Etichetă: Ioan POPOIU

Ioan POPOIU – Afirmarea unei naţiuni: România 1866 -1947 (58)

Războiul pentru întregirea neamului (1916-1919)

Dar negocierile începute au fost întrerupte brusc, deoarece, la 17 iulie 1919, pe neaşteptate, armata ungară a atacat trupele române, pretextul atacului fiind refuzul românilor de a se retrage de pe Tisa. Armata ungară concentrase forţe puternice ce însumau 8 divizii şi două brigăzi, în total 100 batalioane, 10 escadroane, 70 baterii de artilerie, 800 de mitraliere şi 9 trenuri blindate. Aceste forţe au fost împărţite în trei grupuri, iar planul de campanie prevedea trecerea simultană a Tisei, respingerea trupelor române şi ocuparea liniei Satu Mare-Carei-Oradea-Arad. Ofensiva maghiară era prevăzută pentru 20 iulie 1919, ora 3 dimineaţa. Armata română era la curent cu pregătirea ofensivei maghiare. Marele cartier român a trimis întăriri, încât armata de operaţii de pe Tisa cuprindea acum 8 divizii de infanterie şi două de cavalerie, care însumau 92 batalioane de infanterie, 58 escadroane de cavalerie şi 80 baterii de artilerie, în total, 90 000 oameni .

Lupta a început printr-un bombardament formidabil de artilerie, executat de unguri, în cursul nopţii, cu toate tunurile din dotare asupra malului stâng al Tisei, iar la 20 iulie, ora 3, ofensiva ungară a fost declanşată pe tot frontul.  Ofensiva maghiară de pe Tisa viza trei puncte cheie: la nord, în zona Tokay, la centru, în zona Szolnok, şi la sud în zona Csongrad, dar atacul principal era concentrat în partea centrală a frontului. În seara de 20 iulie, generalul Mărdărescu a transmis trupelor Ordinul de operaţii nr. 17, unde era prezentat detaliat planul de apărare, în scopul opririi ofensivei ungare. După trei zile de lupte intense, în seara de 23 iulie, trupele ungare înaintaseră în sectorul central al frontului pe un teritoriu de 80 km lăţime şi 60 km adâncime dincoace de Tisa. Ungurii se considerau deja victorioşi. Dar comandamentul român controla situaţia, iar generalul C. Prezan, şeful Marelui cartier general român, creierul armatei, era pe teatrul de operaţii. Cei doi mari generali, Prezan şi Mărdărescu, urmăreau cu atenţie operaţiile şi, speculând greşelile inamicului, pregăteau metodic contraofensiva. La 24 iulie 1919, dimineaţa, armata română de pe Tisa a declanşat contraofensiva, prin trimiterea în luptă a grupului de manevră, format din trei divizii, aflat sub comanda generalului Tr. Moşoiu, astfel încât trupele ungare erau prinse într-un cerc de fier şi nimicite metodic. După şapte zile de lupte crâncene, armata română a reuşit să respingă trupele ungare ce forţaseră râul şi să le arunce peste Tisa., după cum se consemna în Comunicatul M.C.G. român din 27 iulie 1919. Bătălia de pe Tisa (20-26 iulie 1919), a doua după cea din Apuseni (16-18 aprilie), este una din marile lupte ale războiului de întregire, după cele din vara anului 1917.

Ultima bătălie-Ocuparea Budapestei. Marele Cartier General român a emis Ordinul de operaţii nr. 85, din 26 iulie 1919, prin care cerea ca inamicul să fie urmărit ,,până la completa lui distrugere”. În acest scop, au fost puse la dispoziţie încă două divizii, 2 şi 7 infanterie. Armata română a continuat înaintarea, la 29 iulie, generalul Mărdărescu a decis trecerea Tisei şi începerea marşului spre Budapesta, pentru a preveni concentrarea trupelor ungare şi declanşarea unui nou atac al acestora. Pe frontul Tisei, comandamentul român a adus noi trupe, încă trei divizii, armata de operaţii dispunând acum de 119 batalioane, 60 de escadroane şi 99 baterii de artilerie, cu 392 guri de foc. Operaţiile de trecere a râului n-au putut începe imediat, trupele ungare, în retragerea lor, au distrus toate podurile de pe Tisa. Mai mult, aceste forţe au început un violent foc de artilerie şi mitraliere asupra malului stâng, pentru a împiedica trecerea râului. Trupele române au răspuns, în zilele de 27-29 iulie, o vie activitate de artilerie se înregistrează de-a lungul Tisei. Trecerea Tisei urma să aibă loc, în noaptea de 29-30 iulie, în sectorul aflat la 20-30 km nord de Szolnok. Pentru executarea acţiunii principale de trecere a Tisei, trupele române au fost organizate în trei grupuri: grupul Holban, format din două divizii de vânători, grupul Moşoiu, alcătuit din două divizii de infanterie, şi grupul Demetrescu, format dintr-o divizie de cavalerie şi o brigadă de roşiori.

În noaptea de 29-30 iulie 1919, la ora 3, înainte de răsăritul soarelui, 18 baterii de artilerie bombardează violent malul drept al râului, controlat de unguri, în dreptul satului Tiszabo, apoi generalul Holban dă ordinul de trecere a Tisei, de către trupele Divizia 2 vânători. Pe malul râului se află regele Ferdinand şi regina Maria, care privesc, ,,cu ochii umezi de emoţie” (Kiriţescu), alături de primul ministru Brătianu, venit special de la Paris, trecerea coloanelor militare române pe podul de peste Tisa. Până în seara de 30 iulie, toate trupele române pregătite pentru ofensiva asupra Budapestei, cinci divizii de infanterie şi una de cavalerie, se aflau pe malul drept al Tisei. Trupele române au început marşul asupra Budapestei, urmărind forţele ungare aflate între Tisa şi Dunăre, înaintând nestânjenite în Pusta maghiară, ,,imens bărăgan, lipsit cu totul de obstacole naturale, în care privirea se pierde în nemărginit” (Kirit.). În timp ce trupele ungare încep o retragere generală spre Budapesta, fiind urmărite fără cruţare, la 1 august, trupele române au înfrânt, prin lupte îndârjite, grosul forţelor inamice şi au ocupat Szolnok şi Rekas. Înfrânţi, încercuiţi, complet demoralizaţi, ungurii trimit parlamentari pentru capitulare, în timp ce unităţi de infanterie şi artilerie încep deja să se predea românilor. Pusta maghiară e împânzită de trupe române, care urmăresc trupele ungare, risipite, pradă agoniei. La 3 august, trei divizii ungare, încercuite în triunghiul Czegled-Abony-Nagykoros, au depus armele şi au capitulat, urmate de alte trei divizii, la Csongrad şi la Miskolcz. Practic, în această zi, armata ungară a încetat să mai existe! În mâinile românilor au căzut 1235 ofiţeri, 40 000 soldaţi (restul s-au împrăştiat pe la casele lor), 348 tunuri, 332 mitraliere, 52 000 puşti, 87 de aeroplane şi o cantitate enormă de material de război şi muniţii. Trupele române au suferit, la rândul lor, pierderi: 39 ofiţeri şi 1730 soldaţi morţi, 81 ofiţeri şi 3125 soldaţi răniţi, 3 ofiţeri şi 1579 soldaţi dispăruţi, în total, 123 ofiţeri şi 6434 soldaţi.

Continue reading „Ioan POPOIU – Afirmarea unei naţiuni: România 1866 -1947 (58)” →

Ioan POPOIU: Creștinarea românilor (XXII)

Definitivarea creştinismului nostru

(secolele IX-X)

În legătură cu situaţia creştinismului românesc, în secolele VII-X, Pr. Păcurariu, în sinteza sa bisericească, face o serie de consideraţii de interes mai general. Invazia slavă păgână a curmat înfloritoarea organizare bisericească antică la Dunăre şi în Pont. Astfel, la sinodul VI, trulan, de la Constantinopol, din 680-681, la sinodul din 691-692, quinisext, ca şi la sinodul VII de la Niceea, din 787, nu a participat nici un ierarh (episcop) din regiunile dunărene. Absenţa unor informaţii certe despre episcopi sau horepiscopi în teritoriile româneşti, în secolele VII-X, nu înseamnă că erau inexistenţi. Creştinarea treptată a slavilor aşezaţi aici denotă că exista nu doar masa credincioşilor, ci şi o ierarhie alcătuită din episcopi (horepiscopi  şi periodeuţi) şi preoţi, cei ce săvârşeau predica şi botezul. Comunităţile creştine din nordul Dunării puteau rămâne izolate, după secolul al VII-lea, rupte de viaţa bisericească generală? Schimbările ivite pe plan general  impuneau adaptarea comunităţilor locale, iar aceasta n-o putea face decât ierarhia din fruntea lor, oricât de simplă sau sumară af fi fost aceasta. Se pune întrebarea: dacă n-au existat episcopi (horepiscopi), cine săvârşea hirotonia preoţilor? Chiar dacă ar fi supravieţuit numai scaunul de la Tomis, mutat ulterior undeva în nordul provinciei, la Dinogetia sau Noviodunum, candidaţii la hirotonie din ţinuturile îndepărtate unde s-ar fi preoţit?! Întrebarea, de fapt, rămâne fără răspuns.

