„Poezia pentru mine este terapie, pasiune, mod de a fi. Prin vers mă redescopăr iar și iar, îmi șlefuiesc cuvântul și mă eliberez de lume și de mine. Trăiesc prin poezie și respir prin metaforă.”
(Ioana Andreea Dogeanu)
MI-AI ADUS IARNA
Ai lăsat iarna să-mi pătrundă-n suflet
Și să-mi înghețe gându` către tine.
Mi-ai așezat, atent, ghirlande reci
Atunci când te-ai hotărât să pleci.
Eu știu că nu te mai întorci
Și mai știu că nu voi uita
Cum în aceea dimineață grea
Mi-ai adus iarna
Cu tot cu suferința ta.
SUNT EU, IOANA
Eu sunt Ioana
Și am curaj să nu accept
Ce alții au tot vrut să fiu
Venind, plecând spre nicăieri,
Când prea devreme e târziu.
Nu încerca în ziua când
Eu, înarmată, până-n dinți,
Și cu nimic din ce-am avut
Caut un drum către cei sfinți.
Tot ce-am iubit și m-a lăsat
Îl vei găsi în al meu cuvânt,
Suflet și trup, am fost cândva,
Sub pasul tău voi fi o umbră.
Să nu mă-ntrebi dacă mă tem
În viața asta de ceva
O moarte avem și nu mai mult
De ce ne-am teme noi de ea?
Mă poți privi de sus, de vrei,
Dar să te uiți în ochii mei.
Și voi mă puteți critica acum
Pentru ce am vrut să vă spun.
DEPĂRTARE
Am încercat să mi-i te-apropii
Cu-n cuvânt.
Apoi cu-n gând
În cea din urmă clipă
în care stând
te așteptam plangând.
Adesea adormeam sperând,
construind din scris o aripă
care să mă poarte-n vânt
până dincolo de vâzduhurile albastre
ale amintirii tale.
VREAU
Vreau să te văd, bărbate!
Cu ochii mei cei verzi
Sau vino tu de vezi
Alei întunecate
Pe care adesea îmi șopteai
Doruri demult uitate.
Vreau să mă vezi, bărbate!
Cum stau și număr clipe
Privind în zare noaptea
Cu doruri infinite.
Vreau să ne vedem, bărbate!
Să te cuprind, să mă cuprinzi în brațe
Să stăm așa un veac
Cât să adun speranțe.
Să mă privești, să te privesc ca un copil
Uitat, pierdut și îmbătat
De ceasu-n care ne-am depărtat.
OCHII NOȘTRI
Am ochii verzi și-atât de mincinoși
Când mă opresc să te privesc de-aproape
Pentru că văd la rându-mi doi frumoși,
Pe care-i tu păstrezi în taina-ntunecatelor ape.
Am ochii verzi ca un safir tăiat
De-un suflet aprins de durere.
În ochii tăi atâtea s-au înecat
Atrase de mișcătoare ape rele.
Cine-i străina care-mi fură gândul tău
Și ochii tăi cu ape mișcătoare?
E-un chip ciudat, un chip ce nu-i al meu
Nu ți-e dor de ochii ăia verzi, oare?
Cum o urăsc pe-acea necunoscută
Din ochii tăi cu ape mișcătoare!
Iar eu rămân din ce în ce mai tăcută,
Și în curând voi fi a ta nepăsătoare.
DORINȚĂ
Să-ți stau în brațe
Când focul arde-n șemineu
Tu să-mi citești iubirea în nunțe
Și să adorm cuminte pe brațul tău
În timp ce-aduni privindu-mă…speranțe.
Să stăm așa îmbrățișați un infinit
Și-ncă o clipă
Să-i spunem lumii surâzând
Că doar viața-i atât de scurtă
Când veșnicia e iubire
Dragostea-i doar o pasăre călătoare
Spre zări albastre.
GELOZIE
Nu sunt geloasă
Pentru ce ești acum sau pentru ce vei fi,
nici pentru ce ai fost.
Vino cu o femeie
ascunsă la spate,
Vino cu o sută de femei în gând,
Vino cu o sută de femei în mâini,
Dar nu veni cu niciuna-n inimă.
Vino ca un râu plin de înecate
care întâlnește o mare înfuriată,
spuma cea eternă, timpul meu.
Adu-le pe toate
acolo unde eu te-aștept:
mereu vom fi singuri,
mereu vom fi doar noi
Singuri pe pâmânt
Pentru a ne-ncepe viața.
––––––––––-
Ioana Andreea DOGEANU
București, decembrie 2018
PUSTIU