Nicolae DINA: Spectacolul vieții în vremuri de restriște

De câteva luni încoace, existența întregului mapamond este bulversată de unul dintre evenimentele catastrofale care pune în pericol umanitatea. Plecând din China, abominabila pandemie de coronavirus provocată de nevăzutul și nemaiauzitul inamic, Covid-19, virusul atât de neiertător și mai molipsitor decât oricare altul de până acum, care s-a întins cu repeziciunea undei pe toate continentele, provocând extincția a sute de mii de oameni, cu toate eforturile celor aflați în prima linie a acestui război, medicii și celelalte cadre medicale, care merită toată stima și recunoștința omenirii.

Desigur că, la fel cu toți ceilalți, poate chiar mai mult având în vedere sensibilitatea, trăirile sufletești mai profunde decât ale oamenilor obișnuiți, înțelegerea mai acută a durerilor și suferințelor omului, și oamenii de litere, cu deosebire poeții, sunt afectați de acest inamic nevăzut și necruțător, ilustrând toate simțămintele lor în creații care vor rămâne un simbol al acestei negre perioade din viața tuturor oamenilor, indiferent de sex, rasă, credință, etnie.

Devenită desuetă ca mijloc de comunicare, scrisoarea, cunoscută, mai ales, sub denumirea de epistolă, ca specie literară, a fost cultivată în perioada pașoptistă, notabile fiind contribuțiile în proză ale lui Ion Ghica și Costache Negruzzi, iar, în lirică, a lui Grigore Alexandrescu. Tradiția, odată formată, a fost continuată și de alți prozatori români din toate timpurile, dar epistola în versuri a fost dată uitării, astfel încât, publicarea, la începutul anilor 2000, a volumului „Scrisori deschise trupului TĂU”, urmat, în timp, de altele având în titlu denumirea speciei pe care Ioan Romeo Roșiianu o re-inventează, se constituie într-un ciclu tematic remarcabil, realizat într-o manieră poetică strict personală, transformând scrisoarea într-un text ficțional original, înscris prin excelență în lirica de reflecție filosofică asupra vieții sub toate aspectele ei, asupra existenței umane din toate timpurile.

În fiecare poem-scrisoare al acestor volume, poetul-expeditor pare a-și fi asumat de bună voie starea de solitudine într-o vreme în care universul său interior este bântuit de amintiri, de oameni și de faptele lor, de locuri și întâmplări care i-au umplut viața, i-au fericit-o ori i-au amărât-o deopotrivă, de regrete ori de speranțe, de tristețe ori bucurie, textul devenind un monolog liric de mare forță expresivă, care, deși are, ca destinatar, iubita (vocativul aflat la începutul fiecăruia), se adresează, în egală măsură, tuturor cititorilor care își regăsesc gândurile și sentimentele comune cu ale poetului. Desigur că aceste scrisori au la origine iubirea, sentimentul profund trăit cu adevărat în orice timp și în orice spațiu, devenind o imagine nu numai a simțurilor, cât, mai ales, a sensibilității, iar cuvântul este modalitatea de a o eterniza în lumea Absolutului. Tocmai de aceea, cele mai multe dintre volumele anterioare cuprind „scrisori de dragoste”, „eternă” sau „pierdută”, „expediată” sau „neexpediată”.

În niciuna dintre „scrisorile” volumelor anterioare iubita nu are un nume. Adevăratul nume al iubitei este FEMEIA, cea căreia îi împărtășește sentimentele și trăirile sale, surprinsă sub ipostaza de înger sau demon, de puritate sau concupiscență, de delicatețe sau vulgaritate, de fapt o personificare a ceea ce reprezintă frumosul sau urâtul, adevărul sau minciuna, binele sau răul. În același timp, însă, IUBITA (cu majuscule) destinatară poate fi pe muza care îi inspiră confesiunea, dar și conștiința proprie care îl îndeamnă să-și dezvăluie gândurile sau ideile despre viața, bună sau rea, trăită plenar, așa cum a fost sortită la naștere de niște ursitoare, mai degrabă prietenoase, căci l-au dăruit mai cu seamă cu harul artistic, cu talentul de a mânui cuvintele, de a le înnobila cu sensuri conotative, metaforice, în vederea mărturisirii propriilor experiențe și trăiri afective. Este o confesiune sinceră și spontană eliberatoare în fața cititorilor față de care are un indeniabil respect, dar și conștient de menirea sa ca poet, afirmând, cândva, că „metafora mea s-a înălțat la ceruri și că-n versul/nescris s-a ascuns lumina slovei/vei ști că-n poemul cu franjuri la colțuri am ascuns/sentimente pentru lumea întreagă”.