Ne este greu să admitem astăzi că, pentru două sau trei secole, n-au existat episcopi pe linia Dunării sau în Dobrogea, datorită migraţiei slavo-bulgarilor păgâni, necreştinaţi încă. Ar trebui să acceptăm că un candidat la hirotonie din Transilvania sau Maramureş era nevoit să meargă, în condiţiile de atunci, până la Thesalonic sau Constantinopol? Repetăm, asemenea întrebări sunt retorice sau inutile, atâta vreme cât nu avem date certe despre existenţa unor episcopii în această zonă. Autorul concluzionează astfel: „Toate acestea duc la presupunerea că episcopii aflători în teritoriile dintre Dunăre şi Mare sau cei rămaşi în sudul fluviului după migraţiile avaro-slavo-bulgare (?) hirotoneau un preot de mir văduv (!) sau călugăr din nordul Dunării ca episcop sau horepiscop. Acesta era împuternicit să hirotonească preoţi, să sfinţească biserici ş. a.”. Din păcate, istoria nu se poate clădi pe presupuneri, iar enunţuri ca cele de mai sus sunt în afara spiritului ei. Acelaşi autor afirmă că Bizanţul a trimis misiuni creştine în teritoriile vecine, la moravi, bulgari şi sârbi, dar nu şi la români, întrucât aici exista o „veche organizare bisericească în frunte cu ierarhi de neam român”. El continuă în acelaşi spirit: „Logica istorică nu poate admite ca aceste trei popoare slave vecine …să-şi aibă propria lor ierarhie superioară…, iar românii, creştinaţi cu şase-şapte secole înainte, să nu fi avut proprii lor ierarhi”. Aceste susţineri denotă aceeaşi neînţelegere a faptului că, între 602-864, la Dunăre şi Pont, nu mai existau scaune episcopale, din cauza năvălirii slavo-bulgare păgâne. Nici un fel de argumente şi nici o invocare a logicii istorice nu poate schimba o realitate dată. Cu toate acestea, autorul afirmă că înfiinţarea de episcopii slave în sudul Dunării, mai ales la Vidin (Bononia) şi Dârstor (Durostorum),  „ne face să credem că unii din episcopii care vor activa de acum înainte pe pământ românesc au putut primi hirotonia şi în aceste centre, mai ales între anii 681-971, când Dobrogea a ajuns sub stăpânire bulgară”. Autorul ştie prea bine că acele episcopii slave din sudul Dunării au fost înfiinţate după 864 (creştinarea bulgarilor) şi atunci nu poate fi vorba despre hirotonie în aceste centre, între 681-971! Contradicţia este evidentă.

Şi românii au primit liturghia slavă, introdusă la Preslav, în Bulgaria, la începutul secolului al X-lea, într-un anumit context istoric. Până la sfârşitul secolului al XVII-lea, au răsunat în bisericile noastre româneşti de la oraşe şi sate, cuvintele neînţelese de popor ale liturghiei slave. Apoi, actele cancelariei domneşti pentru stăpânirea moşiilor, zapisele de vânzare, cronicile şi poruncile de judecată se scriau în slavonă. Chiar şi după înlocuirea, în Ţările Române, a limbii slavone cu limba română, limba poporului a păstrat în scris haina străină a slavoniei, însemnându-se sau scriind cu litere (buchii) chirilice încă câteva secole. Este un aspect neobişnuit ca un popor latin să păstreze timp de secole liturghia, limba de cultură şi alfabetul slavone. Care este cauza, în ce împrejurări şi de când datează slavonismul? Întrebarea şi-au pus-o mulţi istorici, cărturari şi cronicari, începând cu Miron Costin, Dimitrie Cantemir, care afirmau eronat că, după nereuşita conciliului de la Florenţa de unire a bisericilor (1439), românii, pentru a se deosebi de legea Apusului (romano-catolică), au primit de bunăvoie limba străină în biserică. Dar sunt acte şi cărţi slavone anterioare conciliului de la Florenţa. Pe de o parte, istoricii străini, adepţi ai teoriei imigrării  românilor din sudul Dunării, consideră că adoptarea de către români a liturghiei slave este încă o dovadă a venirii lor din sudul Dunării, stăpânit de slavi. Dimpotrivă, liturghia slavă prezentă la noi (în nordul Dunării) denotă că românii erau, în momentul primirii ei, un popor aşezat, cu o clasă suprapusă învăţată. Alţi istorici afirmă (presupun) că românii, neavând episcopi, trimiteau preoţii lor pentru hirotonie la vlădicii sud-dunăreni de la Vidin sau Dârstor, şi în acest fel au învăţat slavoneşte. Dar nici această explicaţie nu are temei, erau episcopi de limbă latină la Oradea şi Continue reading „Ioan POPOIU: Creștinarea românilor (XXII)” →

Ioan POPOIU: Imposibilă Arcadie

IMPOSIBILĂ ARCADIE

 

Frumusețea
aceasta
te rănește
pașii tăi
nu duc neapărat
undeva
clipa
în care iubita
îți cere să renunți
cerul albastru
și gândul
agasant
că nu înțelegi
căre-i lumi aparții
construiești
încă o dată
planuri
până la următoarea
prăbușire
păsări
arbori
soare
valuri
imposibilă
Arcadie

——————————-

Ioan POPOIU,

istoric/teolog

29 iunie 2019

Ioan POPOIU – Afirmarea unei naţiuni: România 1866 -1947 (57)

Războiul pentru întregirea neamului (1916-1919)

Noul guvern radical ungar, aflat în conivenţă cu cel de la Moscova, a hotărât ruperea relaţiilor cu puterile aliate, Misiunea aliată a fost pusă sub supravegherea gărzilor roşii, divizia 16 franceză din Budapesta a fost izolată, iar forţe însemnate ungare au fost concentrate în zona Bichiş-Ciaba. În replică, Consiliul Suprem aliat a instituit blocada împotriva Ungariei. Delegaţia română de la Paris, condusă de Brătianu, arăta că ,,România e cel din urmă zăgaz împotriva bolşevismului”, că o acţiune militară românească este de interes european şi solicita ajutorul moral şi material al aliaţilor . Însă, pentru aplanarea situaţiei, Consiliul aliat a decis să angajeze negocieri şi a trimis în misiune de mediere la Budapesta, în aprilie 1919, pe generalul sud-african Jan Smuts. Acesta a propus, la 4 aprilie, retragerea armatei ungare pe noua linie de demarcaţie, în schimbul ridicării blocadei. În Nota de răspuns, din 7 aprilie, Bela Kun a acceptat, dar a pus condiţia ca armata română să se retragă, la rândul ei, pe linia Mureşului, conform armistiţiului de la Belgrad, Dar Consiliul Suprem n-a acceptat condiţia pusă de guvernul maghiar şi misiunea generalului Smuts a eşuat. Situaţia devenea confuză şi periculoasă şi, în noile condiţii, ambele armate s-au pregătit de luptă.

Armata română din Transilvania şi-a întărit efectivele, în aprilie 1919, ea cuprindea patru divizii din Vechiul Regat, două divizii ardelene, o divizie şi o brigadă de cavalerie. În total, 64 batalioane, 28 escadroane şi 45 baterii, cu 152 tunuri, 32 obuziere, 8 auto-tunuri, 1 tren blindat, 1 grup de moto-mitraliere, 3 escadrile de aviaţie, două batalioane de pionieri, care însumau 64 000 de oameni. Trupele române erau organizate în două mari grupuri, Grupul de Nord, comandat de generalul Tr. Moşoiu, dispus de la Sighet până la Huedin-Ciucea, şi Grupul de Sud, comandat de generalul George Mărdărescu, noul comandant al trupelor române din Transilvania, dispus între Hălmagiu, pe valea Crişului Alb, şi Brad-Deva. Trupele ungare erau mai reduse numeric, dar erau bine înarmate, dispunând de tunuri, mitraliere şi trenuri blindate. La 10 aprilie 1919, guvernul român, întrunit sub conducerea regelui Ferdinand, stabilea să se treacă, în cel mai scurt timp, la ofensivă pentru ocuparea militară a liniei fixate de Consiliul Suprem. În noaptea de 15-16 aprilie, după o scurtă pregătire de artilerie, armata ungară a atacat violent poziţiile române în trei puncte ale liniei de demarcaţie, de pe valea Someşului, dar atacul a fost respins.  

