spre exemplu, împăratul Hanazono (1297-1348), după ce a domnit 10 ani se ocupă apoi doar de poezie. Alcătuiește cu alți poeți, antologia ”Fugashu – Culegerea eleganței”, un protest liric al decăderii poeziei prin ”involuția” wabi.

Nimic nu mai păstrează
Părăginitele colibe
Din gardul lor de bambus;
Tăcerea-I spartă de un dulău
Dintr-o colibă –ndepărtată.

Decăderea este trăită liric de poeții epocii. Avem de-a face cu un ”decantism”medieval. Doar un poet călugăr Ton A (1293-1378) aduce ceva ”pozitiv” în lirica niponă a evului mediu.

Florile de cireș
Licărind deparrte în munte
În raza zorilor
S-au scuturat nezărite…
N-au fost oare fulgi de nea?

Poezia japoneză este emoție în stare pură, iar metrica are rolul de a îmblânzi emoția poetului în expresii lirice concise și percutante. Tanka este un pictorial liric care sublima emoția, emanând lirism și substanță preajmei.Poeții japonezi ai începutului evului mediu și-au dezvoltat propria prozodie și propriu stil diferit de lirica euro-asiatică. Izolarea Japoniei a fost un factor coagulant și un ferment pentru nașterea unei lirici aparte, de o identitate specifică și originară, dar mai ales de o expresivitate ce se poate redescoperi în Europa abia în simbolismul sfârșitului de secol XIX. Pentru George Călinescu poezia niponă este prea interactivă. Poemul nipon este un ,,gen nou”, un gen care pune ,,prea mult temei pe valoarea colaborării cititorului,” aşa cum observa critical literar în ”Istoria literaturii române”. Doar poate această emoție împărtășită între creator și cititor, care se construiește și reconstruiește într-un dialog perpetuu și disimulator este farmecul liricii nipone Tanka. Lirica japoneză este un zbor al emoției nu spre zei, ci către grădinile sufletului frumos îngrijite. Este prima încercare spre lirica simbolismului, în care metafora nu zguduie, ci sensibilizează inima.

Autor: Ionuț Țene

Publicare: Lavinia Elena Niculicea

Revoluționarul Avram Iancu este o emblemă iconică a poporului român și a istoriografiei noastre. În cercurile revoluționare de la 1848-1849 a circulat zvonul că Avram Iancu a fost nepotul lui Horea, liderul răscoalei de la 1848. Aceast zvon a continuat până la sfârșitul vieții Crăișorului Munților, în 1872, și a intrat în mentalul colectiv sau chiar în cărțile de istorie, menționându-se acest lucru. Încă nu s-a făcut o genealogie foarte serioasă a urmașilor lui Horea, dar o înrudire dintre eroul revoluției române de la 1848 și legendarul răsculat, care a ridicat moții pentru drepturile și libertățile românilor de la 1784-1785 este posibilă. Născut la Vidra de Sus, în 1824, Avram Iancu era fiul lui Alexandru Iancu, un ”pădurar” și fost iobag, care s-a ridicat pe scara socială prin muncă cinstită. Bunicul Crăișorului Munților, Gheorghe Iancu, a fost preot ortodox şi a luat parte la răscoala lui Horea din anul 1784. Unele surse orale afirmau că Gheorghe Iancu ar fi fost rudă cu Horea. Bunicul său a trecut la cele veşnice probabil înainte de anul 1812. De la bunicul său, preotul ortodox, prin tatăl său Alexandru Iancu, a aflat Avram Iancu, în serile de iarnă, la gura sobei, dar și în verile la pădure, despre ridicarea moților conduși de Horea, Cloșca și Crișan pentru drepturi naționale, sociale și religioase, la 1784. Aceste legende despre Horea au intrat în sufletul adolescentului Iancu. Poate atunci s-a infiripat dorința acestuia să se ridice pentru libertatea românilor ardeleni. Tradiția creștin-ortodoxă a continuat în familia lui Avram Iancu. Fratele Crăișorului, Ioan a devenit preot ortodox, luând exemplul bunicului Gheorghe. Avram Iancu a crescut în tinda bisericii și a legendelor luptelor pentru libertate a lui Horea și s-a identificat cu revoluționarul moț de la 1784. Avram Iancu s-a considerat în timpul vieții ca nepot a lui Horea. Nu cred că acest om, cu sufletul curat și dorința de libertate a poporului român în inimă, ar fi mințit. Chiar dacă dovezile istorice încă nu a descoperit veriga directă a înrudirii cu Horea, ne putem baza pe tradiția orală din Munții Apuseni, privind faptul că Avram Iancu a fost nepotul revoluționarului de la 1848.

Există o mărturie istorică privind filiația Horea – Iancu în istoriografia română. În cartea „Românii din Munții Apuseni”, de T. Frâncu și G. Candrea, apărută la București, în 1888, se transmite un eveniment din viața revoluționarului Avram Iancu de la începutul revoluției de la 1848. „După contactul său cu școala ungurească, așa străine de simțămintele lui adevărate, în convorbirea pe care a avut-o în casa părinților săi cu tânărul înflăcărat Paul Vasvari, tocmai în preajma evenimentelor revoluționare, aminti, într-un puternic avânt sufletesc, că e nepotul lui Horia, care s-a născut în casa unde se aflau cu toții. Această izbucnire a lui Iancu ne arată îndeajuns cât de puternic se răsfrângea în sufletul său nu numai actualitatea cu inegalitățile ei între oameni, cu toate suferințele izvorâte dintr-o întocmire așa de nefirească a raporturilor sociale, ci și trecutul acela de lupte vijelioase și zvârcoliri spre dreptate, care împrumută și azi munților apuseni un înveliș de farmec deosebit”. Este un izvor istoriografic, bazat pe o mărturie orală, imediat după moartea Crăișorului, care ne confirmă faptul că Avram Iancu s-a identificat cu lupta lui Horea pentru libertatea și drepturile românilor, dar și în care recunoștea public că este nepotul revoluționarului de la 1784, fapt ce îi conferea, atât autoritate morală, cât și o recunoaștere a înrudirii de sânge, cu cel care s-a sacrificat pentru poporul român din Ardeal. Prezentându-se public ca nepot al lui Horea, revoluționarul Avram Iancu transmitea un mesaj de consistență și de continuare a tradiției unui neam de lideri ai poporului român, care trebuia urmat.

