Etichetă: Ioan POPOIU

Ioan POPOIU: ,,Dacă nu crezi că ești cel mai bun, lasă-te de scris” – Interviu cu PETRE IOAN CREȚU

Ioan POPOIU: Mulţumim pentru amabilitatea de a răspunde întrebărilor acestui interviu!

Petru, ce ne poți spune despre originile tale?

Petru Ioan CREȚU: Fiu de țăran născut în Bărăgan.

Ioan POPOIU: Cum a fost copilăria ta?

Petru Ioan CREȚU: A fost.

Ioan POPOIU: Ce-ți amintești de anii de liceu?

Petru Ioan CREȚU: Cei mai frumoși ani de dinaintea morții. Îmi amintesc cum beam vodcă pe o bancă în parc cu profesorul de filozofie. Pana ne îmbătam.

Ioan POPOIU: Care au fost primele lecturi ?

Petru Ioan CREȚU: Am citit de foarte mic. Prima carte serioasă am citit-o în clasa a patra – Românii supt Mihai – Voievod Viteazul, scrisă de Bălcescu.

Ioan POPOIU: După liceu, ai urmat facultatea, cum ai ajuns la inginerie ?

Petru Ioan CREȚU: La inginerie am ajuns după ce am fost exmatriculat de la facultatea de sociologie.

Ioan POPOIU: În acești ani, ai publicat poezii în reviste literare, ce ne poți spune?!

Petru Ioan CREȚU: Eram in culmea fericirii când îmi apăreau poeziile în reviste. Am fost si un răsfățat al sorții, deși mulți spuneau că e vorba de talent.

Ioan POPOIU: După câțiva ani, nu ai mai publicat, de ce ?

Petru Ioan CREȚU: Nu am mai scris poezie începând din 1983. Din motive personale.

Ioan POPOIU: A durat mult, peste 20 de ani! Ce-ai făcut în acești ani ?

Petru Ioan CREȚU: Inginerie.

Ioan POPOIU: În 2009, ai  început să publici din nou, care a fost contextul ?

Petru Ioan CREȚU: Vinovatul principal a fost Tramadolul. Cu litera mare.

Ioan POPOIU: Cum percepi poezia, în general ?

Petru Ioan CREȚU: Eu zic ca mai am acel organ special cu care poţi percepe poezia. Frumosul în general. Și mă bucur extrem.

Ioan POPOIU: Care este ARS POETICA ta ?

Petru Ioan CREȚU: Destinul.

Ioan POPOIU: După câțiva ani, ai publicat câteva volume de versuri. În 2014, ai publicat POEMELE SĂPTĂMÂNII UITATE! Cum a fost primit volumul ?

Petru Ioan CREȚU: Nesperat de bine. Cărțile mele sunt scrise ca un tot și nu seamănă deloc între ele. Atât ca stil cat si ca abordare.

Ioan POPOIU: Ai continuat să publici, în 2016, ai scos al doilea volum, CÂMPIA ÎN GENUNCHII! Ce semnifică titlul?

Petru Ioan CREȚU: Mutilarea câmpiei de către om și cât de mult reprezintă pentru mine

Ioan POPOIU: În sfârșit, în 2018, ai publicat UCIGAŞII DE VISE! Ce ne poți spune despre volum?

Petru Ioan CREȚU: Este o carte autobiografică și poate cea mai reușită.

Ioan POPOIU: Este un titlu copleșitor! De ce?!

Petru Ioan CREȚU: Fiindcă și eu sunt un personaj… copleșitor.

Ioan POPOIU: Cum te raportezi la poeții contemporani ?

Petru Ioan CREȚU: Cum spunea si Nichita, dacă nu crezi ca eşti cel mai bun, lasă-te de scris.

Ioan POPOIU: Petru, poate poezia să salveze lumea?!

Petru Ioan CREȚU: Niciodată.

Ioan POPOIU: Care este viitorul poeziei într-o lume amenințată ?

Petru Ioan CREȚU: Eu sunt bucuros că se mai scrie încă poezie. Totuşi, atât timp cât omul iubeşte, va scrie și poezie.

Ioan POPOIU: Poți să ne spui ceva despre Dumnezeu ?

Petru Ioan CREȚU: E băiet de treabă. Din când în când mai stăm de vorbă și nu face pe atotștiutorul…

Ioan POPOIU: Unde este azi poezia română? Ce planuri de viitor ai ?