Continue reading „Nicolae DINA: Spectacolul vieții în vremuri de restriște” →

Ioan Romeo ROȘIIANU: Nicolae Vălăreanu Sârbu sau poezia ca templu al cuvântului

Poetul sibian Nicolae Vălăreanu Sârbu a atins pragul maturităţii sale artistice, fapt uşor detectabil dintr-o scriitură ce acoperă cu uşurinţă toate genurile lirice, fapt ce trădează pe de o parte îndelungul exerciţiu, dar şi grija deosebită pentru cuvânt.
E ca un templu poemul pentru acest poet, iar cuvintele cu care împlineşte imagini c-o dexteritate de artizan par a intra în vârful picioarelor în vers, ca să nu tulbure metafora şi liniştea actului inspirativ, să nu tulbure (re)culegerea unei stări prielnice artei adevărate.
E ca un templu poemul pentru acest poet şi el nu se sfiieşte să se arate servil în demersul său de dezvelire a unei lumi interioare puternic amprentată de viziuni şi vise, a unei lumi pe care o face vizibilă cu orice cuvânt strecurat în vers.

Inspirat împărţit în trei secţiuni de sine stătătoare, „Căutătorii de lumină”, „Geometriile spaţiului” şi „Sub semnul fericirii”, acest volum e un corolar al creaţiei sale de până acum, unul în care jonglează cu sensuri şi simboluri, împlinind cele spuse mai sus. Aceste treceri – uneori line, la o adiere de gând, alteori bruşte – trădează o imaginaţie luxuriantă, dar şi ancorarea la energii creative de înaltă calitate şi fineţe.Volumul „Geometriile spaţiului” devine astfel o carte de vizită a unui poet consacrat în spaţiul contemporan, dar şi un exemplu de construcţie editorială, fiecare secţiune fiind distinctă ca abordare lirică şi tehnică, fiecare fiind unitară tematic şi stilistic, toate laolaltă împlinind un destin poetic profund între coperţile unui act artistic ce va fi de referinţă pentru Nicolae Vălăreanu Sârbu.

Volumul începe cu o adevărată confesiune a autorului, poemul „Locuiesc în miezul din amiaza cuvintelor” punându-ne-n gardă asupra faptului că avem în faţă un adevărat festin al cuvintelor şi că poetul acesta e nărăvit la imagine, la textul în care abundă metafora: „Locuiesc în miezul cuvintelor/şi-n ochii cutezători să vadă adâncul/din care iese la suprafaţă lumina şi apa limpede,/filonul care umplu golul cu adevăr” spune el, ca o mărturisire de credinţă.
Nicolae Vălăreanu Sârbu spune multe în vers, dar spune foarte multe şi printre acestea atunci când strecoară adevărate declaraţii verdict în poemele sale: „Mă separ de acele voci ce-mi lasă-n urechi/sunetele unor cântece false/ori zvonuri fără noimă”, sau: „Nimic nu întrece voinţa/de a şti de unde venim şi ce drum alegem,/să îngropăm veac după veac în trecut/pentru ca-n viitor alţii să repete,/să dezgroape cuvântul şi obiectele/lăsate-n ascunsă moştenire”, sau: „Niciodată n-am fost cum am vrut,/ci doar o formă a luminii din gând/cum copiii în dorinţa unei mame”.
O poezie a explorării adună poetul în prima secţiune a cărţii, „Căutătorii de lumină”, o poezie adeseori cât o fulguraţie de gând, una în care lectorul este constant mitraliat cu metafore de-o sensibilitate şi profunzime aparte, de versuri încărcate de substrat existenţial, o secţiune cât o poveste de viaţă, în care autorul ne introduce elegant, subtil într-o lume aparte, cea a aspiraţiilor, a viziunilor proprii. Există regret, există stare de gol, există demers refulatoriu, există un păienjeniş în care sunt prinse toate mijloacele artistice în această secţiune.