La 1784, Horea s-a proclamat ”Rex Daciae”, iar la 1848 Avram Iancu era recunoscut ca și ”Crăișorul Munților”, adică ”crai”, un rege al românilor din Ardeal. Deja s-a creat de facto legenda unei dinastii conducătoare a românilor ardeleni asupriți din Ardeal. Se preda simbolic ”lancea”, de la bunicul Horea, ca „rege al Daciei”, către nepotul Avram Iancu, ca și ”crai” al românilor din Ardeal, creându-se în mentalul colectiv o dinastie domnitoare de lideri puternici și carismatici ai neamului românesc, care se ridica pentru libertate și suveranitate în Ardeal. Nu întâmplător Avram Iancu a fost înmormântat la umbra gorunului lui Horea la Țebea, în 1872. Nepotul se întâlnea simbolic cu unchiul Horea în legenda istoriei românilor ardeleni.

Ionuț Țene

Trecuseră peste 20 de ani de la Revoluția din Decembrie 1989, și românii nu aveau legiferată o Zi a Limbii Române, așa cum aveau celelalte ”naționalități conlocuitoare” din țara noastră. Minoritățile naționale își afirmau propriile sărbători ale limbii maghiare, germane, ebraice, armene sau ucrainiene, dar românii nu aveau legiferată o Zi a Limbii Române. Era un gol spiritual și lingvistic, al elogiului limbii materne, pe care românii, prin instituțiile de stat, autoritățile centrale și locale nu-l umpleau. Așa că, începând cu anul 2009, un grup de scriitori inimoși, influențați de cultul lui Mihai Eminescu pentru limba română și istoria dragostei fraților noștri de peste Prut, din Basarabia, față de limba maternă prigonită de ocupația rusească din 1812, atât în vremea imperiului țarist, cât mai ales de regimul sovietic, au acționat inspirați de poezia ”Limba noastră” a lui Alexei Mateevici.

„Limba noastră” este o poezie scrisă de Alexei Mateevici (1888–1917), cuprinzând 12 strofe superbe de câte patru versuri. Poezia este un elogiu adus limbii române și un îndemn pentru prețuirea ei. Versurile acestui imn au fost scrise de către Alexei Mateevici la Congresul Scriitorilor din Basarabia din 1917, unde s-a hotărât trecerea la alfabetul latin și alte reforme naționale importante. Melodia a fost compusă de Alexandru Cristea. Această melodie pe versurile lui Alexei Mateevici a devenit stindardul luptei Frontului Popular din Basarabia la sfârșitul anilor `80 pentru emanciparea națională împotriva URSS și impunerea alfabetului latin. Republica Moldova a obținut recunoașterea oficială a statalității, la 2 martie 1992, când a obținut statutul de membru al ONU. Declarația de Independență a Republicii Moldova a fost un document adoptat de către Parlamentul Republicii Moldova. Documentul face referiri la „istoria milenară” și „statalitatea neîntreruptă” a românilor de la est de Prut în spațiul istoric și etnic al etnogenezei acestora, consacră, pentru spațiul de la est de Prut, denumire oficială: limba română. Acest act fondator al Republicii Moldova din 27 august 1991 este marcat în fiecare an ca Ziua Națională a Republicii Moldova sau Ziua Independenței. La 22 iulie 1995, deputații din Parlamentul Republicii Moldova au aprobat strofele poeziei „Limba noastră“ drept imn național și oficial al Republicii Moldova.

În fiecare an, începând cu 1992, în Republica Molodvei se sărbătorea la sfârșitul lunii august limba română, unde în centrul sărbătorii, la loc de cinste, era poezia ”Limba noastră” de Alexei Mateevici. Poetul Grigore Vieru, dar și Leonida Lari sau Mihail Cimpoi au devenit corifeii promovării sărbătoririi și cultivării limbii române în Basarabia. Sub inspirația însuflețitoare a acestui model de iubire românească a limbii materne, un grup restrâns de scriitori au luat inițiativa legiferării Zilei Limbii Române, pe 31 august. Această propunere legislativă a fost legiferată la inițiativa regretatului scriiitor Corneliu Leu, alăturându-se Al.Florin Țene, președintele Ligii Scriitorilor Români și Ligya Diaconescu director al revistei internaționale STARPRESS, membră a Ligii Scriitorilor Români. S-a depus un memoriu, semnat de cei trei, ca în 31 august să se sființească, prin sărbătorire, Ziua Limbii Române. Propunerea legislativă făcută de scriitorii Corneliu Leu, Al. Florin Țene și Ligya Diaconescu a fost inițiată în 2011 și preluată de la inițiatori de către senatorului PNL Viorel Badea, fiind semnată de 166 de parlamentari aparținând tuturor partidelor parlamentare din România. În expunerea de motive, inițiatorul propunerii legislative explică faptul că „importanța limbii române nu trebuie marginalizată de tendințele actuale către globalizare, deoarece limba română reprezintă fundamentul identității naționale, un punct deosebit de important pentru consolidarea unei societăți puternice și unite”. Această propunere legislativă a fost legiferată ca zi festivă a României prin Legea nr. 53/2011 adoptată de Parlamentul României cu 312 voturi pentru, două voturi împotrivă și cinci abțineri.În 2011, Ziua Limbii Române s-a sărbătorit pentru prima oară în Munții Bucegi, lângă Babele, unde au participat Corneliu Leu și Ligya Diaconescu. Și de atunci revista STARPRES, sub egida Ligii Scriitorilor organizație profesională condusă de scriitorul Al.Florin Țene, au organizat Ziua Limbii Române în diferite orașe ale țării, începând cu stațiunea Jupiter și sfârșind cu Olănești, unde au răsunat poezii ale scriitorilor români din țară și diasporă, cântece și jocuri populare, dar și comunicări tematice susținute de exegeți și scriitori români.

