România în perioada postbelică (1945-1947)

Regele, copleşit, a convocat la palat pe liderii partidelor istorice, exprimându-şi intenţia de a abdica, dar C.I.C. Brătianu a făcut o pledoarie emoţionantă a monarhiei constituţionale în România, subliniind datoria şi răspunderea pe care regele o are faţă de ţară. În momentul cel mai dramatic al istoriei României, factorul constituţional a cedat, momentan, încercând să câştige timp. În seara de 28 februarie, regele Mihai a cerut generalului Rădescu să demisioneze, apoi a însărcinat pe prinţul Barbu Ştirbei să formeze un guvern de coaliţie. Acesta a început convorbiri cu liderii partidelor politice, dar F.N.D., care urmărea să preia singur guvernarea, a refuzat să colaboreze, iar Comisia Aliată (Comandamentul Sovietic) n-a aprobat guvernul de coaliţie. Prinţul Ştirbei a fost silit să renunţe. În seara de 1 martie 1945, la orele 22, a avut loc a treia audienţă la rege a lui Vâşinski, care i-a comunicat ritos că guvernul sovietic are încredere doar în Petru Groza. Regele nu a dat un răspuns pe loc nici acum, în ciuda presiunilor extraordinare ale ocupanţilor. În dimineaţa de vineri 2 martie, regele s-a consultat din nou cu oamenii politici, căutând cu disperare să găsească o soluţie, pentru a nu ceda presiunilor ruseşti.

În seara de 2 martie, lipsit de sprijinul S.U.A. şi al Angliei,  pe care l-a aşteptat până în ultimul moment, regele, cu inima grea, l-a desemnat pe Petru Groza, omul de încredere al ocupanţilor bolşevici, prim-ministru şi i-a cerut să formeze un guvern reprezentativ, alcătuit din toate partidele politice. În acele zile şi ore cumplite, autorităţile de ocupaţie au demobilizat şi dezarmat unităţile militare, de poliţie şi jandarmerie, în timp ce tancuri şi patrule sovietice mărşăluiau pe străzile capitalei. În final, sub presiuni uriaşe externe şi interne, s-a format, la 6 martie 1945, guvernul Groza, dar acesta nu era un guvern reprezentativ, aşa cum ceruse regele, ci un guvern F.N.D., în care 7 ministere erau deţinute de P.C.R., dar erau ministerele-cheie. F.N.D. a colaborat cu gruparea P.N.L.-Tătărescu, care a obţinut postul de vice-prim ministru şi pe cel de ministru de externe. În concluzie, guvernul de la 6 martie 1945 a uzurpat puterea în statul român, prin acţiunea metodică, tenace şi lipsită de scrupule a unui nucleu de comunişti, sprijiniţi direct şi masiv de ocupanţii bolşevici. Aşa a început regimul comunist în România.

Dar încă înainte ca regele să semneze decretul-lege pentru numirea guvernului, a avut loc prima manifestare publică a noului regim. La 6 martie, conducerea F.N.D. a organizat un miting în Piaţa Naţiunii, în care liderul P.C.R., Gheorghiu-Dej, a rostit mesajul comuniştilor pentru prezent şi viitor: lupta de clasă, represiunea, violenţa şi ura, care vor caracteriza societatea românească în perioada aceasta. La 7 martie, a avut loc prima întrunire a noului guvern, unde Groza a expus intenţiile guvernării F.N.D.: restabilirea siguranţei în viaţa cotidiană, reforma agrară, soluţii pentru speculă, scumpirea vieţii, epurarea aparatului de stat de elementele indezirabile (fascişti, reacţionari), adoptarea unei legi pentru urmărirea şi pedepsirea criminalilor de război.

Conform art. 19 din Convenţia de armistiţiu, Transilvania de Nord urma să revină României, la 25 octombrie 1944, acest teritoriu a fost eliberat de trupele române şi sovietice şi s-a introdus administraţia românească. Dar, la 12 noiembrie 1944, Comisia Aliată (Înaltul Comandament Sovietic) a cerut imperativ guvernului român retragerea administraţiei civile stabilite în Transilvania de Nord, iar acesta a fost silit să se supună ordinului sovietic. Motivul (de fapt, pretextul) era că, în toamna lui 1944, pentru a răzbuna atrocităţile săvârşite de horthyşti în 1940, grupuri paramilitare române au procedat în acelaşi mod, au fost ucişi între 27-38 de oameni. Dar făptaşii acestor ucideri izolate au fost pedepsiţi de Curtea Marţială din Braşov, 12 fiind condamnaţi la moarte. Autorităţile militare sovietice au profitat de aceste acte şi au ordonat evacuarea administraţiei române din Transilvania de Nord. Guvernul român considera total injustă cererea sovietică, dar s-a supus în faţa forţei. Administraţia maghiară a fost menţinută aici şi a cooperat cu administraţia militară sovietică.

În Transilvania de Nord, între noiembrie 1944-februarie 1945, tricolorul românesc era interzis, manifestaţiile naţionale oprite, era folosită limba maghiară, românii erau umiliţi şi batjocoriţi. La 8 martie 1945, Groza şi Tătărescu au cerut lui Stalin reunirea Transilvaniei de Nord cu România, iar la 9 martie, administraţia românească a fost reinstalată. Dar, în acelaşi timp, la 7 martie, chiar a doua zi după impunerea „guvernului Vâşinski“, a avut loc la Bucureşti, o întâlnire confidenţială, la care au participat comuniştii români, A. Pauker, C. Doncea şi C. Pârvulescu şi oficiali sovietici. La această întâlnire, a fost prezentat un plan în zece puncte (de la A la K), ce cuprindea reformă agrară cu ruinarea moşierimii, desfiinţarea armatei române existente şi înlocuirea ei cu una nouă (după modelul diviziei Tudor Vladimirescu), desfiinţarea micilor gospodării ţărăneşti şi colectivizarea lor, detronarea regelui, suprimarea partidelor istorice prin arestarea şi eliminarea membrilor acestora ş.a.

Continue reading „Ioan POPOIU – Afirmarea unei naţiuni: România 1866 -1947 (104)” →

România între 1944-1947

Acţiunea samavolnică a comuniştilor era justificată prin ,,epurarea’’ aparatului administrativ de ,,fascişti’’ şi ,,democratizarea’’ instituţiilor statului. Prin metode violente au fost înlocuiţi prefecţi şi primari la Constanţa, Brăila, Ploieşti, Târgovişte. În paralel, o campanie de presă violentă a fost orientată împotriva PNŢ, cel mai important partid din viaţa politică românească şi mai ales a ministrului de interne, Nicolae Penescu, secretarul general al acestui partid. Se mai cerea demiterea prefectului Poliţiei Capitalei. În acest context tensionat, a sosit la Bucureşti, A. I. Vâşinski, pentru a obţine acordul guvernului român în vederea plăţii reparaţiilor de război şi cu un mesaj verbal al guvernului sovietic pentru regele României, în problema armistiţiului. Pe la mijlocul lui noiembrie 1994, au fost aduse în România trei noi divizii sovietice şi au fost încartiruite în ,,zona industrială”. La sfârşitul lui noiembrie, autorităţile sovietice au cerut guvernului român reducerea efectivelor poliţiei, jandarmeriei şi ale armatei din ţară, care a fost limitată la trei divizii. În faţa aceste situaţii grave, liderii PNŢ şi PNL, neliniştiţi de situaţia politică din ţară, au retras sprijinul politic celui de-al doilea guvern Sănătescu, pe care îl considerau slab, şi s-a declanşat o nouă criză politică.