Pentru a înţelege motivaţia deciziei luate de guvernul român, este important să menţionăm scrisoarea pe care regele Ferdinand o trimite, la 14 aprilie 1919, lui I. I. C. Brătianu, aflat la Paris, în care el aprecia ,,înaintarea noastră în Transilvania ca o necesitate absolută, atât din punct de vedere al politicii noastre externe, cât şi din acela al situaţiei interne”. Ca urmare a atacului ungar, în dimineaţa de 16 aprilie 1919, la ora 3, armata română a declanşat o ofensivă generală de-a lungul Munţilor Apuseni, pe un front de 200 km, de la nord de Zalău până la Arad. Timp de trei zile, între 16 şi 18 aprilie, trupele române au angajat lupte crâncene pentru forţarea defileurilor din văile Crişurilor şi străpungerea poziţiilor inamice. Lupte grele s-au angajat la Hodod şi la cota 344, unde trupele ungare au înregistrat pierderi, 30 morţi şi 30 de răniţi. După trei zile de lupte grele, poziţiile ungare au fost străpunse, iar cele cinci divizii române au continuat urmărirea inamicului pe toată linia frontului, de la Tisa maramureşeană până la Mureş, fiind ocupate pe rând oraşele Satu Mare, Carei, Salonta şi Oradea. Continuând cu energie ofensiva spre vest, armata română a ocupat Debreţinul, la 23 aprilie, iar în seara de 1 mai 1919, a atins Tisa, trupele ungare fiind respinse dincolo de acest râu. Astfel, bătălia din Munţii Apuseni se încheia cu victoria armatei române, care controla întreg teritoriul ţării, de la Nistru până la Tisa.

Aflat într-o situaţie disperată, Bela Kun a atacat pe cehoslovaci, care au fost înfrânţi, la 20 mai, ungurii au ocupat Miskolcz, în aceste condiţii, cehii au cerut ajutorul trupelor române. Acestea au trecut în dreapta Tisei, acţionând împotriva armatei ungare, pentru a slăbi presiunea asupra cehoslovacilor. În cursul acestor acţiuni, la 22 mai 1919, Divizia 8 infanterie, comandată de generalul Iacob Zadic, aflată în Bucovina, a înaintat spre nord-vest, pentru a stabili legătura între armata română din Maramureş (Detaşamentul Olteanu) şi armata poloneză. Trupele române au înaintat pe teritoriul Galiţiei de sud, unde operau grupuri de bolşevici ucraineni, care s-au retras, şi au ocupat Colomeea, veche localitate istorică poloneză, între 24 şi 26 mai, apoi s-au retras, în august 1919. În acele zile de glorie şi incertitudini, vizita regilor României, Ferdinand şi Maria, în Transilvania (22 mai-2 iunie) avea să aducă încurajare şi încredere în inimile românilor, care au însoţit ca un torent convoiul regal la Sibiu, Blaj, Turda, Bistriţa, Carei, Oradea. Nichifor Crainic scria: ,,Suveranii erau prizonierii dragostei populare. N-am crezut că admiraţia şi recunoştinţa pot lua vreodată înfăţişarea aceasta de forţe mistice, entuziaste, curgând în şiroaie de lăcrămi şi-n torente de suflet. N-am crezut, dar am văzut…”. Un moment sublim s-a petrecut la 26 mai 1919, la Turda, pe câmpul unde Mihai Viteazul a fost ucis, regele României Mari, Ferdinand, îngenunchea cu pioşenie, într-un omagiu şi un legământ faţă de jertfa şi opera sa.

Pe de altă parte, acţiunea militară a României şi înaintarea trupelor române până la Tisa au provocat nemulţumirea Consiliului Aliat, care a cerut retragerea trupelor pe linia de demarcaţie. Dar România a respins cererea aceasta şi a menţinut armata sa pe Tisa până la sfârşitul lui iulie. La 10 iunie 1919, Consiliul celor Patru a convocat într-o conferinţă pe reprezentanţii României şi Cehoslovaciei, reproşându-le dificultăţile din Ungaria, prin înaintarea trupelor lor. Astfel, România era ,,vinovată” de faptul că, prin pretenţiile ei teritoriale, a provocat demisia lui Karolyi şi venirea bolşevicilor, fiind acuzată că a depăşit, rând pe rând, liniile de demarcaţie fixate de Aliaţi, înaintând în teritoriu pur unguresc, până la Tisa. Brătianu  răspundea acestui rechizitoriu sever că România nu poate fi făcută răspunzătoare de ,,anarhia din Ungaria”, ea a acţionat pentru apărarea drepturilor ei naţionale: ,,Dacă ungurii nu înţeleg situaţia lor adevărată şi nu renunţă la vechile lor pretenţii, pacea va deveni din ce în ce mai dificilă”, iar guvernul său ,,nu va putea să-şi ia răspunderea unei retrageri a forţelor române de pe Tisa, până când nu va cunoaşte garanţiile obţinute de la unguri, pentru a evita pe viitor conflictele cu ei”. A doua zi, la 11 iunie, Aliaţii comunicau delegaţiei române frontiera de vest şi nord-vest cu Ungaria. În sfârşit, la 13 iunie, Clemenceau adresa prin radio o notă guvernului român, prin care, în numele Puterilor Aliate şi Asociate, declara: ,,…forţele armate ale acestor state (Ungaria, Cehoslovacia şi România) trebuie imediat să înceteze ostilităţile şi să se retragă în cel mai scurt timp posibil în interiorul frontierelor naturale astfel stabilite”. Guvernul român s-a întrunit de urgenţă, în prezenţa regelui Ferdinand, pentru a analiza răspunsul la condiţiile impuse de Conferinţa de Pace şi a decis rechemarea lui Brătianu la Bucureşti. Trupele române au rămas în continuare pe Tisa.

La 18 iunie, Marele Cartier General, examinând nota Aliaţilor, aprecia că executarea unei asemenea operaţii complexe de retragere a trupelor române în spatele ,,liniei Clemenceau”, ,,înainte de restabilirea completă a stării de pace cu Ungaria, constituie pentru noi un mare pericol militar…”, în concluzie, armata română era obligată să rămână în continuare pe Tisa. La 22 iunie, în urma avizului Comandamentului român, M. Pherekyde, primul ministru interimar, comunica la Paris următoarele: ,,…domnul Clemenceau ignoră că noi am fost cei hărţuiţi de atrocităţile comise de unguri împotriva populaţiei noastre şi că, în final, în faţa pasivităţii acelora care vegheau la executarea armistiţiului, a trebuit să luăm armele pentru a ne apăra contra actelor de război….”. În aceste condiţii, România ,,nu poate să nu ia precauţiile…necesare”. Dacă factorii politici ai Aliaţilor erau reticenţi, mareşalul Foch aprecia astfel situaţia geostrategică din zonă: ,,Există motive să se creadă că România se va conforma cu scrupulozitate hotărârilor Conferinţei de pace (…) Pentru a pune România la adăpost de pericolul ungar (…), este important să se subordoneze retragerea forţelor româneşti la est de Tisa aplicării integrale de către Ungaria a clauzelor armistiţiului din 13 noiembrie, adică de a i se impune o demobilizare imediată…, astfel încât să fie exclusă orice ameninţare de ofensivă împotriva vecinilor ei”.

Continue reading „Ioan POPOIU – Afirmarea unei naţiuni: România 1866 -1947 (57)” →

Ioan POPOIU: Creștinarea românilor (XXI)

Definitivarea creştinismului nostru

(secolele IX-X)

Ritul bizantino-slav la români. În anul 864, hanul Boris (852-889), acest „Clovis al Bulgariei”, sub presiunea bizantinilor, înfrânt de ei, se botează împreună cu tot poporul său, luând numele creştin de Mihail. Creştinarea bulgarilor are loc odată cu victoria deplină a slavizării turanicilor şi cu instituirea feudalismului, în plan social-politic, în Bulgaria. După primirea botezului, Boris şi boierii săi (curtea) au cumpănit între creştinismul grec (bizantin) şi cel latin (roman) şi au păstrat legăturile şi cu Papa de la Roma şi cu Patriarhul de la Constantinopol, primind preoţi şi cateheţi din ambele părţi ale creştinătăţii. Abia în 870, sinodul din Constantinopol, alcătuit din ierarhi greci şi romani, în prezenţa solilor bulgari, a decis ca Bulgaria să aparţină bisericii din Răsărit, cu centrul la Constantinopol. Solii bulgari au afirmat în sinod că la venirea în sudului Dunării au găsit aici preoţi greci (bizantini), nu latini. Dar, la rândul lor, solii Papei au arătat că, înaintea venirii slavilor şi bulgarilor, aceste teritorii din sudul Dunării aparţineau Romei, bisericii apusene (latine). În momentul creştinării din secolul IX, mai dăinuiau urme ale latinităţii dunărene şi ale unui creştinism de limbă latină.