Astăzi, majoritatea instituțiilor centrale și locale ale statului român organizează festivități și activități cultural-artistice și educative legate de Ziua Limbii Române. Se organizează spectacole și serate literare, precum și conferințe sau recitaluri poetice în școli și universități de pe cuprinsul țării. Dintre inițiatorii acestei legi naționale fundamentale pentru poporul român, Corneliu Leu, autorul celebrei proze ”Romanul unei zile mari” a trecut în 2015 la cele veșnice, Ligya Diaconescu, care organiza la Mănăstirea Horezu serate dedicate limbii române, a murit neașteptat în 2020, răpusă de Covid, iar singurul dintre scriitorii inițiatori care mai trăiește azi, curând a împlinit frumoasa vârstă de 80 de ani, este Al. Florin Țene, președintele Ligii Scriitorilor din România. Lui îi pot spune emoționat, în această zi de sărbătoare, când sunt implicat în organizarea Zilei Limbii Române la Cluj-Napoca: Mulțumesc, tată!

Ionuț Țene

Metafizică fără transcendent? Este posibilă în lirică? Să scrii doar cantonat în imanent este o experiență lirică încercată cu succes de poetul francez Saint-John Perse. Un poet mai puțin cunoscut publicului larg din România este Saint-John Perse, pseudonimul poetului francez Alexis Leger, născut la 1887, în Guadelupa. A devenit un diplomat de excepție, fiind asistentul premierului francez Aristide Briand. Poetului francez care a luat un pseudonim britanic, datorită carierei diplomatice internaționale, dar și a discreției sale, i s-a acordat Premiul Nobel pentru literatură în 1960 „pentru zborul în creștere și imagini evocatoare ale poeziei sale”. Ultimii ani din viață i-a trăit în Statele Unite până în 1967, după ce în vremea ”regimului de la Vichy” a fost deposedat de avere și cetățenia franceză. La Paris, l-a cunoscut pe colegul și poetul Larbaud, care și-a folosit influența pentru a obține ca poemul ”Anabase” să fie publicat, poem scris în timpul șederii lui Leger în China.

Poetul a fost tradus masiv și în limba română de poetul clujean Aurel Rău, care a tipărit acum câțiva ani un volum exceptional din lirica poetului francez – ”Poeme Alese” (Echinox, 2007). Din opera sa amintesc câteva repere lirice de excepție: ”Elegii” (1911), ”Prietenia Prințului” (1924), ”Anabase” (1924), „Exil” (1942), ”Ploi”, (1943) sau ”Vânturi”, (1946), ”Repere pe mare” (1957). Opera poetului este de o interiorizare singurală și originală. E o formă proprie de identitate autonomă. Nu a dorit ca ”vocea” sa lirică puternică și, în același timp, discretă, să se asemene cu nici a unui poet al epocii sale. Poet ermetic și fecund, Leger se autorecenza liric, astfel ”Lumea-i ca o pirogă, care, rotindu-se şi rotindu-se, a uitat dacă vântul voia să râdă sau să plângă…” (Spre a serba o copilărie, 1907). Deși prin limbajul și ritmul poeziei sale, aproape matematic, poetul nu se considera un evazionist, un refugiat în fața lumii, ci dimpotrivă, se creiona pe sine ca parte intrinsecă a construcției societare prin arta sa. Poetul francez a perceput poezia în granițele viziunii antichității grecești, ca „omul măsura tuturor lucrurilor”. A fost un poet care a avut o interpretare a lumii diferită de cea a majorităților poeților epocii sale. Era un autor cu fața întoarsă, mai mult spre imanent, decât spre transcendent. Percepea lirica ca o iluminare a minții personale în fața ”beznei” atotcuprinzătoare. Legătura cu transcendentul a fost înlocuită cu aventura cunoașterii sinelui până la ”iluminare”. Promotor al poemului în proză, Saint John Perse și-a însușit un ritm propriu al creației sale aducându-l la originalitate și singularitate. Deși poetul era contemporan cu suprarealiștii, acesta se distingea prin refuzul de a face apel la spontaneitate necontrolată și la automatism. El compune calculat, aproape matematic, ca poetul roman Ion Barbu, fapt ce face diferența. Andre Breton îl considera un ”suprarealist la distanță”. Saint-John Perse considera poezie un ”act de inteligență”. În marea lor majoritate pentru poeți, lirica este o formă a inspirației și o discrete ”conversație cu zeii”.