Aspiraţia spre lumină vine din „golul (care) se retrage în sine”, trupurile sunt „plutitoare”, ca-ntr-o transă, ca-ntr-un proces de decorpolizare, pe un funsal de efemeritate, de presiune a acesteia.
„Seara se rupe din mine prezentul/îl înghite trecutul şi-l oferă ca dar”, sau: „Clipele fluturelui mângâie florile, le dăruie iubirea de viaţă,/soarele dimineţii dansează prin frunze,/amiaza scutură umbrele zilei.//Seara cum să o însufleţesc?”, sau: „Ridică privirea, cheamă cu ochii îndepărtate orizonturi,/lasă-n pustiu nisipul şi vântul,/pune-n inimi macii fulgeraţi de somn/şi somnul va împlini vise în forme de păsări”.O secţiune încărcată de filosofie existenţială, o secţiune marcată de o anume nostalgie a trecutului şi de un soi de spaimă asumată de viitor.Ei bine, dacă în paginile de început ale cărţii această stare e doar subtil sugerată, ei bine, în secţiunea care şi dă titlul cărţii tuşele poetului sunt groase, inevitabilul este din ce în ce mai invocat şi evocat, chiar cu preţul unei uşoare căderi în descriptivism.

Poemele sunt mai lungi, versurile mai de respiraţie, iar trecerea spre prozopoem trădează dexteritatea poetului, capacitatea acestuia de a aborda orice stil cu naturaleţe multă.
„S-au culcat fetele de noapte şi ziua este cu ele,/mă atinge liniştea din umbra de răcoare,/desenez pe oglinzile somnului/o noapte care se pierde în vise”, sau: „de ce tot ce mă bucură/arde ca o torţă/purtată în mâini ca simbol de libertate?”, sau: „Cu siguranţă aici nimeni nu se gândeşte la moarte/şi nici măcar la o femeie ori casă,/totul este într-o dulce aşteptare şi nepăsare/în care vorbele se scaldă-n bâiguieli”, sau: „Zilelese grăbesc să măsoare curbele aerului,/în palmle mele timpul pune semne/care pot să vestească mai devreme ceva”.

Este stilul de poem de respiraţie care-l prinde cel mai bine pe Nicolae Vălăreanu Sârbu, este tipul de poezie în care se desfată şi în care forţa crescută încet, cu temere şi grijă a metaforei atinge valori înalte, iar sensurile multiple dau greutate imaginii.Acolo unde nu o creionează direct poetul însăilează sugestii, făcând din lector un adevărat complice: „Mereu imaginez semne/din vremuri îndepărtate/în care strămoşii şi-au lăsat prezenţa,/stelele lor din cer, mirate/privesc cum ies din pământ”, sau: „Am sufletul uscat şi fără nicio frunză vie/nu se mai urcă pe acoperişuri şi-n pomi luna,/sunt vise mai înstelate decât cerul nopţii/şi chiar mai bulversate decât furtunile”, sau: „Sufletul nostru, sufletul celorlalţi/este mai uşor decât aerul şi se înalţă,/zilele care vin, nopţile care vin/curg peste noi ca o ploaie, ca o ninsoare,/trecem prin ele ca printr-un labirint/din care dacă ieşim curând vom muri”.„Sub semnul fericirii” este secţiunea de final a unei cărţi altfel definitorii pentru opera lui Nicolae Vălăreanu Sârbu, o secţiune în care ne face o adevărată demonstraţie de măiestrie şi forţă, o secţiune în care poetul abordează stilul clasic, altfel mult mai restrictiv în privinţa mijloacelor artistice.

Temele generale ale poemelor din această secţiune sunt aceleaşi, numai punerea lor în pagină e alta: „Moarte, dacă eşti din cele sfinte,/nu-ţi înfige gheara strâmbă/în iubita care minte,/las-o să-şi ascundă taina/ce-i înceţoşează chipul/şi alunecă prin vreme/mai uşor decât nisipul.//(…)Moarte, dacă eşti din cele bune,/nu-ţi înfige gheara lungă/în iubiri cu pasiune,/lasă-le să se consume/cum e dat în timp norocul/să-l găsească pe oricine/pân` s-o termina sorocul”, sau: „Şi te-am iubit pe-o bancă şubrezită/când teiul vechi se scutura de floare,/cu inima de muguri înverzită,/să-mi laşi în viaţă pată de culoare.” Sunt versuri marcate de regret şi anumite neîmpliniri, de fantomele faptelor nefăcute şi a trăirilor netrăite, aproape o plângere de sine, o tuşă de personalitate strecurată printre versuri investite cu o poveste de viaţă.„Sfârşitul vieţii, Doamne, când va fi să vină/lasa-mă să-mi termin vinul din carafă,/scrise-n cartea vieţii, poeme de lumină,/pe pagini îmi poartă sufletul parafă” scrie poetul în finalul apoteotic al unei cărţi de departe definitorii pentru scriitura sa.