În cele din urmă, instituirea definitivă a bisericii slavo-bulgare, ca parte a creştinătăţii răsăritene, s-a făcut prin traducerea cărţilor sfinte în limba slavonă şi propovăduirea credinţei în Bulgaria în această limbă, prin fraţii Chiril şi Metodiu şi ucenicii lor. Limba în care au fost traduse toate cărţile bisericeşti era, de fapt, limba veche slavă bisericească, care mai este numită vechea bulgară, vorbită în Macedonia, în secolul IX. Ea devine limba sfântă a tuturor slavilor ortodocşi, precum latina la catolici, şi păstrează în mare parte forme arhaice, ca limbă moartă de cultură. Aceasta este limba în care s-a citit şi cântat liturghia şi la români, timp de secole, până în secolul XVII inclusiv, şi în care s-au scris hrisoavele domneşti, letopiseţele, actele particulare şi toată literatura medievală românească. Pentru scrierea în noua limbă s-a alcătuit şi un alfabet propriu, chirilic, de la numele apostolului slavilor, Chiril, numit popular „buchii”, folosit şi de români, până la mijlocul secolului al XIX-lea. Ucenicii celor doi fraţi (apostoli), sfinţii Clement şi Naum, primiţi bine în Bulgaria, după ce fuseseră alungaţi din Moravia, au salvat liturghia slavă. La curtea de la Preslav, a ţarului Simeon (893-927), fiul lui Boris, s-a ridicat o şcoală de clerici învăţaţi în limba slavonă, ce au răspândit liturghia slavă în sânul poporului bulgar. În această şcoală a fost alcătuit alfabetul chirilic, prin imitarea literelor greceşti-cea mai veche inscripţie slavă cu litere chirilice a fost descoperită în ruinele bisericii din Preslav, datată în 906. Inscripţia descoperită confirmă tradiţia hagiografică despre originea scrisului chirilic în Bulgaria, de unde liturghia slavă şi scrierea slavonă s-au răspândit la sârbi, ruşi şi români. Cea mai veche inscripţie slavă la noi s-a descoperit la Mircea-Vodă (jud. Constanţa) şi datează din 943 (6451), referitoare la jupan Dimitrie. Este mai presus de orice îndoială că folosirea alfabetului chirilic datează din secolul X, din Bulgaria el s-a răspândit în Dobrogea şi în nordul Dunării, ca limbă liturgică şi literară.

Slavii stabiliţi la noi şi-au exercitat dominaţia asupra autohtonilor şi după creştinarea lor, în secolul al IXlea. Însuşi procesul de suprapunere slavă ne ajută să înţelegem cum a fost introdusă limba slavă în cultul bisericilor româneşti din nordul Dunării. Conducătorii politici şi bisericeşti slavi din regiunile noastre voiau în cult o limbă vie înţeleasă de ei, alta decât limba autohtonilor. Chiar şi după asimilarea ulterioară a slavilor în masa autohtonilor, această limbă a rămas în cultul bisericilor noastre. Liturgia bizantină în limba slavă a cunoscut epoca ei de maximă răspândire în secolul al X-lea, aşa cum arătam mai sus. În nordul Dunării, ea  a fost introdusă inclusiv în biserica românească din Transilvania, înainte de cucerirea maghiară din secolul al XI-lea. O introducere a ei după cucerirea ungurească ar fi fost cu neputinţă, deoarece regii şi episcopii catolici n-ar fi îngăduit aceasta. Concluzia indubitabilă este că liturghia bizantină n-a putut fi introdusă decât în epoca în care ţinuturile româneşti erau dominate de slavi, care înţelegeau vechea limbă slavă, fiind vorbită îndeosebi de clasa conducătoare. Introducerea limbii, liturghiei şi alfabetului slav la români este opera ucenicilor veniţi din sudul învecinat, din centre ca Pereiaslaveţ, Preslav, Dristra, Rila. Organizarea noii biserici bulgare, prin înfiinţarea unor episcopii pe malul drept al Dunării, în locul scaunelor episcopale latine anterioare (secolele IV-VI), precum Durostorum (Dârstor) şi Bononia (Vidin), a contribuit mai mult la întărirea legăturilor bisericeşti cu slavii sud-dunăreni.

Pandele Olteanu, slavist, pe baza unor elemente toponimice şi lingvistice, a dovedit că Transilvania de nord-vest şi Maramureş s-au aflat în sfera de influenţă cultural-bisericească a Moraviei Mari, zonă din care au pătruns unii termeni în limba română. Prin aceşti ucenici moravi, ritul bizantino-slav a reuşit să pătrundă în regiunile noastre de nord şi nord-vest. Pr. Păcurariu presupune că lipsa cărţilor de slujbă traduse în limba română a fost un alt motiv care a determinat pe acei episcopi, horepiscopi şi preoţi să adopte limba slavă în care se traduceau cărţile sfinte. Apoi este interesant de subliniat că desfiinţarea statului bulgar de către bizantini, între 971-1018, ca şi „grecizarea” bisericii bulgare prin numirea arhiepiscopilor bizantini de Ohrida şi sufraganii lor, nu a avut nici o influenţă asupra vieţii bisericeşti din nordul Dunării. Astfel, în bisericile noastre a continuat să se slujească în slavoneşte, după 1018, iar întemeierea statului Asăneştilor, în 1085-1086, a întărit şi mai mult influenţa slavă la noi (în mod paradoxal, slavonismul a rămas intact şi după întemeierea celor două state). În plus, nu trebuie omis amănuntul că, după 1018, ca urmare a stăpânirii bizantine, unii preoţi vlahi şi slavo-bulgari s-au refugiat în nordul Dunării, unde şi-au continuat activitatea cărturărească în limba slavă. În aceste împrejurări, a fost adoptată slavona de către clerul şi clasa cnezială slavo-românească, apoi de cancelariile domneşti. Evident, poporul, mulţimea, vorbea româneşte, predica se rostea în aceeaşi limbă, dar liturghia şi celelalte slujbe se făceau în slavoneşte, şi aceasta timp de sute de ani! În acelaşi timp, ritul bizantin de limbă slavă, consideră Pr. Păcurariu, în împrejurările de atunci, a fost pentru noi un mijloc de păstrare a ortodoxiei. Dacă românii ar fi folosit în continuare limba proprie, Roma ar fi reuşit cu uşurinţă să impună „ritul latin”, însă prin introducerea „ritului bizantin ” de limbă slavă, noi am rămas ca popor sub jurisdicţia bisericească a Constantinopolului. Trebuie însă să se observe că adoptarea ritului bizantin nu a fost opţiunea benevolă a românilor, ci se datorează dominaţiei politice şi bisericeşti a slavilor sud-dunăreni (bulgari), după creştinarea acestora din 864-865.

Vom insista în continuare asupra elementelor slave în lexicul nostru bisericesc. Prin intermediul ritului bizantino-slav, în terminologia bisericească românească au pătruns o serie de elemente slave, care s-au conservat până astăzi. Dacă termenii creştini de origine latină au pătruns în primele secole ale creştinării (IV-VI), termenii bisericeşti slavi au intrat în limba noastră pe măsura introducerii ritului bizantino-slav. Introduşi de către conducătorii politici şi bisericeşti slavi, în secolele IX-X, folosirea termenilor respectivi a continuat în toată perioada „slavonismului cultural”, adică până în secolul al XVII-lea. După traducerea cărţilor de slujbă din slavoneşte în româneşte, aceşti termeni au fost „românizaţi”, fiind menţinuţi în limba liturgică până azi. Iată lista lor: Duhul Sfânt (duh sviatâi), mucenic (muceniku), sfânt (sviati), Maica Precista (maika preacista), moaşte (moşti), duhovnic (duhoviniki), mirean (mireninu), stareţ (stareti), sobor (săboru), ţârcovnic (ţrăkoviniku), vlădică (vladika-stăpân), cădelniţă (kadiliniţa), dveră (dviri), jertfă (jrătva), odăjdii (odejda), prapur (praporu), prestol (prestoli), procoveţe (pokrovu), strană (strana), troiţă (trojka), maslu (maslo), molitvă (molitva), pogribanie (pogribaniie-înmormântare), prohod (prohodu), pomană (pomenu), post (postu), pravilă (pravilo), sfeştanie (osviaşteniie), slavă (slava), slujbă (slujba), căinţă (kainta), taină (taina), spovedanie (spovedaniie), utrenie (utrenia), vecernie (vecernia). Au intrat în limba română unele cuvinte din limba slavă literară: cazanie (kazaniie), ceaslov (ceasoslovul), molitvelnic (molitviniku), predoslovie (predislovie), propovedanie (propovedaniie), stih (stihu), stihiră (stihira), stihoavnă (stihovina), tipic (tipicu). Apoi numele vechi ale unor sărbători: Blagoveştenie (Bunavestire), Stretenie (Întâmpinarea Domnului), Vovidenie (Intrarea în Biserică), Probojenie (Schimbarea la faţă), praznic (prazniku-sărbătoare). Avem, în sfârşit, o serie de verbe: a blagoslovi (blagosloviti), a se căi (kaiti), a ispiti (ispitati), a ispăşi (uspasiti), a izbăvi (izbaviti), a spovedi (ispovedati), a milui (milovati), a răstigni (rastegnanti), a sfinţi (sventiti), a târnosi (tronosati).

Continue reading „Ioan POPOIU: Creștinarea românilor (XXI)” →

Ioan POPOIU – Afirmarea unei naţiuni: România 1866 -1947 (56)

Războiul pentru întregirea neamului (1916-1919)

Între timp, ungurii au provocat noi agitaţii, a fost organizată o grevă generală la căile ferate, pentru a paraliza mişcările armatei, dar comandamentul român a acţionat energic, a pus capăt grevei, prin arestarea agitatorilor şi a sute de grevişti, iar profesorul Apathy a fost arestat pentru agitaţie, dus la Sibiu, judecat şi condamnat la 5 ani de închisoare, apoi expulzat. O revoltă a muncitorilor din regiunea minieră Petroşani a fost potolită în acelaşi mod.