Când i s-a decernat premiul Nobel pentru Literatură în 1960, în discurs poetul francez Saint-John Perse și-a expus propria concepție despre poezie. Și în discursul conceptual, poetul era un original, îmbogățiind viziunea ”corespondențelor” lui Baudelaire sau Poe. Francezul Saint-John Perse vedea o împletire a științei cu poezia prin numitorul comun al imaginii. Proiectiv credea, la fundamentul creației umane stă imaginația, care inspiră atât poetul cât și cercetătorul științific. La baza cunoașterii și realității este imaginația, care unește omul de știință și artistul. Pentru poetul francez, poezia și știința ”explorează același abis și doar în modurile lor de investigare diferă”. Imaginația este sămânța și patul germinativ al științei și poeziei. Saint-John Perse percepea poetul ca suflet în mișcare, în permanentă congruență cu viața reală. În acest sens, poezia este o formă sensibilă a realității. Față de evazioniștii lirici, poetul francez integra poezia în viața concretă a lumii. ”Poezia are o puternică dorință și o percepție profundă a realității, situată așa cum se află la acea limită extremă a cooperării, în care realul pare să prindă contur în poem”. Poetul prin ”corespondențe” percepe o supra-realitate a lumii sensibile, o formă ”obscură” a Ființei, care de fapt este Lumină. În poezia ”Repere marine”, poetul acuză preajma și critica literară, care-l percep ca un călător în ”obscur”, de fapt el căutând lumina interioară. ”Ei m-au numit Obscurul/iar spațiul meu era lumina”. Textul discursului despre poezie rostit la 10 decembrie 1960, cu ocazia banchetului dat în cinstea laureatului Premiului Nobel la Stockholm este un eseu fundamental pentru o mai buna cunoaştere a celui ce rămâne una din cele mai singulare voci lirice a secolului al XX-lea, un creator ce considera că nimic “din drama timpului său nu-i rămâne străin”. E paradoxul poetului. Deși nu dorea să se compare cu nimeni, iar stilul său era acela a unei voci originale și singulare, totuși față de concepția generală a poeților, el considera că autorul liric este parte a epocii sale – zeitgeist – într-o conlucrare și simbioză perfectă. În ciuda faptului că Perse se dorea singular și nu suferea comparații, influențele din Rimbaud, Mallarmé, Claudel și Valery se pot observa la o lectură analitică, așa cum susține Jean-Pierre Richard. Poetul dorea o identificare a cititorului cu creatorul. El a refuzat disocierea artei de viață. Pentru Perse poezia este acțiune, este pasiune și înnoire perenă ce trece dincolo de limite. E printre puținii poeți care nu evadează din istorie, ci vrea să scrie ermetic despre drama vremurilor sale.

Recitindu-l pe Perse descoperim mirați că poezia nu este o evadare din real. ”Poezia este înainte de toate un mod de viață, de viață integrală. Poetul a existat printre oamenii cavernelor; el va exista printre oamenii epocii atomice, pentru că el este o parte inerentă a omului. Chiar și religiile s-au născut din nevoia de poezie, care este o nevoie spirituală, și tocmai prin harul poeziei scânteia divină trăiește pentru totdeauna în cremenul uman. Când mitologiile dispar, divinul își găsește refugiu și poate chiar continuare în poezie.” Poetul este un căutător cu imaginație a luminii care iluminează sufletul colectiv al umanității. Este crezul profund al poetului. ”Imaginația poetică este cea care încă luminează pasiunea înaltă a popoarelor aflate în căutare de lumină. Priviți la omul umblând mândru sub sarcina sarcinii sale eterne; Priviți-l în mișcare sub povara lui de umanitate, când se deschide în fața lui un nou umanism, plin de adevărată universalitate și întregire a sufletului.” Poetul francez nu vrea să perceapă cezura dintre poet și societate, ci dimpotrivă autorul liric completează prin radierea sensibilului cu propria iluminare.

Perse completează în celebrul discurs că ”Refuzul de a divorța arta de viață, iubirea de percepție, este acțiune, este pasiune, este putere și întotdeauna inovația care extinde granițele. Dragostea este focul ei, insurecția este legea ei; locul lui este peste tot, în așteptare. Nu vrea nici să nege, nici să țină la distanță, nu așteaptă niciun beneficiu din avantajele timpului său. Atașat de propriul destin și liber de orice ideologie, se recunoaște egalul vieții, ceea ce este propria sa justificare. Și cu o singură îmbrățișare, ca o singură strofă mare, vie, strânge atât trecutul, cât și viitorul în prezent, umanul cu spațiul planetar supraomenesc cu spațiul universal.” Poetul ”vede” poezia ca o paradigmă a mișcării și o formă a dinamicii culturale. Poetul se vrea egalul vieții. El evadează din obscur prin iluminare a eului individual și colectiv. Poetul este egal omului de știință și au același numitor comun: de a aduce lumina în umanitate, ca premisă a progresului. Poetul explorează noaptea omului pentru a-l aduce la lumină. Este crezul lui Perse. ”Obscuritatea pentru care i se reproșează nu ține de propria sa natură, care este să lumineze, ci de noaptea pe care o explorează, de noaptea sufletului și de misterul în care este învăluită existența umană. Obscuritatea este alungată din expresia sa și această expresie nu este mai puțin exigentă decât cea a științei. locul lui este peste tot, în așteptare.”