La 2 decembrie 1944, excedat de această situaţie, generalul Sănătescu şi-a înaintat demisia regelui. Situaţia României se agrava, iar opinia publică era tot mai alarmată de ceea ce se petrecea în ţară. C. I. C. Brătianu se plângea lui Burton Berry, reprezentat politic al SUA la Bucureşti, că structurile politice ale statului se deteriorau, tulburările creşteau, grupurile comuniste nu au putut fi dezarmate, iar autorităţile locale au fost înlocuite prin forţă cu reprezentanţi ai FND. Moldova nu se afla de fapt sub controlul guvernului de la Bucureşti, iar în Transilvania de nord, administraţia românească a fost înlocuită cu administraţia militară sovietică. Generalul Sănătescu nota în jurnalul său: ,,Comuniştii îşi urmează planul dictat de la Moscova“, iar reprezentantul american comunica la Washington că ,,majoritatea românilor pe care i-am întâlnit susţin că Rusia Sovietică se pregătea să preia direct controlul“ în România. În legătură cu aceste temeri, Vâşinski îi declara, la începutul lui decembrie 1944, lui Mihai Ralea, că ,,Uniunea Sovietică nu intenţionează să impună un regim comunist în România şi nici nu doreşte să încorporeze România în URSS, însă Rusia va insista pentru o schimbare în clasele conducătoare“, adică impunerea unui regim care să aducă la putere oameni devotaţi politicii sovietice. În fapt, temerile româneşti erau pe deplin justificate.

După consultări cu reprezentanţii partidelor politice, la 2 decembrie 1944, regele a însărcinat cu formarea noului guvern pe generalul Nicolae Rădescu, cunoscut pentru integritatea sa morală şi credinţa în valorile politice tradiţionale ale ţării. Noul guvern Rădescu a depus jurământul, la 6 decembrie 1944, raportul de forţe politice în sânul acestuia fiind egal, PNŢ şi PNL-7 ministere, FND-7 ministere şi vicepreşedinţia. În programul guvernului său, Rădescu cerea să se restabilească în ţară disciplina şi ordinea, să se încheie un armistiţiu între forţele politice şi să fie suprimate toate gărzilor armate. Acestea erau cerinţe normale pentru o ţară democratică ca România.

Dar PCR şi stăpânii săi de la Moscova se opuneau cu înverşunare normalităţii politice în ţară şi urmăreau instalarea unui guvern pe care să-l controleze. Guvernul Rădescu a adoptat următoarele măsuri: Legea nr. 21 din 13 ianuarie 1945, privind administraţia locală, înfiinţarea Universităţii de Vest, la Timişoara (30 decembrie 1944), Legea sindicatelor profesionale (ianuarie 1945), înfiinţarea Ministerului Naţionalităţilor şi adoptarea Statutului Naţionalităţilor, precum şi Legile 50 şi 51 despre criminalii de război şi vinovaţii de dezastrul ţării şi Convenţia asupra mărfurilor pe care România urma să le livreze URSS. Livrările erau eşalonate pe o perioadă de şase ani (1944-1950), în tranşe de câte 50 de milioane de dolari. Valoarea totală a livrărilor, transportul, întreţinerea trupelor sovietice în România şi a rechiziţiilor totalizau 1500 de milioane de dolari SUA, în perioada septembrie 1944-martie 1947. Rezultă din aceste cifre că România a plătit de câteva ori suma de 300 milioane dolari, fixată prin Convenţia de Armistiţiu.

O altă măsură nefericită a fost deportarea (ridicarea forţată) germanilor din România pentru muncă în URSS. Conform ordinului comandamentului sovietic au fost reţinuţi (mobilizaţi) pentru muncă toţi locuitorii germani din România, bărbaţi între 18 şi 45 de ani şi femei între 18 şi 30 de ani, prin măsura adoptată la 18 ianuarie 1945 Rădescu a acţionat împotriva reţinerii cetăţenilor de origine germană, iar C. I. C. Brătianu a protestat împotriva acestei măsuri. Din cei 80.000 de cetăţeni germani din România mobilizaţi, au fost deportaţi 69.000, iar 11.000 au fost exceptaţi. Trebuie să precizăm că Churchill a fost de acord cu deportarea germanilor pentru muncă în Rusia. Gravitatea deosebită a situaţiei din România l-a determinat pe regele Mihai să înainteze un memoriu preşedintelui Roosevelt, în care arăta că îndepărtarea germanilor din ţară reprezenta o lovitură pentru economia şi administraţia statului român. O altă măsură gravă luată acum a fost deportarea în Rusia Sovietică a românilor din Basarabia şi Bucovina, refugiaţi în România, în urma unei cereri verbale adresate guvernului român, la 11 noiembrie 1944. Guvernul român a trimis o notă diplomatică în care preciza că prin deportarea acestora era încălcat dreptul de adopţiune, prevăzut în dreptul internaţional.  Întoarcerea lor în acele teritorii, se spunea în notă, ar constitui ,,un act de violenţă împotriva acelor persoane“. Dar conducerea sovietică a respins cererea guvernului român, iar autorităţile de ocupaţie au ridicat cu forţa pe românii din Basarabia şi Bucovina provocând mari suferinţe acestora, s-au înregistrat chiar sinucideri.

Continue reading „Ioan POPOIU – Afirmarea unei naţiuni: România 1866 -1947 (103)” →

România între 1944-1947

Regimul politic, instalat la 23 August 1944, a acţionat rapid pentru revenirea la monarhia constituţională, parlamentară şi democratică, anterioară anului 1938. Prin Înaltul Decret Regal, din 31 august 1944, publicat în 2 septembrie, se stabilea:

„Art. I – Drepturile românilor sunt cele recunoscute prin Constituţia din 1866, cu modificările aduse de Constituţia din 1923, Art. II. Puterile statului se vor exercita după regulile stabilite în Constituţia din 1923, Art. III. Un decret al Consiliului de Miniştri va organiza Reprezentanţa Naţională. Până la organizarea acesteia, puterea legislativă se exercită de către rege, la propunerea Consiliului de Miniştri, Art. IV. O lege specială va statornici inamovibilitatea magistraţilor.“

Prin acest act semnat de rege erau abolite toate reglementările (deciziile) din perioada 10 februarie 1938-23 august 1944, şi se revenea la viaţa politică normală din anii 1866-1938. Drepturile românilor însemnau libertăţile constituţionale, guvern reprezentativ, sistem politic bazat pe alegeri libere şi pluripartitism, separarea puterilor în stat, dreptul de proprietate, biserică, învăţământ şi cultură liberă, drepturi generale cetăţeneşti. Pe aceste concepte şi valori fundamentale urma să evolueze viaţa politică a României, după Proclamaţia regelui Mihai I din 23 august 1944.

Însă Rusia comunistă urmărea să instaleze regimuri politice aservite intereselor ei, în toate ţările unde pătrunsese Armata Roşie. Aceasta o spune direct însuşi Stalin, într-o convorbire cu Milovan Djilas: „ În războiul acesta (al doilea), nu este la fel ca în cel trecut, cel care ocupă un teritoriu îşi impune şi sistemul său social. Fiecare îşi impune sistemul său acolo unde ajunge armata sa“.⁵⁵

Dar încă înainte de enunţarea acestor intenţii, evoluţia situaţiei politice în sud-estul Europei fusese reglementată prin înţelegerile dintre marile puteri. Astfel, după expirarea acordului de trei luni, iulie-septembrie 1944, (vezi capitolul VIII), prezenţa trupelor sovietice la frontierele Greciei, după ocuparea Bulgariei, l-a determinat pe Churchill să reglementeze personal cu Stalin, delimitarea sferelor de influenţă în sud-estul Europei. Profitând de absenţa  lui Roosevelt, care nu a îngăduit nici măcar ambasadorului american, Averell Harriman, să participe la discuţii, la 9 octombrie 1944, la Moscova, Churchill i-a transmis lui Stalin un document „destul de murdar şi de grosolan“, care conţinea delimitarea influenţei celor două state, Rusia şi Anglia, în „România, Bulgaria, Iugoslavia, Ungaria şi Grecia“. Churchill a propus următoarele cifre pe tabelul ţărilor balcanice: „România-Rusia 90%, Alţii (Anglia) 10%; Grecia-Anglia 90%, Rusia 10%; Iugoslavia-Rusia 50%, Anglia 50%; Bulgaria-Rusia 75%, Anglia 25%; Ungaria -Rusia50%, Anglia 50%“. Ulterior, prin negocieri, procentele s-au agravat în favoarea Rusiei (80% în Bulgaria şi în Ungaria), însă esenţialul a rămas: România în schimbul Greciei !