Mai grav era faptul că, în zona limitrofă, care separa cele două armate, s-au produs numeroase incidente armate, la nord-vest de Cluj, trupe maghiare se concentrau în valea Crişului Repede, şi spre nord, în zona Jibou-Zalău, ceea ce ameninţa aripa dreaptă a trupelor române de pe valea Someşului. Încurajaţi de prezenţa trupelor ungureşti, locuitorii maghiari din regiune au prins curaj şi, în noaptea de 4-5 ianuarie 1919 (st.n.), circa 800 de lucrători de la minele de aur din Baia Mare au atacat cu arme de foc şi grenade de mână pe români. În apărarea lor, a fost trimis din Cluj, un batalion de infanterie român, dar incidentul, neaşteptat şi grav, i-a determinat pe Aliaţi, prin intermediul generalului Berthelot, să acorde comandamentului român permisiunea de a ocupa zona Sighet-Baia Mare-Zalău.

Pentru a prelua controlul regiunii, Divizia 7 infanterie, cantonată la Cluj, a organizat două detaşamente mixte, alcătuite dintr-un regiment de infanterie, cu artilerie şi cavalerie, care au fost direcţionate spre Baia Mare-Sighet şi Jibou-Zalău. Primul detaşament a ocupat Baia Mare, la 14 ianuarie, apoi a pornit în marş, pe jos, spre Sighet. În timpul marşului, o delegaţie a ,,Comandamentului gărzii ucrainene” din oraş a avertizat trupele române că Sighetul este ocupat de ucraineni şi le-a cerut să oprească înaintarea. Comandamentul român a ignorat avertismentul şi a continuat înaintarea, dar la Vadul, la patru km sud de Sighet, trupele române au fost întâmpinate cu focuri de arme de bolşevici ucraineni. În aceste condiţii, trupele române au atacat gărzile ucrainene, a izbucnit o luptă, iar un detaşament condus de căpitanul Luca a reuşit, în noaptea de 16-17 ianuarie, să ocupe poziţia de la Vadul, respingând pe ucraineni. O nouă luptă a fost angajată la Sighet Kamara, unde ucrainenii au fost înfrânţi, suferind mari pierderi, 30 morţi, 50 de răniţi, 7 ofiţeri şi 337 soldaţi luaţi prizonieri, au fost capturate arme şi mitraliere. La 18 ianuarie 1919, Sighetul şi regiunea înconjurătoare erau ocupate de armata română, zona fiind curăţată de bolşevici ucraineni.  

Al doilea detaşament, cuprinzând un regiment de infanterie, a fost direcţionat spre Zalău, după ce primise asigurări că va fi evacuat de trupe ungureşti, dar trenul militar românesc a fost atacat în gara Ţigani, înregistrând 6 morţi, 15 răniţi şi 7 dispăruţi. În final, în ajutorul regimentului, a intervenit un batalion românesc, care a ocupat Zalăul, înainte de 20 ianuarie, curăţind apoi zona de trupe ungureşti. Ocuparea regiunii de nord-vest a asigurat trupelor române stăpânirea văii Someşului mijlociu, dar şi a căilor de comunicaţie din zonă. În urma acestor acţiuni, la 22 ianuarie 1919, trupele române ocupaseră întreg teritoriul până la linia de demarcaţie fixată de Aliaţi. Trupele maghiare atacau adesea şi hărţuiau posturile româneşti, uneori cu forţe însemnate de peste 1000 de oameni, dar trupele române nu puteau reacţiona din cauza împotrivirii Aliaţilor. Deocamdată, Munţii Apuseni nu se aflau în posesia noastră.

Situaţia celor patru divizii dislocate în Transilvania era dificilă, efectivul lor combatant totaliza 14 056 oameni, cu totul insuficient, ca urmare, Marele Cartier General a decis, la 3/16 ianuarie 1919, redresarea rapidă a situaţiei, prin completarea efectivelor. Măsurile luate în următoarele luni (ianuarie-aprilie) au dus la îmbunătăţirea situaţiei militare, la 1 aprilie 1919, efectivele  trupelor din Transilvania au crescut la aproximativ 40 000 de oameni. Trupele au fost prevăzute cu escadrile de aviaţie, artilerie antiaeriană, trenuri blindate armate cu tunuri, mitraliere şi puşti-mitraliere, servicii sanitare corespunzătoare, încât starea generală combativă a trupelor, în aprilie 1919, era ridicată. Pe lângă întărirea trupelor dislocate în Transilvania, o altă măsură binevenită a fost constituirea diviziilor ardelene. Încă din 5/18 ianuarie 1919, conform hotărârii Consiliului Dirigent, era înfiinţat Comandamentul general teritorial Sibiu, având în frunte pe generalul Ioan Boeriu (ardelean de origine, născut la Recea, jud. Braşov). Prin deceretul-lege din 7 februarie 1919, s-au constituit corpurile 6 şi 7 armată, pentru început, formându-se doar două divizii, 16 şi 18, numite şi diviziile ardelene. În afara acestora, în februarie 1919, Consiliul Dirigent (guvernul provizoriu de la Sibiu) a chemat sub arme Corpul Voluntarilor Ardeleni, în întregimea lui, alcătuit în 1917 din foşti prizonieri români din Rusia, aflat la dispoziţia autorităţilor ardelene. Lor li se va alătura treptat, pe măsura sosirii în ţară, şi legiunile de voluntari care luptaseră în Italia. În Apelul adresat de Iuliu Maniu acestora se spunea: ,,Este ceasul sfânt când trebuie să punem stăpânirea noastră pe întreg pământul moştenit de la strămoşi, când trebuie să punem temelia unui viitor demn de jertfele şi suferinţele de veacuri ale părinţilor noştri. Aveţi să răspundeţi chemării pentru a dovedi lumii întregi că ne iubim Ţara şi moşia şi că ştim să o stăpânim cu vrednicie…”.

La linia de demarcaţie, în ianuarie-aprilie 1919, au avut loc o serie de incidente. Din neputinţă sau răzbunare, neputând să se împace cu abandonarea teritoriilor, trupele ungare s-au dedat la excese, la 20 februarie, la Şiria, au fost ucişi 60 de oameni, printre care femei şi copii, la Sohodol, au fost ucişi cei doi preoţi ortodocşi, la Ciuci, a fost executat sublocotenentul invalid Gh.Tamaş, după ce a fost mai întâi torturat şi pus să-şi sape groapa. În aceeaşi vreme, trenuri blindate ungureşti, care circulau de la Arad la Zam şi de la Timişoara la Făget, trăgeau cu mitraliera asupra ţăranilor români din gări sau aflaţi pe câmp. La Arad, chiar în timpul vizitei generalului Berthelot, trupe ungare au deschis focul asupra populaţiei româneşti, venite din împrejurimi, şi au ucis şi rănit numeroşi ţărani, 180 de români au fost ucişi în judeţul Caraş-Severin şi 300 în jud. Arad. În judeţul Bihor, în aceeaşi perioadă, trupe regulate şi neregulate maghiare, în special secuii, s-au dedat la jafuri, loviri şi ucideri în satele din zonă. Localitatea Sighiştel a fost atacată de mai multe ori, în martie 1919, soldaţi unguri au înconjurat satul, au incendiat casele şi au tras cu mitralierele, ucigând 50 de locuitori. La 26 februarie, cortegiul funerar al preşedintelui Gh. Pop de Băseşti a fost atacat de secui cu focuri de mitraliere, trebuind să intervină trupele române de la linia de demarcaţie. În noaptea de 3-4 aprilie, căpitanul Verboczy a ridicat din locuinţele lor, din Beiuş, pe Ioan Ciordaş, fruntaş român, membru al conducerii PNR, desemnat prefect al judeţului Bihor, şi pe avocatul dr. Nicolae Bolcaş, care au fost duşi în comuna Lunca, la 20 km de oraş, unde au fost torturaţi cumplit (li s-au scos ochii ş.a.), apoi au fost ucişi.

