La 24 ianuarie 1859, s-a săvârşit o dublă alegere de domn, pentru a grăbi astfel unirea deplină. Dar, se poate spune, nu un domn, ci un simbol a fost ridicat pe tronul noului stat, Principatele Unite. Actul acesta, în care ,,apare în mod văzut mâna lui Dumnezeu” (arhimandritul Ioasafat), a ,,consfinţit un principiu”, spunea N. Golescu. În acelaşi mod se exprima şi C. A. Rosetti: ,,românii munteni au coronat în Măria Ta nu un individ, ci marile principii de viaţă ale naţionalităţii noastre”. Pentru V. Place era vorba despre ,,un principiu şi nu un individ care a fost aclamat” , iar Beclard arăta şi el că deputaţii valahi ,,au aclamat principiul Unirii”. D. A. Sturdza scria că domnul Cuza este ,,personificarea marei idei”, iar D. Bolintineanu sublinia: ceea ce contează este ,,principiul de care ţine alesul”, iar acesta este ,,simbolul unirii ţărilor”. V. Boerescu arată că nu asupra unui om, ci a unui principiu (,,al unirei”) s-au fixat valahii, iar Moldova, afirma M. Kogălniceanu, l-a ales ,,pe acela pe care l-a socotit mai capabil pentru a duce la sfârşit marele principiu al Unirei”. Bulwer, diplomat englez, scria că ,,nu alegerea lui Cuza, ci principiul care a dictat-o este important…, şi el înseamnă independenţă”!

Problema cea mai însemnată pentru Principate, după 24 ianuarie 1859, era recunoaşterea dublei alegeri. Noul stat era confruntat cu mari probleme şi contradicţii, domnul trebuia să conducă Principatele, în primii trei ani, cu două Adunări şi două Guverne, pendulând între Bucureşti şi Iaşi. Dar ceea ce era urgent şi necesar, imediat după 24 ianuarie 1859, era recunoaşterea dublei alegeri de către Puterile Garante, care exercitau un control colectiv asupra acestora, după Tratatul din 18/30 martie 1856. Astfel, la 26 martie/7 aprilie 1859, se întrunea la Paris Conferinţa reprezentanţilor puterilor europene, care trebuiau să decidă asupra dublei alegeri a lui Cuza. La 1/13 aprilie, Franţa, Anglia, Prusia, Italia şi Rusia au recunoscut dubla alegere, dar Turcia şi Austria s-au opus, acestea au recunoscut actul de la 24 ianuarie numai în toamnă, prin Protocolul din 6 septembrie (st.n.) 1859, care sancţiona uniunea personală dintre cele două Principate.

După acest pas, Principatele au păşit pe calea închegării unei uniuni reale şi, în vara lui 1860, Cuza a pregătit un memoriu către puterile europene, prin care cerea desăvârşirea Unirii şi extinderea bazei electorale, prin creşterea numărului de alegători. Din cauza contextului extern nefavorabil, memoriul n-a putut fi prezentat decât în decembrie 1860, iar după remiterea lui a urmat un şir de tergiversări diplomatice. În cele din urmă, la 19 aprilie/1 mai 1861, o circulară emisă de Poartă invita puterile garante la o înţelegere diplomatică privitoare la unirea (desăvârşirea) instituţională a Principatelor. Proiectul otoman limita unirea politică şi administrativă la durata domniei lui Cuza. Exasperat de tergiversările Porţii, în două rânduri, în mai şi august 1860, Cuza a încercat proclamarea internă a unificării politice şi administrative, dar, în final, s-a renunţat la acest plan, aşteptându-se hotărârea puterilor europene. La 13/25 septembrie 1861, s-a deschis la Constantinopol, Conferinţa puterilor consacrată unirii administrative a celor două ţări. După lungi discuţii şi alte noi tergiversări diplomatice, guvernul otoman a prezentat un proiect de firman, care eluda în fapt unificarea administrativă: frontiera dintre cele două ţări era menţinută, în Moldova urma să fie numit un guvernator şi se instituiau consilii provinciale, care menţineau separaţia. Totuşi, până la urmă, aceste restricţii erau eliminate şi firmanul elaborat, la 4 decembrie 1861, consacra pe plan european Principatele Unite, iar la 11/23 decembrie, Cuza anunţa într-o Proclamaţie înfăptuirea României: ,,Unirea va fi aşa precum România o va simţi şi o va dori”. Continue reading „Ioan POPOIU: Afirmarea unei naţiuni – România 1866-1947 (II)” →