În urma înţelegerii realizate, Churchill şi Stalin au trecut la aplicarea „acordului secret de procentaj“. După ce Churchill, sosit la Atena, în decembrie 1944, a acţionat, prin intermediul forţelor militare britanice, pentru împiedicarea accesului comuniştilor greci la putere, Stalin, la rândul său, a convocat la Moscova, pe reprezentanţii PCR, pentru instrucţiuni în vederea declanşării luptei pentru cucerirea puterii în România. După ocuparea ţării de către  armata roşie, Rusia comunistă exercita un control total asupra ţării, aşa cum în anii războiului nimeni nu şi-ar fi imaginat că poate fi o ocupaţie străină. Intrarea în vigoare a Convenţiei de armistiţiu, în septembrie 1944, marca sfârşitul independenţei politice a statului român. Învinsă în război, România trebuia să suporte consecinţele îngrozitoare ale ocupaţiei sovietice. Partidul Comunist din România, care avea în august 1944, sub o mie de membri, profitând de conjunctura internă şi externă extrem de favorabilă (ocupaţia sovietică), a început lupta pentru acapararea puterii în statul român.

Mai întâi, la începutul lui septembrie 1944, a fost înfiinţată „Comisia de organizare a mişcării sindicale unite din România“, formată din reprezentanţi ai P.C R şi ai P.S.D. Formal, cele două partide îşi împărţeau locurile în mod egal în comisie, dar foarte curând sindicatele vor fi controlate de comunişti. A urmat, curând, declanşarea artificială a unei crize politice, sub pretextul de „a curăţa“ instituţiile şi administraţia de „fascişti“ şi elemente „antonesciene“. Textul Convenţiei de armistiţiu prevedea în mod expres o asemenea epurare, însă motivaţia reală era acapararea puterii de către comunişti.

La 24 septembrie 1944, la un miting desfăşurat pe stadionul A.N.E.F., liderul P.C.R., Gh. Gheorghiu-Dej, spunea că „această acţiune de curăţare nu poate fi făcută de către acest guvern“. Comuniştii aveau un reprezentant în guvernul constituit la 23 august (Lucreţiu Pătrăşcanu), dar acesta nu era acceptabil, pentru că nu era controlat de ei. Epurarea aparatului de stat era formula politică perfidă, prin care P.C.R. urmărea de fapt să-şi elimine adversarii, indiferent de apartenenţa politică.

În acest timp, guvernul român democratic, instituit la 23 august 1944, se afla pe poziţii diametral opuse cu autorităţile sovietice de ocupaţie, instalate prin Convenţia de armistiţiu. Dezacordul dintre cele două părţi era total. În timp ce guvernul român acţiona cu bună credinţă pentru instituirea unei administraţii normale în ţară, armata roşie care ocupase întinse suprafeţe româneşti, desemnate ca „zone militare de operaţii“, numise cu de la sine putere, sfidând suveranitatea statului român, oficialităţile locale. Practic, guvernului român i-a fost cu neputinţă să stabilească o administraţie normală în ţară şi să aplice politica sa în afara Bucureştiului Administraţia centrală şi cea provincială au fost obligate să suporte intruziunile ocupanţilor sovietici în rezolvarea treburilor lor. De pildă, în octombrie 1944, preşedintele (sovietic) Comisiei Aliate de Control a înmânat guvernului român o listă de 47 de persoane, pe care figurau şi miniştrii Economiei şi Educaţiei, care au fost denunţaţi drept criminali de război şi a cerut arestarea imediată a acestora. Alte acţiuni similare (interdicţia unei demonstraţii, suspendarea temporară a ziarului „Universul“, etichetarea unui miting al P.N.Ţ. ca antisovietic) ilustrau dispreţul ocupanţilor sovietici faţă de România şi interesele ei. A. I. Vîşinski, sosit în noiembrie 1944, la Bucureşti, pentru a supraveghea aplicarea strictă a armistiţiului, a angajat negocieri dure caracterizate de guvernul român ca „negocieri prin ultimatum“.

Continue reading „Ioan POPOIU – Afirmarea unei naţiuni: România 1866 -1947 (102)” →

România în al doilea război mondial (1939-1945)

Regimul Antonescian (ianuarie 1941-august 1944)

Mareşalul Antonescu a sosit la Palat în după-amiaza zilei de 23 august, la ora 16, şi, în cursul audienţei, a comunicat regelui, în prezenţa generalului Sănătescu, decizia sa de a încheia armistiţiul, adăugând că a informat pe ministrul Germaniei, Clodius, despre intenţia sa. Conjuraţii, în frunte cu regele, au considerat că încheierea armistiţiului ar fi avut drept urmare ocuparea întregii ţări de către germani şi poate arestarea şi deportarea regelui, după mărturia generalului Aurel Aldea. Regele a părăsit brusc sala şi, după ce s-a sfătuit cu conjuraţii aflaţi în Palat, a revenit şi a anunţat demiterea lui Antonescu, după care o echipă militară l-a arestat pe mareşal şi pe colaboratorii săi. Astfel s-a consumat lovitura de stat  de la 23 august 1944. După arestare, mareşalul Antonescu avea să noteze, în celulă:  „Mă rog lui Dumnezeu să ferească ţara de consecinţele unui act …necugetat.“ În noaptea de 23/24 august, Antonescu a fost preluat din Palat de o echipă comunistă, condusă de Emil Bodnăraş, iar la 31 august, a fost predat ruşilor, care l-au dus la Moscova.

Aşadar, în după-amiaza de 23 august 1944, mareşalul Antonescu a fost destituit şi arestat împreună cu colaboratorii săi. Apoi, regele a numit un nou guvern condus de generalul Sănătescu şi alcătuit din militari şi reprezentanţi ai celor patru partide din BND (Blocul Naţional-Democrat), iar în fruntea Marelui Stat Major a fost numit generalul Gh. Mihail. În seara de 23 august, la 22 h, a fost difuzată Proclamaţia regelui către ţară, care anunţa sfârşitul alianţei cu Axa, încetarea războiului cu Naţiunile Unite, sfârşitul dictaturii şi restabilirea regimului democratic, lupta alături de armatele aliate pentru eliberarea Transilvaniei. În ceea ce priveşte politica externă, România a decis, în dimineaţa de 23 august, încetarea operaţiilor militare împotriva U.R.S.S., înainte de semnarea armistiţiului, act cu consecinţe foarte grave pentru statul român. Regele a propus Germaniei să-şi evacueze trupele din România, în termen de 15 zile, dar aceasta a reacţionat cu violenţă, Bucureştiul a fost atacat, iar în dimineaţa de 24 august a fost bombardat. În aceste condiţii, România a declarat război Germaniei, la 25 august, iar trupele române au început luptele cu trupele germane din Bucureşti şi din alte oraşe. ⁷³

Trupele române (400.000 de militari) şi unităţile de tancuri au respins atacul german asupra Bucureştiului, iar până la 28 august, zona Bucureşti-Ploieşti a fost eliberată de trupe germane. Până în 29 august, a fost eliberat întreg teritoriul naţional. Trupele sovietice, după 23 august 1944, nu au acceptat tratative cu trupele române, ci le-au tratat cu brutalitate, astfel încât, între 23 august şi 12 septembrie 1944 (ziua încheierii armistiţiului), 130.000 de soldaţi români au fost luaţi prizonieri. Apoi unităţile sovietice au debarcat la Constanţa şi au ocupat oraşul părăsit de germani, iar întreaga flotă română maritimă şi fluvială a fost capturată ca pradă de război şi dusă la Odessa, iar marinarii şi ofiţerii de marină au fost luaţi prizonieri (unii din ei s-au sinucis). După ce, la 31 august, trupele sovietice au ocupat Bucureştiul, ele au continuat înaintarea şi au ocupat Muntenia şi Dobrogea, iar la 6 septembrie, unităţile de tancuri ajunseseră la Turnu Severin, astfel încât, cu excepţia Transilvaniei, întreaga Românie se afla sub ocupaţie sovietică. Armata Roşie se revărsa ca o maree asupra României, comandamentul sovietic trata ţara ca pe un teritoriu cucerit, au început jafurile, violurile şi uciderile. Ocupantul străin, Rusia bolşevică, întârzia premeditat semnarea armistiţiului, solicitat de guvernul român încă de la sfârşitul lui august.

