Florile gerului
Zăpezi depuse virginal
Troiene peste liniștea de piatră
La lunca verde, o erată
Scrisă cu ghețuri, magistral
Din coșuri se vălătucește fumul
Rânjește gerul printre turle
Se-nfoaie crivățul în surle
Abia se mai cunoaște drumul
Îmbobocit-au flori de ger, pe geamuri
Corbii cerniți cheamă, pustiu, a iarnă
Din norii vineți a pornit să cearnă
Chiciuri ce dantelează alb, pe ramuri
Cobor în vis, ca într-o rană veche
O mare neagră va să mă inunde
Tălăzuind cenușile imunde
Spre țărmurile unei lumi pereche
Să ningă iar!
Îți lăcrimează părul în ninsoare
Iubita mea de albastru și de mare
Cad fulgi de nea, pe umbre străvezii
Din ceruri, vrăjitoarea își scutură ghiocul
Viori de argint sclipesc pe norii vineții
Sub streașină miroase a iarnă, busuiocul
În ochii tăi, iubito, se alină două stele
Și ninge lin, și tot mi-e dor de noi
Crăiasă astrală a gândurilor mele
Eu știu să număr doar din doi în doi
Ai stări amestecate, foc și gheață
Fantoșă rece, apoi sărut de jar
Din neguri moarte, mă aduci la viață
Și limpezești, anume, cerul de cleștar
Să ningă mult, să fie iarăși iarnă
Cu buzele o să-ți topesc zăpada de pe gene
Alb infinit, pe noi să se aștearnă
Să ne iubim, nebuni, printre troiene
Aripi de zăpadă
Simți cum îți cresc din umeri,
aripi de zăpadă
și ți se face dor
de albul acela
fără nicio numire,
fără tărâm.
Ai săruta stalactitele,
dar buzele îți ard.
Ah, cât de tare îți ard buzele,
de setea ridicării
din nesărutul gri,
al altcuiva !
Ai vrea să te întorci
în sămânță,
azilnic și imponderabil,
ca umbrele fumului,
ori ca un foton rătăcit,
fără vibrație.
Ai vrea să spui cuvinte
care nu s-au spus nicicând,
alcătuiri necunoscute,
furate fără voie
din limba altei lumi.
Dar taci
și te întinzi pe sfere de lumină,
așteptând la marginea visului,
să-ți crească aripi de zăpadă.
Să nu ucizi o pasăre cântătoare
S-a strecurat pe lângă noi
o vară sălcie
ca o frunză vestejită, de vie,
căzută cu nerost.
Apoi trecu o toamnă fără sâmbure,
searbădă într-adins,
fruct orfan, crescut stingher,
pe creangă de întuneric.
Dar în luncile visului,
încă albesc mărgăritare sub sălcii,
serile acelea încă își moaie
în lacul tăinuit, boturi de ciute,
iar coronița din galbene roze,
încă ți-e proaspătă, pe frunte,
ca un sărut adolescentin.
Chiar dacă timpul bate a gol,
ca o inimă de împrumut,
chiar de se simte adiere de scrum,
și-n cerul gurii am gust de cenușă,
niciodată nu voi zidi ferestrele spre soare,
și nu voi azvârli cu piatra, niciodată,
într-o pasăre cântătoare.
Cântec sferic
Se deapănă din furca înserării, fir topit
Din veche aramă sângerândă
Pe verde pal, edulcorat tomnatic
Felinele tăcerii stau la pândă
Lângă poteca gândului lunatic
Timpul sihastru se adună-n sine
În loc străin, printre zidiri străine
Fără adresă, lipsit de puncte cardinale
E o părere, doar un liman ucis
De depărtare
Vis așternut pe somnul altui vis
Un panaceu numit uitare
Ascult un cântec ce plutește sferic
Peste amintiri și umbre, ce se scurg
Din apa vie a ochiului homeric
Un cântec trist, pe strune de amurg
Ascult un cântec ce plutește sferic
Peste lumini prizoniere-n întuneric
Un viers ce adună inimi și desparte
Hrănind cu vânt iubirile deșarte
Autor: Ion POPESCU