——————————-

Ioan Romeo Roșiianu

Baia Mare

13 mai 2017

George BODEA: Un demers temerar- antologia băimăreană eCreator 2

De-a lungul unui singur an (2017) apăreau la Baia Mare cinci antologii (patru de poezie şi una de poezie şi proză), de sute de pagini fiecare dintre ele şi cu zeci de autori mai mult sau, cei mai mulţi, mai puţin cunoscuţi. Şi iată, la început de an 2018, apare o nouă voluminoasă antologie tot „de poezie şi proză“, editată de Cenaclul Ecreator 2 şi cosiderată de prefaţatorul ei, poet el însuşi (Ioan Romeo Roşiianu, „o fotografiere a literaturii române“!). Toate cele şase antologii (şi aflăm că o alta e în curs de alcătuire) au apărut în cadrul unui proiect amplu intitulat mai întâi „prietenii poetice“, iar în cazul ultimei , mai cuprinzător, „prietenii literare“. De această ultimă dată, „prietenii“ sunt în număr de 74.

În continuare, fiindcă realizatorul principal al ultimei antologii este dispus să ne mai dea cuvântul („Şi, după cum era firesc, comentariile vă vor aparţine dumneavoastră, cititorilor!“), aş încerca să-mi formulez cât mai constructiv părerile, închipuindu-mă în ipostaza de membru onest al cenaclului ce a dat titlul volumului. Acelaşi făptuitor al antologiei mărturiseşte în prefaţă că a fost nevoit să respingă zeci de autori „guralivi şi indignaţi“, din rândul cărora îi şi numeşte pe câţiva dintre cei mai sâcâitori, dar se va vedea în prima parte a acestei „luări de cuvânt“ că lista lor este mult mai cuprinzătoare, doar că nu-l voi numi pe niciunul dintre „prea mulţii gureşii poeţi“, cum îi numea Blaga în poezia Lucrătorul, ci voi cita pasaje / abateri flagrante de la ceea ce înseamnă imagine poetică.

Primul pas al formaţiunii neomogene ce ni se propune este făcut cu stângul: „Ceasul cel rău când a venit / Nu ne-a întrebat dar m-a găsit“ (Ceasul cel rău). De data aceasta, alfabetul a vrut-o. Dar urmează şi alte „ceasuri rele“ şi nici nu poate fi altfel când întâlnim asemenea autodefiniri stranii şi hilare: „Eu sunt această claie de aiurări ciudate / Eu sunt această minte-n colţuri“ (Poate c-am să rămân şi-o să mai fiu). Sau când artele poetice şi profesiunile de credinţă sună aşa: „Îşi risipesc poeţii zilnic ADN-ul / Cerneală şi cenuşă este pulsul lor / Cu febra frunţii se hrăneşte Zeul / Ce le-a pus Cruce, vers nemuritor“(Unor visători). Alta îngrijorătoare: „Călimara ascunde cuib de viespi / Pagina e albă şi rea / Cuvintele par lepădate / Vârful peniţei e băut / Ritualul dimineţii cade-n vis / E un început de sfârşit al fiinţei / O trudă fără sens“ (Albastrul zilei). Şi încă una, bavardaj ceva mai nevinovat: „Şi eu şi voi şi ei şi ele / Plutim azi printre cuvinte / Şi-mi scot o oglinjoară / Şi-apoi tu să mă ţii minte / Cum mă uit acum în ea / Şi văd lumea şi văd stele şi văd multe / Tu zici că-s nebun, dar de fapt cutreier doar printre cuvinte“. (Ora exactă).

Cu asemenea „arte poetice“, este explicabil să se ajungă la „performanţe“ de genul: „Într-o zi am ascuns marea sub pernă / Să pot aduna roua de pe garduri / Soarele curgea trist peste valuri absente / La răsărit, din cuvinte nerostite / Am zidit o cetate“ (Valul). Încă una: „Am urcat şi-am coborât multe scări de sentimente / Căutându-mă în bezna sufletului meu de om“ (Regăsiri).

Pe „scări de sentimente“ se poate ajunge şi la naivităţi sprinţare exprimate banal ori alandala: „Pe valul vieţii uneori / Agerul vânticel suflă fiori / Magnific din pomii frumoşi tare,/ Străjerii sărutaţi par de încercare“ (Drum binecuvântat).