La 29 august 1944, o delegaţie română alcătuită din L. Pătrăşcanu, D. Dămăceanu, Ghiţă Pop,  Barbu Ştirbei şi Const. Vişoianu a sosit la Moscova pentru încheierea armistiţiului, însă proiectul convenţiei de armistiţiu a fost înmânat abia la 10 septembrie. Delegaţia română a încercat în zadar să obţină îmbunătăţiri şi, în cele din urmă, la 12 septembrie 1944, la Moscova, a fost semnat armistiţiul dintre România şi Naţiunile Unite. Armistiţiul prevedea participarea armatei române la război cu 12 divizii, cedarea Basarabiei şi a Bucovinei de Nord, libera mişcare a forţelor sovietice pe teritoriul României, plata unor despăgubiri de război de 300 milioane de dolari şi restituirea Transilvaniei de Nord. Pe lângă textul armistiţiului, defavorabil României, a provocat îngrijorare părţii române felul în care autorităţile sovietice de ocupaţie au interpretat prevederile convenţiei.

În legătură cu actul de la 23 august 1944 şi semnarea armistiţiului, se impun unele consideraţii. Aşa cum scria Pamfil Şeicaru generalului Nicolae Rădescu: „Un armistiţiu este un act bilateral, acordul a două voinţi, or, la 23 august, Regele Mihai a fost împins la o capitulare fără condiţii, o capitulare «en rase campagne», exact cum au vroit-o ruşii.“ La 23 august 1944, cunoaşterea inexactă a situaţiei politice şi militare a ţării, graba nejustificată a regelui, antipatiile şi orgoliile personale au dus la un act nefast, iar consecinţele au fost cumplite. Decizia luată la 23 august a fost cea mai mare eroare politică şi militară din istoria României. Se poate spune astăzi cu certitudine că Antonescu nu s-a opus armistiţiului, ci planului conjuraţilor, care urmăreau o capitulare necondiţionată, după istoricul Gh. Buzatu. Prin actul nesăbuit de la 23 august, Rusia bolşevică devenea stăpână în România, lucru care rezultă şi din prevederile armistiţiului. „Acest armistiţiu, spune Ruben Markham, a predat România cu mâinile şi picioarele legate Uniunii Sovietice şi a arătat că Marea Britanie şi Statele Unite au capitulat în faţa Rusiei. Rezultatul loviturii de stat încercate şi realizate de Rege şi Maniu a fost să facă din România un stat vasal Uniunii Sovietice.“

Imensitatea răului făcut neamului românesc, prin capitularea necondiţionată de la 23 august 1944, a constat în faptul că ţara a fost îngenuncheată şi supusă regimului tiranic al bolşevismului. Prin arestarea mareşalului Antonescu şi capitularea întregii armate, înaintea semnării armistiţiului, am pierdut baza juridică şi morală a apărării drepturilor României şi ne-am dezonorat singuri. Toate mărturiile contemporane şi cercetările istorice ulterioare concordă în sensul că, la 23 august 1944, România şi-a pierdut libertatea, bunul cel mai de preţ al unui popor, şi a încetat să mai fie o ţară suverană. Antonescu intuise perfect ceea ce avea să se întâmple, atunci când declarase-în ajunul loviturii de stat de la 23 august 1944-că dacă ruşii vor ocupa ţara, România va fi pierdută pentru totdeauna. Cursul evenimentelor de după 23 august 1944 avea să confirme această intuiţie. Astfel, în această zi fatală, destinul istoric al neamului românesc s-a frânt, ceea ce a urmat nu a fost decât o agonie prelungită.

Continue reading „Ioan POPOIU – Afirmarea unei naţiuni: România 1866 -1947 (101)” →

România în al doilea război mondial (1939-1945)

Regimul Antonescu (ianuarie 1941-august 1944)

Mareşalul Antonescu înţelegea tot mai mult că războiul era pierdut şi împreună cu Maniu s-au angajat într-o nouă iniţiativă de pace cu anglo-americanii. În februarie 1944, cu acordul său tacit, a fost trimis la Cairo, prinţul Barbu Ştirbei, ca reprezentant al opoziţiei române, căruia i s-a alăturat şi C. Vişoianu. La 17 martie 1944, la prima întâlnire cu reprezentanţii celor trei Aliaţi, Ştirbei a declarat ca toţi factorii politici din România, guvernul Antonescu, regele şi Opoziţia doreau ca ţara să treacă de partea Aliaţilor. El a adăugat că ar putea fi organizată o lovitura de stat cu condiţia să fie respectată independenţa ţării şi recunoaşterea drepturilor teritoriale ale României. Însă Aliaţii, fără a-şi lua vreun angajament, au specificat că, înainte de orice înţelegere, era necesară capitularea necondiţionată a României. În 22 martie 1944, generalul Wilson, comandantul forţelor aliate din Mediterana, a dat un răspuns demersurilor României: el a cerut guvernului român să capituleze imediat şi să nu opună nici o rezistenţă trupelor sovietice în înaintarea lor.

O nouă întâlnire Hitler-Antonescu a avut loc în martie 1944, în cursul căreia Hitler a propus un război total împotriva Rusiei. La Cairo, la 12 aprilie 1944, Aliaţii au făcut cunoscute României condiţiile de armistiţiu care prevedeau ruperea relaţiilor cu Germania, alăturarea României Naţiunilor Unite, cedarea Basarabiei şi a Bucovinei de Nord precum şi anularea Dictatului de la Viena. Dar guvernul Mareşalului Antonescu a respins categoric propunerea de armistiţiu a Aliaţilor, deoarece acceptarea lor ar fi echivalat cu capitularea în faţa trupelor sovietice şi ameninţa existenţa ţării. El spera că negocierile secrete de la Stockholm ar putea aduce îmbunătăţirea condiţiilor de armistiţiu şi în acelaşi timp a continuat lupta alături de Germania, deoarece nu vedea nici o alternativă.

La începutul anului 1944, aflate în ofensivă, trupele sovietice au ajuns la Bug, iar la 17 martie, au forţat Nistrul la Hotin şi au pătruns pe teritoriul României. În urma înaintării sovietice, o serie de localităţi din nordul Moldovei şi Basarabiei, Cernăuţi, Rădăuţi, Dorohoi, Botoşani, Hotin, Soroca, Bălţi, au fost ocupate. Ca urmare a avansării rapide inamice, trupele aliate româno-germane n-au mai putut organiza apărarea pe linia Nistrului, ci s-au retras pe o poziţie de luptă care trecea din nordul Moldovei pe înălţimile Carpaţilor, vest Siret-Târgu Frumos-nord Iaşi-masivul Corneşti-nord Chişinău-Tighina-Nistru-Marea Neagră. Grupul de armate ,,Ucraina de Sud”, comandat de generalul Hans Friessner, a fost reorganizat în felul următor: „Gruparea general Wöhler“, care cuprindea Armata 4 română şi Armata 8 germană, aflate în Moldova, şi „Gruparea general Dumitrescu“, alcătuită din Armata 6 germană şi Armata 3 română, aflate în Basarabia. Aici, în Moldova, între Iaşi şi Poarta Focşanilor, un culoar de 75 km, urma să se decidă, în urma unei mari bătălii, soarta României şi a Europei de Sud-Est şi Centrale. Situaţia politică-militară a României era dramatică, iar contextul european era complex. La 6 iunie 1944, trupele anglo-americane au debarcat în Normandia, iar la 23 iunie, trupele sovietice au atacat şi distrus Grupul de armate Centru din Bielorusia, apoi au eliberat Minsk, apropiindu-se de frontierele Poloniei. La Stockholm, au continuat negocierile şi, la 2 iunie 1944, Frederic Nanu a obţinut trei concesii importante din partea diplomaţilor sovietici: o perioadă de graţie de 15 zile acordată trupelor germane pentru a evacua România, o reducere a despăgubirilor de război şi o zonă liberă de trupe străine pentru guvernul român. Se aştepta confirmarea acestor concesii din partea guvernului sovietic, dar în iunie-august, Moscova a tergiversat discuţiile cu România.