Faţă de această stare de lucruri, din lunile ianuarie-martie 1919, încă la 7/20 ianuarie 1919, Marele Cartier General, prin generalul Prezan, adresa un raport guvernului român, în care arăta că pentru a preveni ,,pierderea multor vieţi, prădarea bunurilor, vă rog cu insistenţă să dispuneţi ca armata română să înainteze până la Arad-Oradea-Satu Mare…”. La 12/25 ianuarie, M.C.G., prin acelaşi general Prezan, se adresa din nou guvernului în aceiaşi termeni, sublinind că ,,pe zi ce trece pericolul se agravează”. Aceste fapte grave sunt menţionate şi în protestul înaintat, la 23 ianuarie/5 februarie 1919, de către preşedintele Consiliului Dirigent, Iuliu Maniu, guvernului maghiar Berinkey (era amintită teroarea în care trăiesc locuitorii din comitatele Cojocna, Arad, Bihor, Sălaj şi Satu Mare). Ca urmare, guvernul român, în absenţa primului ministru Brătianu (aflat la Paris), a hotărât, în şedinţa din noaptea de 25-26 ianuarie/7-8 februarie 1919, ca armata română ,,să treacă Munţii Apuseni pentru a ocupa toate ţinuturile revendicate de noi”. Însă această hotărâre a trebuit să fie curând amânată datorită situaţiei militare din Transilvania, dar şi din alte raţiuni. Astfel, Înaltul Comandament Aliat de la Paris aprecia ca ,,neoportună” o nouă operaţie, care să modifice statu quo-ul din Ungaria şi Transilvania. În acelaşi sens, într-o telegramă din 1 februarie adresată generalului Berthelot, generalulul d’Esperey întreba ,,dacă Comandamentul român e dispus să se supună ordinelor mele în Transilvania”, adăugând: ,,în ce măsură Dv. vă solidarizaţi cu el”. Generalul Berthelot încerca să medieze între conducerea militară aliată şi cea română, la 19 februarie 1919, el nota în caietul său de însemnări: ,,generalul Prezan vine să-mi spună că guvernul român e decis să ocupe zona Arad, Oradea, Satu Mare. L-am sfătuit să nu facă acest lucru…” .

Continue reading „Ioan POPOIU – Afirmarea unei naţiuni: România 1866 -1947 (56)” →

Ioan POPOIU: Condotier solitar

CONDOTIER SOLITAR

 

Condotier
în armiile regești
lupți
sub o străină zare
ziduri se surpă
armate se prăbușesc
năluca victoriei
se-ndepărtează
mereu
singur
mărșăluiești
lângă zidurile
Wittenbergului
visezi
la o himerică
glorie
te vezi
luptător
sub steaua lui
Fortinbras
strălucit înveșmântat
în armură
lupte
marșuri
arme
toate
victorii à la Pyrrhus
lupta
se mută înăuntru
orizontul
se-nchide în
inima ta

——————————-

Ioan POPOIU

22 iunie 2019

 

Ioan POPOIU: Creștinarea românilor (XX)

Evoluţia creştinismului în secolele VII – X

În domeniul funerar, se constată o varietate de rituri, în secolele VII-X, semn indubitabil al îmbogăţirii peisajului etnic şi religios al spaţiului nord-dunărean în aceste secole: alături de morminte de înhumaţie, sunt şi numeroase morminte de incineraţie, datate din secolele VIII-IX şi IX-X. În Muntenia şi Oltenia, domină mormintele şi necropolele de incineraţie sau birituale. Aceste morminte s-au aflat la Stoicani (jud. Galaţi), Erbiceni (jud. Iaşi), Călăraşi (jud. Botoşani), Kalfa (Basarabia), toate datate din secolele IX-X, iar în alte localităţi din Moldova şi Basarabia, din secolele X-XI. În Basarabia, s-au descoperit morminte tumulare de incineraţie, din secolele, VII-VIII şi IX-X, şi în Moldova, din aceleaşi secole un cimitir biritual s-a aflat la Brăneşti (Basarabia), datat în secolele IX-X. În Muntenia şi Oltenia predomină mormintele şi necropolele de incineraţie, la Chişcani (jud. Brăila), Păuleasca (jud. Teleorman), Dorobanţi (jud. Călăraşi), dar şi cimitire birituale, la Tichileşti (jud. Brăila), Plătăreşti (jud. Ialomiţa), Frăţeşti (jud. Giurgiu), Obârşia Nouă (jud. Olt), datate în secolele VIII-X. În Banat, se întâlnesc doar morminte de înhumaţie, datate din secolele IX-XI, în localităţi din judeţele Arad şi Timiş, iar în Crişana-Biharea, s-au aflat 11 morminte de înhumaţie din secolele VII-VIII şi IX-X. În sfârşit, în Transilvania, sunt numeroase necropole şi morminte de înhumaţie din secolele VII-IX şi X-XI, cimitire tumulare de incineraţie ale slavilor, la Apahida şi Someşeni (jud. Cluj), Nuşfalău (jud. Sălaj), ca şi necropole birituale din secolele VII-IX.

Sub aspect funerar, mormintele aflate pun problema apartenenţei etnice şi religioase – incineraţia era practicată de slavi, iar inhumaţia de autohtonii creştini – afirmaţia că mormintele de incineraţie aparţin populaţiei romanizate, cum susţine Eugenia Zaharia, este falsă. Dar menţinerea unor adepţi ai ritului ancestral până în secolele VII-VIII este plauzibilă, iar în anumite regiuni se poate să fi fost resturi de cenuşă ale unor romanici păgâni, harta răspândirii creştinismului în spaţiul românesc cuprinde puncte albe pe lungi perioade istorice! Dar mormintele de incineraţie şi sacrificiile umane sunt clar atribuite slavilor. Prin urmare, folosirea incineraţiei de către populaţia românească creştină este cu desăvârşire exclusă. Ceremoniile funerare sunt asociate cu lexeme româneşti de origine latină: a priveghea, priveghere, priveghi (lat. pervigilare), a comânda, comând (lat. commendare) sau cu cele slave din adstrat (secolele VII-X): colivă (slv. kolivo), colac (slv. kolaci), coşciug (kosi), molitvă, pomană, praznic, jale (zali), a se prăpădi (slv. propasti), a hohoti. Să menţionăm obiceiurile funerare „barbare” ale românilor: bocete, lamentaţii, strigăte, gesturi disperate, ţinută cernită, praznice înainte şi după înmormântare sau la intervale regulate (parastase). Aceste obiceiuri de înmormântare creştine sunt prelungiri ale unor cutume, practici şi rituri funerare vechi al românilor ce s-au perpetuat în mileniul întunecat. Putem concluziona că realităţile funerare din nordul Dunării, în secolele VII-X, sunt foarte complexe: rituri şi ritualuri de tradiţie păgână convieţuiesc cu rituri specifice creştinilor.

În ceea ce priveşte limbajul religios, istoria generală a limbii române, în ultimele trei secole ale mileniului I, se caracterizează prin două mari procese: pe de o parte, transformarea definitivă, cel mai târziu în secolul VIII-a variantei dunărene a latinei într-o limbă, care, prin structură gramaticală şi lexic de bază, se individualiza ca una neoromanică, respectiv, româna, şi, pe de altă parte, începutul penetraţiei vocabulelor slave în limba română, în anii 800-900, secolele IX-X. În acest context, viaţa religioasă a populaţiei nord-dunărene a jucat un rol excepţional. Astfel, în secolele V-VI, s-a încheiat bilingvismul şi încorporarea în latinitate a celei mai mari părţi a populaţiei din nordul Dunării. Generalizarea creştinismului de limbă latină a fost unul din factorii fundamentali ai acestui proces.

Schimbările survenite în evoluţia de ansamblu a limbii, în secolele VII-X, au avut rezonanţă şi în limbajul religios. În acest interval, liturghia din biserica nord-dunăreană se făcea în latină (latina vulgară), dovadă conservarea în scrierile bisericii medievale a expresiei liturghice „Doamne meserere” (cf. Petre Năsturel). Pe de altă parte, de la o anumită dată, secolele VIII-IX, unele momente ale liturghiei (predica) se desfăşurau în română. Ca şi în alte limbi neoromanice apusene, la începutul secolului al IX-lea, conţinutul predicilor, omiliilor, nu mai era înţeles în latină, iar autorităţile bisericeşti şi seculare (statale) îndemnau la transmiterea credinţei în limba vernaculară (populară), la fel s-a întâmplat şi în nordul Dunării. Deducem că, în secolele VII-X, evoluţia limbajului religios de origine latină se încheiase, devenind unul românesc. Dar latina n-a fost eliminată complet din liturghie (de pildă, în Moravia, se foloseau slavona şi latina). Momentul în care latina a fost definitiv înlocuită cu slavona, ca limbă liturgică, în Biserica românească, este greu de precizat. Au existat diferenţe de la o regiune la alta, cauzate de factori multipli: momentul diferit al formării structurilor statale şi bisericeşti autohtone, jurisdicţiile exercitate, relaţiile cu formaţiunile politice vecine, tradiţiile culturale. Fenomenul nu poate fi separat de biruinţa slavei în Biserica românească. Influenţa slavă masivă asupra limbii române s-a exercitat  după 800-900, penetraţia termenilor referitori la viaţa religioasă creştină a început în a doua jumătate a secolului IX, după creştinarea bulgarilor şi organizarea structurii bisericeşti, când limba slavonă a fost recunoscută ca limbă liturgică, s-a răspândit alfabetul chirilic, s-a dezvoltat literatura religioasă sud-slavă, mai ales sub ţarul Simeon (893-927). Apoi închegarea raporturilor între bisericile bulgară şi rusă, integrarea spaţiului din nordul Dunării în contextul politic şi spiritual (religios) sud-dunărean, presiunea statală catolică (ungurească), închegarea structurilor politice şi bisericeşti superioare ale românilor.