Poetul ca om al timpului său devine un contributor al iluminării. ”Atașat de propriul destin și liber de orice ideologie, se recunoaște egalul vieții, ceea ce este propria sa justificare. Și cu o singură îmbrățișare, ca o singură strofă mare, vie, strânge atât trecutul, cât și viitorul în prezent, umanul cu spațiul planetar supraomenesc cu spațiul universal. Obscuritatea pentru care i se reproșează nu ține de propria sa natură, care este să lumineze, ci de noaptea pe care o explorează, de noaptea sufletului și de misterul în care este învăluită existența umană.” Poetul este și un istoric al vremurilor și ritmurilor clipei, cu dramele sale. Poezia insuflă sensibilitate într-o lume în permanența schimbării, iar poetul este un cronicar al emoției timpului său. Poezia nu moare niciodată, ea se transformă odată cu epocile, rămânând, paradoxal, aceeiași. ”Civilizațiile în curs de maturizare nu mor în chinurile unei toamne: ele doar se schimbă. Inerția este singura amenințare. Poetul este cel care ne sparge obiceiurile. Și în felul acesta poetul se trezește legat de istorie în ciuda lui. Niciun aspect al dramei vremurilor sale nu-i este străin. Fie ca el să ne dea tuturor un gust clar al vieții în această epocă mare. Pentru că acesta este un moment minunat și nou, care cere o nouă autoevaluare.” Poetul face parte din ”omul etern”, care completează ”omul temporal”. Din ciocnirea acestora se naște poezia și farmecul ei nesfârșit de la ”omul cavernelor” la ”era atomică” sau timpul ”digital”. Omul va avea întotdeauna o sete nebună de poezie, este mesajul lui Perse. Poetul reprezintă omul originar și original care face legătura dintre energia primordială a emoției și ”energia” epocii ”atomului” sau, mai nou, cu ”timpul digital”. Poetul depune mărturia sa inițială și inițiatică timpurilor noastre, care leagă astfel trecutul, prezentul și viitorul umanității. ”Adevăratului poet îi revine să mărturisească între noi dubla vocație a omului. Și asta înseamnă să-și țină în minte o oglindă mai sensibilă la posibilitățile sale spirituale. Înseamnă a evoca în acest secol nostru o condiție umană mai demnă de omul originar. Înseamnă, în sfârșit, aducerea sufletului colectiv în contact mai strâns cu energia spirituală a lumii. În fața energiei nucleare, va fi suficientă pentru scopul său lampa de lut a poetului? Da, dacă omul își amintește de lut.” Poetul sintetizează viziunea sa asupra funcției poeziei în societatea receptoare și asupra misiunii poetului, a cărei atenție se îndreaptă spre fuziunea esteticului cu eticul.

În primul rând, pentru Perse poezia este comunicare. Opera lirica este și o corelație a poetului cu cititorul în spiritul timpului. Poetul este un om activ al cetății, deși mesajul lui este criptat și interiorizat. Este unul dintre paradoxurile creației și mesajului către lume și viitor a poetului Perse. Poetul îmbină abstractul cu concretul într-o densitate care cucerește preajma. Așa cum scria criticul Christian Murciaux, pe poetul Saint John Perse nu-l putem include în tendința de a-l lega de o școală sau un curent literar. Originalitatea sa este olimpiană, deși a fost un poet care a fugit de evazionism și a refuzat contactul cu transcendentul, fiind un om conectat la timpul său. E paradoxul poetului absolut, și solar și obscur.

Recitindu-l pe Saint John Perse putem spune că poetul este conștiința tuturor timpurilor, de la trecut spre viitor, o energie dinamică a emoției care iluminează în beznă și îl face mândru pe om de umanitatea sa conectată la forța inițială a izvorului spiritualității.

Ionuț Țene

Așa cum se aștepta toată lumea și conform pronosticurilor caselor de pariuri, Ucraina a câștigat Eurovision. Nu a fost nicio surpriză pentru că, în general, concursurile internaționale de muzică s-au transformat într-o interfață politică, propagandistă și ideologică. Ediţia Eurovision Song Contest 2022 de la Torino a fost câştigată de Ucraina, reprezentată de Kalush Orchestra cu melodia „Stefania”, care a primit din partea publicului 439 de puncte, un total de 631 de puncte, iar Republica Moldova, cu cea mai bună melodie din concurs a primit doar 253 de puncte, și a încheiat concursul pe locul 7. Melodia moldovenilor, adevărați români, Zdob și Zdub & Frații Advahov – ”Trenulețul” a fost cea mai bună de la Eurovision. Merita să câștige concursul. Se știe deja că acest concurs Eurovision a devenit o competiție ideologică și politică care nu mai are aproape nicio legătură cu muzica de calitate, cu talentul, ierarhia și valoarea, ci cu propaganda politică la modă și cu interesele economice imediate de pe continentul european. Grav este că juriul din România în loc să voteze cu frații din Republica Moldova, care au prezentat cea mai frumoasă melodie, și cu un mesaj unionist, a votat cu reprezentanții altui stat, care s-a înfățișat la concurs cu un cântec destul de modest din punct de vedere al valorii muzicale. Pe bună dreptate, reprezentanții de seamă ai showbiz-ului sau societății civile românesc s-au revoltat pentru nedreptatea făcută Republicii Moldova și pentru faptul că TVR nu a susținut o melodie unionistă a fraților de peste Prut. În seara finalei Eurovision, Dan Negru a postat pe Facebook un nou mesaj de susținere pentru piesa „Trenulețul“ cântată de Zdob și Zdub & Frații Advahov: „Moldovenii au co*ie. S-au dus la Eurovision cu o melodie care are un mesaj puternic politic pro-unionist.Showbiz-ul românesc nu are curajul mesajelor politice. E ticsit de pițipoance și papițoi care trăiesc din banii televiziunilor și a primăriilor și de asta n-au curajul mesajelor politice. Dacă tot recunoașteți că Eurovision e un concurs cu miză geo-politică, atunci România putea să arate Europei, la oră de maximă audiență și pe toate televiziunile europene, că două țări sunt una! Moldovenii au avut curajul să spună Europei că București-Chișinău e totuna! România nu a avut curajul!” Ucraina nu a dat nciun punct României, dar noi le-am dat toate punctele și am primit umanitar, cum era firesc, circa un milion de refugiați.