În 20 iunie 1944, sub presiunea evenimentelor, s-a constituit Blocul Naţional Democrat, alcătuit din patru partide politice: PNŢ, PNL, PSD şi PCR. Programul acestei coaliţii prevedea încheierea păcii şi instaurarea unui regim democratic. În pregătirea viitoarei acţiuni politico-militare au fost cooptaţi o serie de ofiţeri superiori şi generali, precum Const. Sănătescu, Gh. Mihail, Aurel Aldea, C. Vasiliu-Răşcanu, col. Dumitru Dămăceanu ş.a. Între 20 iunie-23 august 1944, au avut loc numeroase consfătuiri ale partidelor din cadrul B.N.D., ale Palatului şi ale Armatei. În iunie, Regele Mihai a aprobat planul de înlăturare prin forţă a lui Antonescu, iar în iulie, s-a decis ca lovitura de stat proiectată să aibă loc în 26 august 1944, ora 13.

Mareşalul Antonescu era informat despre conjuraţia ce se pregătea, dar el credea că în acel moment, vara anului 1944, „ţara are nevoie de unire, ordine, muncă, acţiune coordonată, orice altă atitudine ar putea transforma un dezastru presupus într-unul real, sau ar putea, prin acţiunea necugetată a câtorva, să transforme într-o catastrofă o situaţie foarte grea şi periculoasă.“ Mareşalul Antonescu era călăuzit în acţiunile sale politice şi militare, în demersurile de încheiere a armistiţiului de o serie de principii, precum o înţelegere prealabilă cu Germania, prin acordarea unui termen de graţie de 15 zile, garanţii anglo-americane din cauza neîncrederii în politica Rusiei sovietice şi, doar în ultima instanţă, o acţiune militară împotriva Germaniei, dacă aceasta refuza să-şi dea asentimentul pentru ieşirea României din război. Din spatele liniei Galaţi-Focşani, aflat în fruntea armatei române, Antonescu urmărea să obţină un armistiţiu avantajos, care să asigure existenţa independentă a României.

Mareşalul Antonescu acţiona astfel pentru că avea în minte drama statului român, în 1878, când principele Carol, aflat în fruntea armatei sale, s-a retras dincolo de Olt, hotărât să reziste cu orice preţ, în faţa atitudinii agresive a Rusiei, care intenţiona să ocupe ţara. Şi în 1944, soarta României urma să fie decisă pe câmpul de luptă, dar era necesar ca ţara să fie unită şi să manifeste voinţă de luptă.  La 5 august 1944, la Rastenburg, a avut loc ultima întâlnire Hitler-Antonescu, unde s-a discutat situaţia militară şi posibilitatea de a opri ofensiva sovietică. La începutul lui august, Comandamentul sovietic a decis organizarea unei ofensive în zona Iaşi-Chişinău, pentru zdrobirea Grupului de armate ,,Ucraina de Sud”. În acest scop, au fost concentrate trupele Frontului 2 Ucrainean din Moldova şi ale Frontului 3 Ucrainean din Basarabia, care totalizau peste 90 de divizii, adică 930.000 de oameni, 16.000 de tunuri, 1800 de tancuri şi 2200 de avioane. Acestor forţe sovietice, net superioare în oameni şi armament, li se opuneau pe un front de 654 km., 25 de divizii germane şi 20 de divizii române, susţinute de blindate şi avioane germane. Bătălia Moldovei a început în noaptea 18/19 august 1944, printr-o puternică pregătire a artileriei sovietice, iar în după amiaza de 19 august, s-a declanşat marea ofensivă sovietică. Sub impactul loviturilor primite, trupele române au cedat destul de repede, spre surprinderea germanilor. După trei zile de luptă, frontul româno-german a fost străpuns, oraşul Iaşi a fost ocupat şi s-a hotărât retragerea prin luptă spre linia fortificată Focşani-Nămoloasa-Brăila.

Continue reading „Ioan POPOIU – Afirmarea unei naţiuni: România 1866 -1947 (100)” →

România în al doilea război mondial (1939-1945)

Regimul Antonescu (ianuarie 1941-august 1944)

În paralel cu acţiunile Armatei 4 română de la Odessa, Armata 3 română, în cooperare cu Armata 11 germană, opera în teritoriul dintre Nistru şi Nipru şi la nord de Marea Azov. La 10 August, Armata 3 română a ajuns pe Bug, iar la 14 august, Hitler cerea lui Antonescu ca trupele române să continue ofensiva spre Nipru şi Crimeea şi de aceea, la 20 august, Armata 3 română a reluat înaintarea spre Nipru. La 30 august, Armata 11 germană a forţat Niprul, continuându-şi înaintarea, iar la 15 septembrie, Armata 3 română a trecut la rândul ei Niprul şi a înaintat spre est. La 24 septembrie, Armata 11 germană, condusă de generalul Manstein, a început ofensiva spre Crimeea la care participau şi unităţi române şi la 17 noiembrie, este cucerit oraşul Kerci, iar la începutul lui ianuarie 1942, au început luptele pentru cucerirea oraşului Sevastopol.

În urma înţelegerii dintre Germania şi România, la 17 august 1941, statul român a preluat administrarea teritoriului dintre Nistru şi Bug, iar la 19 august, printr-un decret al guvernului român, regiunea Transnistria era pusă sub administraţie civilă românească, iar prof. Gh. Alexianu a fost numit guvernator al noii provincii. Acest aspect a fost reglementat oficial prin Convenţia de la Tighina, din 30 august 1941, care a stabilit administrarea şi exploatarea economică a teritoriului Transnistriei. În urma aderării României la Pactul Antikomintern, din 25 noiembrie 1940, începând din luna decembrie 1941, România s-a aflat în război cu Anglia şi SUA. În februarie 1942, a avut loc la Rastenburg, întâlnirea dintre Hitler şi Antonescu, unde acesta şi-a reluat angajamentul de a participa cu o mare parte a trupelor române la ofensiva germană în Răsărit, iar Germania urma să ofere echipament militar modern.

La 28 iunie 1942, a început ofensiva germană spre Stalingrad şi Caucaz. În urma înţelegerii stabilite cu Germania, 8 divizii româneşti au fost angajate în operaţiunile de la est de Marea Azov, dar majoritatea trupelor române au luat parte la înaintarea spre Volga. În septembrie 1942, trupele române au ajuns împreună cu cele germane la porţile Stalingradului. În acelaşi timp, unităţile Armatei 3 române au pătruns până la sfârşitul lui octombrie în centrul Caucazului. Aşadar, după luni de lupte, în octombrie 1942 trupele române se aflau în apropierea Stalingradului şi în centrul Caucazului. În octombrie 1942, mareşalul Antonescu a avut o nouă întâlnire cu Hitler, la Wervolf şi aici s-au discutat probleme militare şi anume angajarea Armatelor 3 şi 4 române în luptele de la Stalingrad. Însă ofensiva rusă declanşată, la 19 noiembrie 1942, a lovit din plin poziţiile Armatei 3 române de la Cotul Donului, iar la 20 noiembrie, poziţiile Armatei 4 române din Stepa Calmucă au fost atacate de armata sovietică. La sfârşitul lui decembrie 1942, armata română, înfrântă în luptele cu sovieticii, a pierdut în zona Stalingradului cea mai mare parte a celor 18 divizii angajate în luptă. Cele două armate române au înregistrat pierderi de 160.000 de militari morţi, răniţi şi dispăruţi. La 2 februarie 1943, Armata 6 germană a generalului Paulus a capitulat în faţa trupelor sovietice.