——————————-

Ioan POPOIU,

istoric/teolog

20 iunie 2019

Ioan POPOIU – Afirmarea unei naţiuni: România 1866 -1947 (55)

Războiul pentru întregirea neamului (1916-1919)

În momentul în care se decidea mobilizarea, armata română dispunea de 15 divizii de infanterie, grupate în 5 corpuri de armată, 2 divizii de cavalerie şi de arme şi trupe constituite în comandamente speciale, artilerie grea,.avioane, trupe de comunicaţie, grăniceri, jandarmerie şi marină militară. În total, armata română dispunea de 163 240 militari, iar forţa combatantă cuprindea 180 batalioane, 98 escadroane şi 260 baterii. Dar efectivele reale ale acestor unităţi erau foarte reduse. Totuşi, armata română reuşise să păstreze în teritoriul neocupat din Moldova o cantitate suficientă de armament şi muniţii: 160 baterii de câmp (75 mm), 65 baterii obuziere (105 şi 120 mm), 31 baterii grele (tunuri de 120, 150 şi 155 mm, obuziere de 210 mm), 100 mortiere de tranşee (58 mm), 15 baterii de munte, mitraliere (franceze engleze şi ruseşti), puşti-mitraliere, muniţie suficientă. Dar subzistenţele şi echipamentul erau precare, la fel serviciul sanitar, lipseau medicii militari.

Remobilizarea armatei s-a făcut prin depăşirea unor numeroase greutăţi, armamentul şi muniţiile s-au păstrat, dar lipseau caii, necesari unităţilor de cavalerie şi artilerie, ca şi coloanelor de muniţii şi aprovizionare. Cea mai mare parte a efectivelor demobilizate, ofiţeri, oameni, cai, erau dincolo, în teritoriul ocupat, magaziile erau goale, soldaţii nu aveau uniforme şi hrană.  Cu eforturi foarte mari, au putut fi mobilizaţi în total aprox. 90 000 de oameni, care dispuneau însă de puţine baterii de tunuri şi de obuziere, fiind gata de acţiune în noiembrie 1918 .  În momentul decretării remobilizării, la 28 octombrie/10 noiembrie 1918, conform Ordinului Marelui Cartier General român, trupele noastre aveau misiunea să treacă simultan în Transilvania, Muntenia şi Dobrogea . Operaţia a început în noaptea de 28 octombrie/10 noiembrie-29 octombrie/11 noiembrie. Cele dintâi unităţi mobilizate au fost diviziile 7 şi 8 infanterie şi divizia 1 vânători, care alcătuiau Corpul IV armată, cu garnizoana în Moldova. Diviziile din Muntenia şi Oltenia au putut fi mobilizate mai târziu, soldaţii lor, demobilizaţi, fiind trimişi la vetrele lor. Divizia 8 infanterie avea să opereze în Bucovina, iar celelalte două divizii urmau să treacă Carpaţii, în Transilvania. Aceste divizii aveau efective slabe, un regiment de infanterie avea în jur de 1300 soldaţi, iar unul de vânători avea 600-800 de soldaţi, ele dispuneau numai de două baterii de tunuri şi una de obuziere, iar unităţile de vânători aveau şi o baterie de munte.

Pătrunderea armatei române în Transilvania, în toamna târzie a anului 1918, a fost determinată de faptul că, după ruperea tratativelor româno-ungare de la Arad, la 15 noiembrie, tensiunea politică în Transilvania şi celelalte provincii româneşti a crescut simţitor, iar actele de violenţă s-au înmulţit. Apelurile repetate ale C.N.R.C. şi ale unor consilii locale solicitau intervenţia rapidă a trupelor române, ceea ce provoca îngrijorarea guvernului şi armatei române. În acelaşi timp, încă înainte de tratative, prin armistiţiul de la Belgrad, din 13 noiembrie, semnat de Ungaria, pe cursul Mureşului se stabilise linia demarcaţională, care separa forţele ungare de cele române. Deşi provizorie şi cu destinaţie strict militară, linia demarcaţională, arăta Iuliu Maniu într-un memoriu din 28 noiembrie, ,,împarte naţiunea română din Transilvania şi Ungaria în două părţi, ceea ce agravează dificultăţile…” . În acest context, conducerea armatei române începea acţiunea de eliberare a teritoriilor româneşti intracarpatice. Încă de la 5/18 noiembrie, Marele Cartier General ordonase ca deplasarea trupelor pe aliniamentul demarcaţional de pe cursul Mureşului să fie grăbită.  

Singurele mari unităţi care puteau interveni imediat, fiind gata de luptă, erau numai diviziile 7 infanterie şi 1 vânători. La 7/20 noiembrie, când începea deplasarea elementelor avansate ale celor două unităţi, generalul Const. Prezan, şeful M.C.G., adresa următoarea Proclamaţie: ,,Români! Din înaltul ordin al regelui Ferdinand I, în urma chemării Comitetului National  Român, armata română a trecut Carpaţii pentru a desfiinţa hotarele care se ridicau între noi, rupând în două trupul aceluiaşi neam. Păşind cu dragoste frăţească pe pământul Transilvaniei, oştirea română vine, în numele unor sfinte drepturi naţionale şi umane, pentru a garanta libertatea deplină a tuturora. Însufleţiţi de aceste gânduri, asigurăm pe toţi locuitorii pământului românesc, până la Tisa şi Dunăre, fără deosebire de neam şi lege, că vom păzi cu credinţă viaţa şi avutul tuturora”.

Trupele Diviziei 7 infanterie, concentrate la Piatra-Neamţ, sub comanda generalului Traian Moşoiu, care aveau să opereze în estul Transilvaniei, au fost precedate de un pluton de grăniceri, care a trecut graniţa Carpaţilor, la 16 noiembrie (st.n.), şi a ocupat Borsec. Apoi, un detaşament de avangardă al acestei divizii, alcătuit dintr-un batalion din Regimentul 15 Războieni, un escadron de cavalerie şi o baterie de artilerie, a trecut munţii prin pasul Prisăcani, la 20 noiembrie  (st.n.), şi a pătruns în Tulgheş, înaintând apoi prin Borsec, Topliţa şi Ditrău. În acelaşi timp, avangarda Diviziei 1 vânători, concentrată la Comăneşti şi Asău, în valea Trotuşului, a trecut Carpaţii prin trecătoarea Ghimeş-Palanca, şi a ocupat Miercurea Ciuc. Sub protecţia  avangărzilor, care ocupaseră poziţiile-cheie, grosul celor două divizii a continuat traversarea munţilor şi a pus stăpânire pe văile superioare (izvoarele) ale Mureşului şi Oltului, cu însemnata cale ferată de-a lungul lor. Unităţile române s-au conformat literei armistiţiului, semnat între Antanta şi Ungaria, şi s-au oprit la Mureş. Obiectivul urmărit, constituirea unui aliniament operativ de acoperire pe cursul Mureşului, pentru eliminarea posibilelor ameninţări dinspre nord şi est asupra oraşului Alba Iulia, a fost atins până la 1 decembrie.  

În condiţii grele de iarnă, cu drumurile acoperite de zăpadă mare (înaltă), când soldaţii erau ,,rău îmbrăcaţi, slab aprovizionaţi şi aproape desculţi” (Kirit.), trupele române au continuat înaintarea, Divizia 7 a ocupat Reghinul Săsesc, la 17/30 noiembrie. În aceeaşi vreme, înaintând spre sud-vest, Divizia 1 vânători se apropia de Braşov, întâlnind avangărzile armatei lui Mackensen în retragere, iar la 24 noiembrie/7 decembrie, Regimentul 6 vânători ocupa Braşovul. Trupele române au continuat să înainteze rapid, fiind primite cu bucurie de locuitorii români, în timp ce gărzile româneşti ardelene s-au pus la dispoziţia lor, iar cele ungureşti s-au menţinut în rezervă, pentru a evita incidentele.

Continue reading „Ioan POPOIU – Afirmarea unei naţiuni: România 1866 -1947 (55)” →

Ioan POPOIU: Creștinarea românilor (XIX)

Evoluţia creştinismului în secolele VII-X

Evoluţia vieţii spirituale (religioase) a populaţiei autohtone din stânga  Dunării, în ultimele trei secole ale mileniului I, s-a desfăşurat într-un context politic şi etno-demografic fluctuant. Prăbuşirea stăpânirii bizantine în regiune şi spargerea romanităţii dunărene, sub aspect religios, al creştinismului, s-au soldat cu dispariţia organizării bisericeşti pe linia Dunării şi încetarea legăturilor dintre creştinătatea nordică şi cea sudică. Urmările au fost negative, în planul istoriei conjuncturale, dar ele au probat profunzimea creştinismului nord-dunărean şi rolul său în menţinerea identităţii etno-lingvistice şi spirituale ale autohtonilor. Mai întâi, credinţele, ideile şi practicile religioase ale populaţiilor care au pătruns în nordul Dunării. Crişana, Banat şi valea Mureşului mijlociu erau controlate, în secolele VII-VIII, de avari, influenţa lor asupra creştinilor romanici este nesemnificativă. Apoi, pe lângă avari, în secolele VII-X, în arealul românesc, au pătruns şi alte populaţii nomade răsăritene, anţii, etnie de origine alanică, mai ales în Basarabia, iar urmele bulgare sunt insignifiante.