Cântărețul Mihai Trăistariu a analizat finala concursului Eurovision, câștigată de Ucraina. El se arată șocat și revoltat de voturile între România și Moldova: ” Dacă scoatem din ecuație razboiul din Ucraina … MOLDOVA ar fi câștigat Eurovision-ul! Dar cel mai straniu tot asta mi se pare – Moldova a cântat despre legătura Chișinău – București. Deci, despre frăția dintre Moldova și România !!!Iar noi le-am dat zero. Iar ei ne-au dat … zero. N-am văzut în viața mea așa ceva! Practic, ne-am pișat unii pe alții!!! Of, Doamne ! Chiar incredibil!!! De asemenea, un reprezentant al societății civile s-a arătat de asemenea indignat pe bună dreptate. ”Nu înțeleg de ce tvr mai bagă bani publici în porcăria aia de “concurs”. E mai fals decât raportările de recoltă la ha și de capete de vite furajate ale lui Ceaușescu și decât statistica avioanelor de luptă doborâte cu borcanul de murături sau cu fantoma”, a spus avocatul Gheorghe Piperea, pe pagina sa de Facebook. Chiar și păpușarii din spatele acestui concurs ideologico-muzical și-au dat seama că voturile pe țări au fost măsluite? Uniunea Europeană de Radio şi Televiziune (EBU), organizatorul Eurovision, a transmis un comunicat de presă în care a explicat că în cea de-a doua semifinală juriile naţionale din şase ţări au fost eliminate din concurs. Acestea au fost apoi înlocuite cu un rezultat agregat bazat pe ţări cu tipare de vot similar atât în a doua semifinală, cât şi în marea finală, scrie News.ro. Nici acum nu este clar de ce România a votat în unanimitate cu Ucraina și dacă votul exprimat a fost corect sau măsluit. Cele şase jurii naţionale eliminate din Eurovision 2022 ar fi: Azerbaijan, Georgia, Muntenegru, Polonia, România, San Marino, scrie publicaţia escxtra.com. ”Podul de flori” nu a mai funcționat la ordinul mai marilor Europei?

Din păcate, din nou, reprezentanții României din TVR și tovarășii din instituțiile statului român au dovedit că sunt paraleli cu muzica, pe lângă valoarea muzicală, și votează politico-ideologic, conform intereselor unei mode trecătoare, de moment, melodii care nu se ridică la gradul de excelență pentru a câștiga un concurs de muzică internațional autentic. România trebuia să voteze Republica Moldova care s-a prezentat cu cea mai bună melodie la Eurovision, cu atât mai mult cu cât, prin mesajul unionist al melodiei ”Trenulețul”, românii aveau datoria morală de a vota cu frații lor de peste Prut. Moldova parcă a fost părăsită de frați, ca în 1940. Trist. Felicitări moldovenilor, adevărați români, Zdob și Zdub & Frații Advahov, care meritau să câștige ediția de anul acesta a Eurovision 2022. Frații noștri români de pe peste Prut au fost cei mai muzicali și cei mai buni. Dar se știe că concursurile nu reflectă întotdeauna valoare și talentul, ci interese ideologice și politice de moment. Clasamentul s-a aranjat, de pe ultimele locuri o melodie a câștigat pentru că trebuia să câștige ca înainte de 1989? În ce Europă democratică și liberală trăim? Din nefericire, Eurovision de vreo 10 ani nu mai este despre muzică. Se putea nominaliza înainte de concurs câștigătorul Eurovision pe care l-au dat învingător casele de pariuri și bursa zvonurilor? Nu se mai cheltuiau bani și energii pentru un final preconizat? Potrivit informaţiilor jurnaliștilor de la Paginademedia.ro, Televiziunea Română a fost anunţată în miez de noapte, la ora 1.10, că votul juriului din România a fost anulat.

Potrivit sursei citate, juriul din România acordase cele mai multe puncte – 12 adică, piesei Zdob şi Zdub, care a reprezentat Moldova. Conform aceloraşi surse, şi Moldova acordase tot 12 puncte piesei din România.  S-a câștigat concursul prin vot aranjat? Pentru mine ”Trenulețul” unionist a fost câștigătorul de anul acesta al concursului Eurovision, de altfel, ca și pentru toți românii.