Înfrângerea trupelor române şi germane de la Stalingrad a dus la replierea trupelor germane şi române în urma ofensivei sovietice din Caucaz, unde luptau 7 divizii române. Ele s-au retras apoi şi din Cuban (în octombrie 1943) şi apoi din Crimeea (în primăvara lui 1944). După dezastrul de la Stalingrad, s-a produs o încordare în relaţiile germano-române, inevitabilă după o înfrângere de proporţii. Problemele militare şi în general relaţiile dintre cele două părţi au fost discutate în cursul vizitei făcute de mareşalul Antonescu lui Hitler, la Wolfsschanze, la 12 ianuarie 1943. S-a convenit aici, refacerea armatei române până în primăvara lui 1944, prin înarmarea completă a 19 divizii române, pe front rămânând doar diviziile din Caucaz şi Crimeea. În lunile următoare, aceste divizii, sub presiunea ofensivei ruse, se vor retrage treptat din teritoriile respective.

Deşi încrederea a fost restabilită între cele două ţări, după catastrofa armatelor germano-române de la Stalingrad, Antonescu a înţeles că Germania nu putea învinge Rusia şi de aceea el a căutat mijloace pentru a proteja ţara de pericolul invaziei sovietice. Astfel, el şi-a îndreptat în sfârşit privirea spre Apus şi în primăvara 1943, l-a împuternicit pe vicepreşedintele Mihai Antonescu să stabilească contacte cu Aliaţii Occidentali. Aceste contacte au ajuns la cunoştinţa germanilor şi la următoarea întâlnire Hitler-Antonescu, de la Klessheim, din aprilie 1943, Führerul a reproşat mareşalului demersurile făcute de Mihai Antonescu şi Iuliu Maniu pentru stabilirea de legături cu occidentalii. Legăturile cu Aliaţii au fost aprobate tacit de către Antonescu.

După Stalingrad, începea o nouă fază în politica externă a României, fără ca oficial tendinţa ei fundamentală să se schimbe. Mareşalul Antonescu era preocupat în această perioadă de un singur lucru: protejarea României faţă de marea primejdie de la Răsărit. Pe plan european aveau loc acum evenimente importante. După debarcarea Aliaţilor în nordul Africii (noiembrie 1942), aceştia se pregăteau să debarce în Europa şi se întrevedea chiar perspectiva unei debarcări aliate în Balcani. După cum am văzut, începând din decembrie ’41-iunie’42, ca urmare a alianţei cu Germania, România se afla în stare de război cu Anglia şi SUA şi, la 12 iunie 1943, a avut loc primul raid aerian american asupra României (Ploieşti). Cooperarea politică şi militară a României cu Germania priva statul român de orice sprijin din partea Angliei şi SUA. Poziţia acestor state a fost clar exprimată de Anthony Eden, în martie 1943: „Politica noastră faţă de România este subordonată relaţiilor noastre cu Rusia şi nu putem întreprinde vreo acţiune fără acordul guvernului sovietic.”

După întâlnirea de la Klessheim, din aprilie 1943, Antonescu a încurajat pe Mihai Antonescu să continue contactele cu aliaţii occidentali şi să atenţioneze asupra primejdiei pe care o reprezenta Rusia comunistă pentru întreaga Europă, nu doar pentru răsăritul ei. Cei doi Antoneşti, majoritatea oamenilor politici şi opinia publică românească nu au considerat niciodată Anglia şi SUA, inamici ai României. Mihai Antonescu a iniţiat contacte cu aliaţii occidentali, în primăvara 1943, pe două căi: prin intermediul Italiei şi al ţărilor neutre. Mai întâi, el a abordat Italia prin intermediul ministrului ei la Bucureşti, Bova Scoppa, şi a stabilit legături cu contele Ciano, ministru de externe al Italiei. Însă, răsturnarea lui Mussolini la 25 iulie ’43, a dus la eşecul iniţiativei, deoarece Italia va semna armistiţiul cu Aliaţii, în septembrie’43. A fost abordată apoi, a doua cale, ţările neutre europene. După eşecul ultimei ofensive germane (bătălia de la Kursk), mareşalul Antonescu a cerut colonelul Teodorescu de la Ankara să stabilească legături cu reprezentanţii anglo-americani. Acesta s-a întâlnit în septembrie ’43, cu generalul englez Arnold, ataşatul militar de la Ankara şi i-a comunicat că România dorea să coopereze cu anglo-americanii şi oferea „42 vagoane de aur, 400 de vagoane de grâu şi 22 de divizii complet echipate”. Dar anglo-americanii n-au fost atraşi de aceasta ofertă şi la Conferinţa de la Teheran, din noiembrie 1943, au decis să nu se efectueze o debarcare în Balcani, ci în Europa apuseană.

Continue reading „Ioan POPOIU – Afirmarea unei naţiuni: România 1866 -1947 (99)” →

România în al doilea război mondial (1939-1945)

Regimul Antonescu (ianuarie 1941-august 1944). După înlăturarea Legiunii şi instituirea regimului militar Antonescu, un val de arestări şi procese s-au abătut asupra Legiunii, mai ales asupra celor implicaţi în evenimentele din ianuarie 1941. Unora din legionari li s-a oferit posibilitatea reabilitării „post-mortem”, o măsură cinică de executare a unor adversari politici. Urmăriţi în permanenţă de organele autorităţilor antonesciene, legionarii îşi vor continua până în august ’44, existenţa politică şi fizică, în ţară sau în afara ei. Comunicatul oficial dat după încheierea evenimentelor din ianuarie, menţiona că armata a înregistrat 21 de morţi şi 54 de răniţi, în Bucureşti s-au înregistrat 236 de morţi şi 254 de răniţi, iar în provincie, 117 de morţi şi 73 de răniţi.

Guvernul Antonescu, alcătuit la 27 ianuarie 1941, din 25 de militari şi 8 civili,   nu a avut un caracter politic, ci a fost instrumentul central pentru administrarea treburilor statului, după eliminarea de la putere a Legiunii. Au avut loc şi două plebiscite, unul în martie şi altul în noiembrie 1941, care, oficial, au aprobat politica generalului. Regimul Antonescu era unul autoritar, care nu îngăduia nici un fel de manifestare politică. În februarie 1941, a fost reînnoită interdicţia funcţionării partidelor politice. Antonescu a iniţiat măsuri de consolidare şi organizare a statului. Prin Decretul-lege, din 6 februarie 1941, erau reprimate acţiunile ce puneau în primejdie existenţa şi interesele statului, iar prin Decretul-lege, din 18 februarie, erau militarizate instituţiile şi întreprinderile de stat. Un decret-lege, din 3 mai 1941, pedepsea specula ilicită şi sabotajul economic. A urmat un decret-lege asupra regimului muncii în timp de război. Măsurile represive ale regimului Antonescu au vizat mai multe aspecte. După ianuarie 1941, au fost arestate 9.300 de persoane, majoritatea legionari, doar în Bucureşti. Tribunalul militar Bucureşti a pronunţat peste 1.800 de condamnări, dar în mai 1941, cei cu pedepse uşoare, peste 1.000 au fost graţiaţi. Alţi legionari au fost trimişi în batalioane de pedeapsă de pe front. Autorii uciderilor legionare au fost arestaţi, judecaţi şi executaţi (col. Ştefan Zăvoianu din Poliţia Legionară). Comuniştii au fost internaţi în lagărul de la Târgu Jiu, un număr de 1.200 de persoane şi în Transnistria, un număr de 690.

Conform decretului regal, din 6 septembrie 1940, generalul Antonescu deţinea toate puterile în stat, iar regele Mihai avea următoarele prerogative: era capul armatei, avea drept de a bate moneda, de amnistie şi graţiere, conferea decoraţii, numea pe primul-ministru. Pentru Antonescu, regele era doar un simbol, el trebuia ţinut departe de problemele statului, limitându-se la semnarea decretelor-legi ale Conducătorului (Antonescu) şi la vizite protocolare, prezenţe episodice pe front. Regele era informat individual despre evenimentele politice-el a aflat în ultimul moment despre intrarea României în război şi despre starea de război cu Anglia şi SUA.