Influenţa acestor nomazi euro-asiatici asupra spiritualităţii creştine autohtone se pare că a fost redusă, la fel ca şi a altor migratori: pecenegi, uzi, cumani. În spaţiul românesc, la începutul secolului al VII-lea, au pătruns şi au convieţuit cu autohtonii, slavii, populaţie indo-europeană cu credinţe, idei, practici, mituri, rituri proprii, ataşaţi de religia lor păgână. Ei adorau mai multe divinităţi, cinsteau elementele naturale (arborii, apele), practicau sacrificii animale şi umane, iar în domeniul funerar, slavii distingeau sufletul de trup şi practicau incineraţia. Studiul comparativ al spiritualităţii slave şi al celei arhaice româneşti i-a condus  pe etnologi la concluzia că cea slavă a îmbogăţit pe cea autohtonă. Convieţuirea româno-slavă, a fost o realitate, care s-a accentuat din a doua jumătate a secolului al VIII-lea, aşa cum indică descoperirile din aşezări şi necropole, şi s-a prelungit până în secolele X-XI, cu slavii care vieţuiau în interiorul voievodatelor din vestul ţării. Lingviştii susţin că, în secolele IX-XI, se înregistrează împrumuturi masive slave în limba română, precum credinţe, cutume.

Pe fondul diferenţelor structurale romanici-slavi, inclusiv pe plan religios, influenţa spiritualităţii slavilor asupra celei a autohtonilor trebuie să fi fost tardivă, după ce creştinismul a cuprins masa autohtonilor. Dar Petre Năsturel a arătat că deosebirea între credinţa creştină a populaţiei autohtone şi politeismul păgân al slavilor se reflectă în conservarea, în limba română, a termenului boz (pl. bozi)-„idol”, care derivă din slavul vechi bozi (pl. bogu)- în momentul în care slavii păgâni au venit în contact cu strămoşii românilor, ei erau politeişti. Pentru românii creştini, divinităţile noilor veniţi erau idoli vulgari. Ca urmare, aşa-zisul adstrat slav al culturii populare româneşti, mai ales cel mitologic şi religios, trebuie înţeles drept nişte calcuri pe un fond străvechi, care în anumite condiţii social-politice (dominaţii străine), demografice (convieţuiri, asimilări) şi spirituale (moşteniri indo-europene) a putut îmbrăca o nuanţă de factură slavă. Dar bogata zestre romană şi thraco-dacă (a se vedea bazele creştinismului) a constituit adevăratul fundament al universului spiritual românesc.

Etimologia slavă a multor vocabule ce vizează aspecte ale mitologiei şi religiei populare româneşti nu mai este satisfăcătoare-se găsesc soluţii în fondul autohton thraco-dacic, latin sau indo-european, întrucât fenomenul îşi are originea în realităţile spirituale specifice romanicilor la contactul cu slavii. Vocabularul românesc ce desemnează credinţe, superstiţii, cutume (obiceiuri) cuprinde numeroase dublete (triplete) lexicale (latino-slave, thraco-latino-slave), ce oferă o imagine specifică despre interferenţele şi convieţuirile spirituale dintre romanici şi slavi. De pildă, terminologia daimonologiei româneşti: alături de slavonismele duh, diavol, vârcolac, mor, moroi, zmeu, vrajă, vrăjelniţe se află lexemele traco-dace bală, balaur, dulf, zgripţor, zgripţuroaică, dar şi latinul drac (draco) alături de care stau „cohorte” întregi de genii, îngeri, existenţe divine supra- sau sub-mundane de origine greco-romană şi orientală ce au „populat” spaţiul Daciei şi Moesiei Inferior. Apoi, un alt termen, semidivinitatea Baba (pl. Babele), originar (lingvistic) din sl. baba, ca Baba Dochia, Baba Hârca, Baba Cloanţa, Ursitoarele, după S. Fl. Marian, dar acestea nu se explică doar prin mitologia slavă, ci mai curând prin suprapunerea lor peste universul mitic al gerontocraţiei şi gerontolatriei autohtone, existenţa termenilor thraco-daci moş, moşa, moaşa (pl. moaşele), poate fi un indiciu. Este posibil, apoi, ca românescul rusaliile, făpturi mitice malefice, care iau minţile oamenilor, să aibă corespondent în rusalce-le slave (din rusalka, pl. rusalki), divinităţi feminine din ape, câmpuri şi păduri, dar suportul (real) religios şi etnografic este cel autohton, divinizarea elementelor naturale (păduri, câmpuri, ape, lacuri) este prezentă în regiunile carpato-dunăreano-pontice, ocupate de romani, prin adorarea Sylvanelor, Geniilor, Nimfelor, la fel şi la geţi (daci), înainte şi după Zalmoxe. La fel ca şi semidivinităţile cu  nume slave drăgaicele (drag), milostivele (milostiv), sfintele (sfânt), ele se integrează marii „familii” de personificări originare din spaţiul religios autohton (precreştin), cunoscute în credinţele populare ale românilor, sub numele de „iele” (din thr.-dc. elle sau preindoeur. ellai), din care fac parte zânele (zână), din lat. Diana, sânzienele (sânziana), vântoasele (vânt), lat. ventus, frumoasele (frumos)-lat. formosus, măestrele (măestru) –lat. magister.

Bogăţia patrimoniului cultural romanic şi rezistenţa sa în faţa celui slav se observă şi din influenţa exercitată de latină asupra slavei, elementele de origine latină din limbile slave referitoare la credinţe, cutume, superstiţii sunt o consecinţă a bilingvismului şi convieţuirii spirituale. De pildă: luna (lat.)-luná (slv), lunaticus-lunátik, Rosalia-rusalja, Calendae-Koljada, Creatio-Creciune, Crăciune-Kračun (bg.), Troian-Trojanu. Singura populaţie creştină, dar eretică (ariană), care a trăit, la începutul secolului al VII-lea, alături de romanicii din Crişana, Banat şi Transilvania o reprezentau gepizii, dar pierderea poziţiei lor politice şi sociale dominante odată cu distrugerea regatului gepid de coaliţia avari-longobarzi, apoi dispariţia episcopiei ariene a „Gepidiei” şi integrarea în nucleele creştine ortodoxe romanice au dus la asimilarea lor de către autohtoni, spre sfârşitul secolului al VII-lea. Populaţia autohtonă, evoluţia sa religioasă (creştină), după ruperea graniţei dunărene a Imperiului (614) până la creştinarea bulgarilor (864) şi revenirea bizantinilor (970), este dificil de surprins istoric, lipsesc informaţiile (scrise), iar cele arheologice sunt extrem de puţine. Cauzele sunt multiple: încetarea organizării bisericeşti şi a reţelei urbane din regiune, interpunerea (năvălirea) păgânilor, slavi şi bulgari, între Dunăre şi Haemus, reducerea teritorială a Imperiului şi întreruperea legăturilor cu centrele bisericeşti din Bizanţ, constituirea khaganatului (statului) avar în Panonia şi încetarea legăturilor cu comunităţile creştine din Europa centrală şi Italia, criza iconoclastă la Bizanţ, infiltrarea unor alogeni în arealul locuit de romanici.

Până în secolul al IX-lea, materialele (obiectele) creştine sunt foarte rare, cele mai multe sunt produse locale, în secolele VII-VIII, obiectele creştine scad dramatic în Transilvania, Banat, Oltenia, teritoriile provinciei Dacia, în Crişana şi Maramureş, ele sunt complet absente ca şi înainte. Explicaţia acestei situaţii: schimbările de structură în civilizaţia Transilvaniei, odată cu sfârşitul secolului al VII-lea (bulversările politice şi demografice în urma pătrunderii unor grupuri numeroase de slavi dinspre nord-vest şi infiltrarea avarilor târzii pe valea Mureşului). În Banat, la Sânnicolau Mare (jud. Timiş), s-a aflat un tezaur cu vase de aur cu cruci şi inscripţii, de provenienţă bizantină. La sud de Carpaţi, obiectele creştine sunt puţine, situaţie explicabilă prin impactul foarte puternic pe care migraţia slavilor şi apoi a bulgarilor l-a avut asupra populaţiei autohtone şi a organizării sale bisericeşti. Între Carpaţi şi Nistru s-au descoperit mai multe materiale creştine sau „creştinate”, realitate datorată calmului „politic” instalat de „pax Chazarica”, ceea ce a dus la încetarea migraţiei neamurilor de stepă în zonă. Ele s-au aflat la: Costeşti (jud. Iaşi), Lozna-Străteni (jud. Botoşani), Stoicani (jud. Galaţi), datate în secolele VII-VIII. Numărul redus de materiale creştine nu înseamnă abandonarea credinţei, atât de răspândită anterior, care să justifice o „reevanghelizare”, în contextul convertirii slavo-bulgarilor, ale Bizanţului.

Continue reading „Ioan POPOIU: Creștinarea românilor (XIX)” →