Ionuț Țene

Despre scriitorul clujean Eugen Cojocaru am mai scris, semnalând romanul biografic, cu interferențe stilistice de detectiv, ”Iubiri, revoluții și alte libertăți” din decembrie 1989. Jurnalistul clujean și scriitorul internațional este un personaj complet și complex, dar și un spirit vizionar și paradoxal. Așa că recenta reeditare a romanului ”Isus”, la prestigioasa editură ”Ecou Transilvan” (2022) m-a luat prin surprindere în mod plăcut. Nu mă așteptam ca un scriitor care îmbină stilurile incisive ale lui Graham Greene și Raymond Chandler să abordeze un subiect de beletristică foarte greu: viața lui Isus. Să scrii despre Isus, ca profet și Mântuitor, este o provocare care poate da șah-mat, atât scriitorului, cât și cititorului, în același timp. Autorul păstrează dinamica dialogurilor în maniera alertă a lui Greene și se aruncă cu un curaj superior, altruist și intimist în meandrele unui concret revelat de Evanghelii despre Galilean. Romanul nu este compus într-o manieră tragică a la Dimitri Merejkovski din ”Iisus necunoscut”, ci mai degrabă într-o radiografie minuțioasă și transfigurată, dintr-o frescă amplificată, fixată pe piloni livrești solid structurați și documentari. În prefața romanului, scriitorul teolog Victor Măruțoiu surpinde inefabila intenție subliminală și incisivă a autorului: ,,Toate se îmbracă armonios într-o estetică exegetică deosebită, descoperind un Iisus personal, aflat într-un dialog perpetuu cu cititorul. Este o notă aparte a acestui volum, care ne oferă chipul unui Mesia mai uman și apropiat de oameni. Ca și considerent personal, aș putea afirma că se apropie de linia ioneică a Evangheliei a IV-a și a Apocalipsei.” Aș completa pe prefațator, cu faptul că autorul pare că a studiat cu acribie nedisimulată și evangheliile apocrife, oferiind un Isus dincolo de Scriptura și tradiția sinodală a bisericii. Poate de aceea Isus propus și prezentat de Eugen Cojocaru este un Mesia, pliat pe partea general-umană, între teolog și filosof, în realitatea unui răscumpărător a neștiinței oamenilor de a-L înțelege pe Dumnezeu. Fiul Omului este creionat într-o lumină caldă, prin descrieri simple, dar în aceleași timp profund irizante, corelând sacrul cu profanul. Romanul este scris într-o dinamică a dialogului foarte alertă și reprezintă o contrapondere a lui ”Isus” de Ernest Renan, poate prea uman și o poveste cantonantă în imanent. Isus Hristos e exemplificat de Eugen Cojocaru, ca o expresie a transcendentului în lucrarea umanului în stil eliadian. Autorul propune o teandrie echilibrată și emoțională, un Isus care vorbește ca în Evanghelii, dar aduce, în același timp, cunoștințe, experiențe și trăiri pline de sens ascuns, aproape misterios, din apocrife. Isus este un antierou în sens nietzschean, Fiul Omului, nu luptă cu arma ca să schimbe lumea după chipul lui Dumnezeu, ci doar cu spiritul viu, ce prin dragoste schimbă preajma și esența materiei. Isus nu este un proto-socialist avant la lettre, care vrea eliberarea poporului evreu pe pământ, ci propune Împărăția cerului și o Judecată de Apoi. E o promisiune care se va îmlini dacă iubim. Paradoxul lui Isus în maniera lui Cojocaru este că transcede spiritul local din Iudeea, El nu propune împărăția egalității și fericirii pe pământ. Autorul surprinde acea ”regula fidei” într-o narațiune vivace, adică creștinismul înainte de Biserica osificată de ierarhii pământești sau tradiții sinodale. Eugen Cojocaru și-a însușit foarte bine tradiția și scrierile primare despre Isus și, la fel, ca poetul german Lessing este preocupat de Isus ca Fiul Omului, care dăruiește și perpetuează iubirea ca treaptă a mântuirii umanității. Pentru Eugen Cojocaru, Fiul Omului este un revoluționar al spiritului, o punte între divin și uman.

Romanul este o perpetuă provocare, propune idei incendiare într-un limbaj plastic ce descompune realitatea brută. Scrierea unei ficțiuni despre Isus poate fi copleșitoare. Să pui pe ”buzele” lui Hristos cuvinte, expresii și dialoguri, care nu sunt toate din Evanghelii, chiar că este o provocare de care Eugen Cojocaru știe să o gestioneze într-o manieră sintetică literară și teologică, fără derapaje. Romanul respiră atât literatură cât și teologie. E un echilibru pe care autorul îl menține într-o balanță, fără marginalii encomiastice. Eugen Cojocaru recuperează cu acribie evangheliile apocrife și scrierile istorice ale lui Flavius Josephus despre Isus, ceea ce dă consistență și culoare personalității divine a Mântuitorului. Autorul se inspira din apocrife și texte teologice vechi fără să cadă în ispita ereziei. Să faci din Isus un personaj de roman e mai mult decât dificil din punct de vedere estetic și stilistic. Pentru că Isus nu a fost doar om, ci și Dumnezeu întrupat. Provocarea e greu de gestionat. Se știe ca de la sublim la ridicol e un pas atât de mic și, totuși, autorul reușește să surprindă omul și epoca salvând narațiunea. Romanul este scris sub semnul versetelor evanghelice. „Legile sunt făcute pentru om, iar nu omul pentru legi” – astel legea ucide viața! Este mai mult de cât complicat și câteodată devastator pentru opera literară sa surprinzi în cuvinte misterul hristic.

Evreii din vremea lui Isus cred ca a sosit Mesia, care aduce Împărăția lui Dumnezeu pe pământ. Unii dintre ei spun că Alesul e Ioan Botezătorul, alții că Iisus. S-au înșelat cu toții, pentru că Fiul Omului aduce doar Împărăția Cerurilor, de dincolo de lumi venind, nu paradisul pe pământ. Utopia paradisului terestru a trecut mai apoi la Thomas Morus și, mai târziu, la Marx sau Lenin. Deci Isus prin întrupare a răscumpărat păcatul originar și a oferit umanității șansa mântuirii și izbăvirea din cădere. Să scrii despre Isus la persoana întâi e o uriașă asumare spirituală și livrescă, de apreciat la Eugen Cojocaru. Autorul introduce cititorul în ”pielea” personajului, care nu este simplu, ci foarte complex și complicat, de fapt divin: Fiul Omului. Eugen Cojocaru reușește o frescă descriptivă și minuțioasă, de istoric, a vieții diurne a evreilor, care trăiau conform scrierilor Vechiului Testament. Putem considera romanul ”Isus” și unul istoric al Țării Sfinte în vremea lui Augustus. Consider că Eugen Cojocaru a scris un roman manifest împotriva rațiunii materiei, care întotdeauna „naște monștri”. Isus dăruit literar de Cojocaru e uman tocmai prin divinitatea lui care uimea apostolii și mulțimile.