Generalul Antonescu îşi definea guvernarea ca un „regim autoritar”. În statul autoritar antonescian, instituţiile fundamentale erau: familia, şcoala, biserica, magistratura, armata-sinteza unui popor. Statul era dirijat şi la fel presa, învăţământul, iar cenzura era atotprezentă. Regimul Antonescu era antisemit, el a aplicat purificarea etnică prin deportarea şi internarea în lagăre în Transnistria, a evreilor din Basarabia şi Bucovina de Nord. A internat în lagăre pe evreii dintre Nistru şi Bug, iar numărul victimelor a fost destul de ridicat.

   Politica externă. Relaţiile româno-germane (1940-1944). Garanţia acordată de Germania şi Italia, la 30 august 1940, avea şi un tăiş antisovietic, perceput la Moscova. România reprezenta pentru Germania o însemnătate strategică aparte, ca bază de atac împotriva Rusiei comuniste. Pentru Germania, generalul Antonescu era piesa cheie în conducerea politică a României. În noiembrie 1940, Antonescu a făcut vizite în Italia, unde a avut convorbiri cu Mussolini şi în Germania, pentru convorbiri cu Hitler. Antonescu a reuşit în cursul acestor discuţii să obţină încrederea şi simpatia Führer-ului. Rezultatul a fost aderarea României la Pactul Tripartit, semnat la Berlin, în 23 noiembrie 1940. Hitler a decis, în perspectiva războiului împotriva Rusiei sovietice, trimiterea unor misiuni militare germane în România, de uscat şi de aviaţie, ca urmare a cererii făcute de Antonescu, la 17 septembrie şi la 12 octombrie. În România au sosit, în octombrie 1940, primele unităţi militare germane. Aceste trupe germane trebuiau să apere zona petrolieră, să contribuie la instruirea armatei române şi, în cazul unui atac rus, să ajute alături de trupele române la apărarea teritoriului ţării.

   Prezenţa militarilor germani în România era considerată de generalul Antonescu ca un scut împotriva Rusiei comuniste, menite să asigure securitatea frontierelor româneşti. La Moscova, trimiterea, fără consultarea ei, de unităţi germane în România era considerată o nouă acţiune ostilă la adresa Rusiei şi intereselor ei la Dunărea de Jos. Pentru a testa reacţia României şi a Germaniei mai ales, Rusia sovietică a ocupat, în octombrie-noiembrie 1940, mai multe insule româneşti de pe braţul Chilia. După vizita la Berlin, Antonescu declara că Germania are interese mari la gurile Dunării şi nu va ceda înaintea Rusiei. Hitler, în timpul discuţiilor cu Molotov la Berlin, din noiembrie 1940, a respins revizuirea garanţiei acordate României, legată de revendicările Moscovei asupra sudului Bucovinei. După negocierile de la Berlin, unde Molotov a încercat să obţină acordul germanilor pentru introducerea trupelor sovietice pe teritoriul Bulgariei, relaţiile dintre Germania şi Rusia erau tot mai încordate. La 18 decembrie 1940, Hitler a semnat Directiva 21, care se referea la declanşarea unei campanii militare împotriva Rusiei până la 15 mai 1941; era prevăzută şi participarea armatei române cu trupele sale de elită la Operaţiunea „Barbarossa”. După atacarea Greciei de către Italia, în octombrie 1940, a apărut o nouă sursă de tensiune în Balcani, rezolvată de Germania prin acţiunea militară împotriva Greciei şi Iugoslaviei, din aprilie 1941.

După ocuparea celor două ţări (Iugoslavia şi Grecia), în perspectiva unei reconfigurări politico-teritoriale a Balcanilor, guvernul român (Mihai Antonescu) a ridicat problema românilor de pe valea Timocului şi a celor din Grecia şi Iugoslavia. În memoriul înaintat, la 23 aprilie 1941, de Mihai Antonescu reprezentantului Germaniei la Bucureşti, Killinger, el spunea că: „România cere o revizuire a tuturor graniţelor din sud-estul Europei”. Propunerea era nerealistă, conjuncturală, rămasă fără urmări. Tensiunea dintre Germania şi Rusia creştea tot mai mult. În aprilie 1941, informat despre pregătirile de război ale Germaniei, Stalin a răspuns prin gesturi de bunăvoinţă faţă de România şi Finlanda, cu intenţia de a încerca să separe cele două ţări de Germania, gesturi ignorate de generalul Antonescu.

La 12 iunie 1941, la întrevederea de la München, Hitler l-a informat pe Antonescu oficial despre atacul asupra Rusiei, despre care Antonescu avea totuşi informaţii, sursa sa fiind generalul Hansen şi mareşalul Göring. Antonescu i-a vorbit lui Bossy, ministrul României la Berlin, despre obiectivele sale în războiul apropiat: „vom obţine nu numai ceea ce am pierdut (Basarabia, Bucovina de Nord şi ţinutul Herţa), ci şi pe românii transnistreni. Bugul trebuie să ne fie frontieră pentru a recupera populaţia româneasca de dincolo de Nistru şi marele port al Odessei; odată acest spaţiu curăţat de jidani (evrei) şi de ruşi, va începe o acţiune diplomatică pentru recunoaşterea acestor achiziţii (teritorii)”. Aceste obiective puteau fi atinse dacă Germania câştiga războiul şi accepta revendicările României. Nu au existat discuţii prealabile între Germania şi România privind obiectivele guvernului român în războiul din Est însă, la întâlnirea din 12 iunie, Hitler l-a asigurat pe Antonescu că, la sfârşitul războiului, „România va primi despăgubiri” teritoriale. Antonescu declara că România şi-a legat soarta de Germania şi ea n-ar putea rămâne inactivă într-un război dintre germani şi ruşi.

Colaborarea militară dintre Germania şi România s-a stabilit surprinzător de repede într-un război nebănuit de dificil, iar Antonescu s-a asociat Germaniei, cu o uşurinţa incredibilă, fără un prealabil tratat de alianţă bilaterală, singura obligaţie contractuală fiind aderarea României la Pactul Tripartit. Convins că loialitatea României faţă de Germania va duce la recuperarea Transilvaniei de Nord (obsesia sa), Antonescu a angajat armata română până la Stalingrad. Generalul a comis greşeala de a pune războiul înaintea politicii, iar rezultatul a fost un grav eşec.

Continue reading „Ioan POPOIU – Afirmarea unei naţiuni: România 1866 -1947 (98)” →

România în al doilea război mondial (1939-1945)

Situaţia politică a României în toamna anului 1940

Cedările teritoriale masive şi nemulţumirile populare provocate de acestea au dus în cele din urmă la prăbuşirea regimului carlist.

La sfârşitul lui august şi începutul lui septembrie 1940, manifestaţiile de stradă îndreptate împotriva regelui Carol II şi a politicii sale luaseră o mare amploare. Regele era îngrijorat şi era în căutarea unui om autoritar care să restabilească ordinea în statul român. La 1 septembrie 1940, generalul Antonescu (care după cedarea Basarabiei, fusese închis la mănăstirea Bistriţa şi apoi eliberat) s-a întâlnit în secret, la Ploieşti, cu Iuliu Maniu, unde au stabilit acţiunile politice pentru detronarea regelui Carol II şi constituirea unui guvern de uniune naţională. În acest scop, el a dus tratative cu Const. I. C. Bratianu, Iuliu Maniu şi Horia Sima. Liderii partidelor istorice i-au cerut lui Antonescu să obţină în primul rând abdicarea lui Carol II.

Încă de la 1 septembrie, Horia Sima, comandantul Mişcării Legionare, cerea într-un manifest abdicarea regelui Carol II, iar la 3 septembrie 1940, a fost organizată „revoluţia legionară”, în mai multe puncte din ţară: Bod (unde a fost organizat atacul asupra postului de radio), Braşov, Constanta şi în alte localităţi. În această atmosferă foarte tensionată, la 4 septembrie, regele Carol a însărcinat pe generalul Antonescu cu formarea noului guvern. În dimineaţa de 4 septembrie, legionarii au organizat mari manifestaţii în Bucureşti şi alte oraşe, cerând abdicarea regelui Carol, în Piaţa palatului s-au tras focuri de armă, regele intrând în panică. În dimineaţa de 5 septembrie, în timp ce manifestaţiile legionare continuau, regele l-a învestit pe generalul Antonescu „cu depline puteri pentru conducerea statului român”, a suspendat Constituţia şi a dizolvat Parlamentul. În seara aceleiaşi zile, generalul Antonescu i-a cerut regelui Carol să abdice. După o noapte dramatică, în dimineaţa zilei de 6 septembrie, la 4h, regele Carol II a abdicat în favoarea fiului său Mihai şi a părăsit ţara.