Nu mai e sigură, în aceste cazuri, nici soluţia tatuării: „Îmi scriai poezii pe piele / S-a ales praf şi pulbere din ele“ (Melancolie de noapte). Aşa că nu-i de mirare să afli că: „Obosit îmi este versul, zilnic ţi-l trimit pe vânt / Se întoarce fără vlagă, sufletul mi-e răvăşit“ (Gânduri rătăcesc în noapte).

Unele mărturisiri sunt înduioşătoare: „Mi-e dor de strachina cu lapte dulce“ rosteşte atât de convingător cineva. Sunt şi alte aspecte înduioşătoare. Mama apare în foarte multe texte de album de familie. Cineva îşi motivează sentimentul de recunoştinţă: „Când eu urmez al tău cuvânt / Să fiu poet de seamă / Dar simt acum cum chipu-ţi sfânt / Încet, încet mă cheamă“ (Măicuţă scumpă).

Recunoştinţa se îndreaptă şi către Dumnezeu cam din acelaşi motiv: „Iar Tu m-ai înzestrat, / Doamne, / Cu-atâta talent / Şi-atâta inspiraţie Divină / Încât cred că foarte curând / Voi deveni / Cel mai de seamă poet.“ (Imn de slavă). Tot poezie de album e şi cea mai mare parte a liricii erotice. În acest sens Ultimul dans e citabilă în întregime, păcat că spaţiul nu permite redarea ei, mai ales că numaidecât ar trebui acordată atenţia şi temei sociale şi politice. Cum politica şi viaţa socială oferă nenumărate motive de îngrijorare şi decepţie, tonul lozincard-vehement cu greu ar fi putut lipsi: „Jos cu prostia, să urcăm dreptatea / În locul ei, pe care toţi îl ştiu. / Nu ne îmbătaţi cu apă rece / Prea mult amar ne-aţi pus în farfurie“ (Vorbe mari).

Multe s-ar putea spune despre poezia marilor teme, dar se cade să ne oprim măcar o clipă atenţia asupra unui factor agravant care constă în mulţimea de abateri de la normele limbii literare. Câteva exemple însoţite de sublinierile subsemnatului:

„Ascunşi de priviri vom rămâne doi sloi“ (Ninge a dor);
„Eu nu sunt un animal / Şi nu mă las pradă unei fiere“ (Sumbru)
„Minciuna nu le va desparte“ (Dincolo de cuvinte)
O poezie se intitulează Dimineţi matinale în umbra paşilor tăi

Chiar dacă despre această categorie de contraexemple s-ar mai putea face şi alte afirmaţii în numele necesarului adevăr, aş încheia, totuşi, mărturisindu-mi optimismul prin apel, culmea, la un citat al unei autoare din aceeaşi categorie:

„Poezia este un bun tratament, / Ea mă alină, tot ea mă dojeneşte. / A copiilor mei, frumos testament, / Rămând nu-nbătrâneşti” (Microniversul).

Partea a doua a acestei pseudorecenzii ar putea începe cu o întoarcere pe dos a mesajului din strofa redată mai sus. Există poezie care nu e un remediu universal, ba chiar poate fi periculoasă dacă o înţelegi aiurea; ea arareori „alină“, cel mai adesea provoacă, nu prea dojeneşte, fiindcă, de pe când era şcolăriţă, nu-i plăcea pisălogeala şi rareori e îndreptăţită să devină „un bun testament“. E drept că, doar atunci când e „naivă“, are toate şansele să nu-şi dea seama de vârsta reală pe care o are. Iar a fi autentic înseamnă a te cunoaşte înainte de toate pe tine însuţi.

„Sunt numai scribul trist care traduce / jurnalul scris cu vorbe nerostite / de nevăzuţi ţintuiţi pe cruce“ (Corneliu Neagu, Epitaf fără cuvinte).

Continue reading „George BODEA: Un demers temerar- antologia băimăreană eCreator 2” →

Ioan Romeo ROȘIIANU: Poeme

Scrisoare despre viaţa mea şi sfârşitul aproape

Iubito, aşa de pustie a fost inima mea astăzi încât visele au fost mai negre decât realitatea
tristeţea creştea direct proporţional cu golul din suflet în ceasul rănit
de printre norii cenuşii lumina refuza să-mi mai încălzească trăirea
aveam atâtea de spus lumii şi lumea îmi întorcea spatele printre nămeţii zilei
eram pustiu în ceasul acela de viaţă scursă nimeni nu mai stătea de planton în crucea timpului
Continue reading „Ioan Romeo ROȘIIANU: Poeme” →