Romanul este și o peliculă în culori vii a vremii lui Isus, cu saduchei, farisei și rabini. Elita spirituală e prezentată exhaustiv în conflict cu „revoluționarul” Isus, dar oferă autorul și personaje pozitive din elita locala care încearcă să-l înțeleagă pe Fiul Omului. Topografia, hidronimia, precum și timpul poartă denumiri străvechi ebraice. Romanul pare o continuare cursivă și firească a Vechiului Testament, ceea ce dă conținut și substanță narațiunii. Romanul este și un ”documentar” după Evanghelii, în care autorul aduce aportul său de originalitate și originitate, dincolo de textul sacru. Discuția dintre Isus și Irod Antipa e de reținut, după tăierea capului lui Ioan Botezătorul. Este o explicație a puterii politice, care trece și poate fi învinsă doar prin spirit. Cauza răului este setea de putere și lăcomia care se încastrează în craii pământești, dar victoria este doar a celor curați în duh și săraci, care pot deveni adevărați regi în ceruri, asumându-l pe Hristos. Irod Antipa primește și o lecție de iubire. Isus îi spune ”frate” celui care a ordonat uciderea Înaintemergătorului. Autorul știe să pună verb în frază, iar romanul capătă nuanțe dedectivistice,

Romanul are culoare și nerv, ca în filmul ”Isus” a lui Franco Zeffireili din 1977. Cartea respiră o contemplare narativă a cunoscutului film despre viața lui Isus. Dar cheia romanului este discuția Isus Fiul cu Tatăl ceresc înaintea arestării din Grădina Ghetsimani. Aci avem o incluziune filosofico-teologică a autorului. Se consideră natura umană doar spirit, iar materia este doar cea legată de pământesc. Drama omului este alianța cu natura, care naște suferința. Cheia mântuirii este tocmai eliberarea de suferință. ”Natura există pentru a contribui la libertatea și eliberarea spiritului”. Omul este o ființă cosmică, iar natura ca materie are miros, deci se descompune. Unirea om și natură duce la eternitate. Sigur natura este degradabilă, iar omul se înalță la ceruri, fiind parte a pomului vieții. Spiritul este peren, iar răul se consideră doar o absență a binelui. Eugen Cojocaru propune un Isus evanghelic, dar și un Mântuitor care se naște prin credință în interiorul fiecărui om. Sunt originale interpretările autorului privind existența răului, sinuciderea lui Iuda și definiția lui Satan. Răul are putere doar atunci când omul îl lasă să intre în inima și viața sa. Cel rău se naște, de fapt, în interiorul omului care refuză binele și pe Hristos. Fiul Omului iubește pe toată lumea, și pe lepros, pe cel orb, pe cananeancă, pe cel căzut între tâlhari, pe fiul risipitor, dar și pe vameș, prostituată sau cel bogat căzut în păcat și care nu intră ca ”cămila” prin urechile acului. Spiritul acționează prin iubire, pentru a transforma omul și lumea, acesta este mesajul hristic și al autorului. Răul poate fi învins doar prin dragoste, iar cei puternici sunt întotdeauna ”cei fără de putere”. Romanul este construit în secvențe cinematografice în care autorul trece foarte ușor de la persoana a doua la persoana întâi, când se referă la Isus. Personajele romanului sunt bine conturate, au carnație și personalitate și sunt dornice de acțiune într-o succesiune cinmatografică. La un moment dat cititorul devine Isus. Este cheia de boltă a romanului și provocarea autorului: să ne identificăm prin lectură cu Mântuitorul. Prin lectură și dragostea ce emană din dialogurile romanului trebuie să devenim și noi după Chipul Omului. Este pariul câștigat de Eugen Cojocaru cu istoria literaturii scriind acest roman istoric și teologic. De ce a ales autorul formula latină a numelui Mântuitorului, de ”Isus”, nu cea grecească ”Iisus”. Este o provocare spusă cititorului din arealul creștin-ortodox. În limba greacă, limba în care s-a scris în original Noul Testament, apare (ca pronunție fonetică) numele „Iesu Hristu”, cu un „u” lung (in Hristu). Prenumele în limba româna provine din limba slavonă Їисоуса, care a fost preluat din limba greacă, unde la iniţială este un hiat. Cea mai veche grafie în limba română cu caractere latine a fost Jssus (Catehismul lui George Buitul, tipărit în anul 1701 la Cluj). În ambele cazuri numele începe cu „Je”, care în pronunția curentă devenea un „i” lung. Motivul pentru care ortodocșii consideră necesar ca în românește să se scrie Iisus în loc de Isus. Dar și în transcrierea numelui lui Hristos sunt sigur că Eugen Cojocaru are o explicație documentară. Romanul ”Isus” este unic în literatura română și acoperă un loc lăsat gol din istoria romanului istoric românesc. ”Isus” propus de Cojocaru este viu, la fel ca cel real și teandric. Este reușita talentului literar a lui Eugen Cojocaru, care a avut curajul să scrie despre ceea ce ne-a lăsat moștenire Evanghelia. Romanul lui Cojocaru îl putem percepe și ca un act literar cutezător, corelat cu un perspicace manifest despre interiorizarea eliberării spiritului.

Ionuț Țene