Imediat după aceasta, Mihai a depus jurământul ca rege al României, în prezenţa generalului Antonescu, a Patriarhului Nicodim şi a lui Gh. Lupu, preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie. Primul decret semnat de regele Mihai, în 6 septembrie 1940, a fost cel prin care reînvestea pe generalul Antonescu, preşedinte al Consiliului de Miniştri, cu „depline puteri pentru conducerea statului român”. Astfel, la 6 septembrie 1940, regimul politic din România intra într-o noua etapă. Antonescu a început, după reînvestire, consultări pentru constituirea noului guvern şi, la 14 septembrie, a fost format un guvern sub preşedenţia generalului Antonescu. În aceeaşi zi, prin Decretul nr. 3151, statul român era proclamat „stat naţional legionar”. Era vorba de fapt de o dualitate a puterii în statul român, Mişcarea Legionară şi Generalul Antonescu.

În guvernul Antonescu, Legiunea deţinea vicepreşedinţia, prin Horia Sima, şi o serie de ministere importante: Externele, Internele, poliţia, siguranţa, educaţia şi cultele, se adăugau tehnocraţi (specialişti). Noul guvern a adoptat Decretul-lege 3122, din 14 septembrie 1940, referitor la supravegherea şi apărarea economiei naţionale, iar prin Decretul-lege nr. 3361, din 4/5 octombrie, era adoptat regimul comisarilor de românizare a economiei naţionale. Importante pentru noul regim au fost  relaţiile politice directe dintre Hitler şi Antonescu şi poziţia dominantă a Germaniei în Europa. Astfel, în 18 septembrie, Antonescu declara că România este alături de Axa Roma-Berlin.

Regimul Antonescu şi-a propus şi verificarea averilor foştilor demnitari carlişti, iar la 24 septembrie, a adoptat Decretul-lege pentru instituirea de comisii de cercetare a celor vinovaţi de crime politice în timpul regimului carlist, cu începere de la 1 ianuarie 1933. Ulterior, la 5 octombrie 1940, se va numi „Comisia specială de anchetă criminală”, pentru a da satisfacţie victimelor politice din rândul legionarilor. La 4 octombrie, a fost anulat Jurnalul Consiliului de Miniştri din 21 aprilie 1938, de dizolvare a Mişcării Legionare şi s-a decis restituirea bunurilor acesteia. Relaţiile dintre generalul Antonescu şi legionari au fost dificile. La 6 octombrie 1940, a avut loc o manifestaţie legionară, care urmarea întărirea cooperării dintre Antonescu şi legiune. Mişcarea legionară şi-a atras sprijinul tineretului universitar, care era organizat în Uniunea Naţională a Studenţilor Români Creştini, singura organizaţie studenţească recunoscută şi care îşi propunea educarea studenţilor în „spirit naţional legionar”.

La 2 noiembrie 1940, a fost legiferată verificarea şi epurarea corpului didactic universitar. Pe de alta parte, la 3 noiembrie, un decret-lege suspenda activitatea Comisiei speciale de anchetă, ceea ce a atras nemulţumirea legionarilor, iar la 28 noiembrie 1940, un decret-lege prevedea pedepsirea celor vinovaţi de uzurparea proprietăţii, delapidare şi omor.

Între generalul Ion Antonescu şi comandantul Horia Sima s-au ivit, treptat, divergenţe profunde în legătură cu modul de conducere a statului român. Horia Sima şi alţi lideri legionari ar fi dorit un stat totalitar, în spiritul dreptei naţionaliste europene. Intransigenţa sa politică şi ideologică era fundamentată pe problema puterii politice în stat. El dorea eliminarea instituţiilor, structurilor statale şi grupărilor politice, care se opuneau unei conduceri totale legionare. Vehemenţa comandantului Horia Sima se opunea generalului Antonescu, care considera maniera conservator-autoritară, fără intervenţia unei grupări revoluţionare (Mişcarea legionară), singura cale posibilă pentru România. Generalul Antonescu era sprijinit şi se simţea urmat de majoritatea societăţii româneşti, îngrijorată de experimentele revoluţionare ale Mişcării Legionare.

Generalul Antonescu, conducătorul statului şi şeful regimului legionar, era iritat de conducerea duală a statului, el vroia să conducă singur statul român. Autoritarismul său cazon excludea colaborarea cu legionarii. El era ostil faţă de simultaneitatea a două autorităţi centrale în stat, din care Mişcarea Legionară reprezenta o formulă totalitară. Generalul nu putea îngădui două concepţii şi două conduceri politice. Conducător al statului, el şi numai el hotăra în problemele esenţiale ale vieţii de stat, iar Horia Sima, conform decretului-lege din 6 septembrie 1940, era doar comandantul Mişcării Legionare, însă sub direcţia supremă a generalului Antonescu.

Administraţia statului şi armata erau de „competenţa” generalului, iar Mişcarea nu trebuia să intervină în aceste compartimente. Formula politică a generalului Antonescu era una exclusivistă, pur dictatorială. Conducător al statului, el nu vroia să împartă puterea cu nimeni, deşi obţinuse puterea cu ajutorul legionarilor (manifestaţiile lor de la începutul lui septembrie). Mişcarea Legionară era prezentă în poliţie şi siguranţă, dar exista şi o poliţie legionară, paralelă cu cea de stat. Nemulţumiţi de tergiversarea aplicării pedepselor împotriva responsabililor de represiunile antilegionare, în noaptea de 26/27 noiembrie 1940, grupuri de legionari radicali au ucis, la Jilava, 64 de persoane, implicate în aceste represiuni, apoi la Snagov a fost ucis Virgil Madgearu, iar la Strejnic (jud. Prahova), a fost  ucis prof. Nicolae Iorga, adversar al legionarilor, considerat vinovat moral de moartea lui C. Z. Codreanu (,,Căpitanul’’).

Aceste acţiuni punitive au acutizat ostilitatea dintre General şi Legiune. După aceste execuţii, poliţia legionară a fost desfiinţată de Ministerul de Interne, la 5 decembrie 1940. Legiunea a rămas însă populară şi după sfârşitul lui noiembrie 1940, gesturile justiţiare radicale („haiduceşti”) fiind aprobate de o parte a legiunii şi a societăţii. După uciderile săvârşite, a fost convocată o şedinţă a guvernului, în care generalul Antonescu a condamnat aceste fapte, iar vinovaţii urmau să fie deferiţi justiţiei. Legionarii din guvern, în frunte cu Horia Sima, au explicat gestul lor prin ,,psihoza” creată de priveliştea cadavrelor deshumate în închisoarea Jilava, victime ale represiunii carliste. Deşi revoltat de aceste fapte, generalul Antonescu nu a luat, din calcul politic, măsuri de arestare şi anchetare a celor vinovaţi. Pentru a-şi impune controlul asupra armatei, Antonescu a convocat, la 28 noiembrie 1940, o şedinţă a corpului de comandă al armatei, unde a decis luarea unor măsuri ferme împotriva amestecului politic (legionar) în structurile militare. Marele Stat Major a emis apoi Ordinul 166, care conţinea interdicţia participării la activităţi politice, iar Decretul-lege 3894, din 5 decembrie 1940, introducea pedeapsa cu moartea pentru instigare la revoltă în armată. Încă înainte de această dată, la 27/28 noiembrie, Decretul-lege 3912 stabilea reprimarea unor infracţiuni contra ordinei publice şi interne a statului.

Continue reading „Ioan POPOIU – Afirmarea unei naţiuni: România 1866 -1947 (97)” →