Petru Ioan CREȚU: La ora actuală poezia românească este una dintre cele mai bune din lume.

Voi scoate în viitorul apropiat al patrulea volum de poezie, Recviem pentru o roată bolnavă mintal. Apoi voi scrie proză. Pentru adulți…

Ioan POPOIU: Petru, în încheiere, vreau să-ți mulțumesc pentru bunăvoință, sper să mai dialogam pe aceste   teme!

Petru Ioan CREȚU: Cu plăcere.

–––––––––––

A consemnat,

Ioan POPOIU

10 APRILIE 2019

Ioan POPOIU – Afirmarea unei naţiuni: România 1866 -1947 (45)

RĂZBOIUL PENTRU ÎNTREGIREA NEAMULUI (1916-1919)

La 26 septembrie/9 octombrie 1916, au început lupte puternice pentru apărarea Defileului Prahovei, desfăşurate fără întrerupere până la 12/25 noiembrie. Apărarea acestui defileu vital, care deschidea drumul spre Muntenia şi Bucureşti, a fost încredinţată Armatei II, care avea în compunere  Corpul 3 armată (2 divizii) şi Corpul 2 armată (3 divizii, având în rezervă o divizie şi două brigăzi de călăraşi). În total, această armată dispunea de 102 batalioane, 23 escadroane şi 80 baterii (6 grele). Împotriva trupelor Armatei II române acţionau trupele Armatei IX germane, o armată puternică, superior dotată, învingătoare în bătălia de la Sibiu, care cuprindea două corpuri de armată (corpurile 1 şi 39 germane), dispunând în total de 54 batalioane, 8 escadroane şi 94 baterii (21 grele). Germanii dispuneau de mai puţine trupe, dar aveau o mare superioritate în mijloace tehnice, mai ales armament automat şi artilerie grea. Luptele au început la 26 septembrie/9 octombrie, după înfruntările de la Braşov, Corpul 39 german a trecut la urmărirea trupelor române, aflate în retragere, în intenţia de a ocupa prin surprindere trecătorile. Însă datorită rezistenţei ariergărzilor şi altor dificultăţi, înaintarea germană s-a făcut foarte greu. La 28 septembrie (st.v.), Corpul 2 român s-a repliat pe vechile poziţii de la frontieră, iar Corpul 3 s-a retras de asemenea sub presiunea germană.

Retragerea trupelor române pe poziţiile de la frontieră s-a făcut în mod organizat, conform ordinului Armatei II din 25.09.1916 (st.v.), care prevedea o retragere prin care se ,,paralizau avantajele adversarului”. La 29 septembrie/12 octombrie, inamicul a reuşit printr-un atac puternic să cucerească înălţimea Susaiului, care domina Predealul. Dar, în aceeaşi după-amiază, Corpul 2 a contraatacat şi a reocupat muntele Susai Însă o divizie germană a ocupat înălţimile pasului Predeluş, iar o alta a reuşit să treacă graniţa şi să respingă trupele Corpului 3 spre Cheia. Obiectivul germanilor era de a ocupa Predealul şi apoi deschiderea văii Prahovei, cu perspectiva de a înainta spre Bucureşti. Pentru atingerea acestui obiectiv, în prima decadă din octombrie, gara, oraşul şi poziţiile de apărare ale oraşului Predeal au fost supuse e germani unui violent şi continuu foc de artilerie, reuşind să recucerească înălţimea Susai. Luptele pentru gara şi oraşul Predeal au fost de o îndârjire şi un dramatism comparabile cu cele de pe alte fronturi. Duoă zece zile de încleştări aprige, Predealul, aflat în ruine, a fost ocupat de inamic. Monumentul ridicat în urma acestor lupte are gravate acste cuvinte: ,,Călătorule…Reculege-te şi închină-te smerit. Gara Predeal nu mai este o gară de hotar, …ci un templu al celor mai curate jertje”.  După zece zile de lupte sângeroase, germanii au reuşit să împingă linia apărării româneşti doar cu patru kilometri mai spre sud, unde trupele Armatei II au organizat un nou aliniament de apărare la nord de Azuga-Clăbucet-Vârful Omul. Div. 21 inf. A opus o rezistenţă ieşită din comun, rămânând cu un efectiv de numai 3000 de oameni. La 13/26 octombrie, germanii au reluat ofensiva, dar, în final, după o lună de mari eforturi şi sacrificii, Armata IX (Corpul 39 german) a fost înfrântă pe întregul front, iar trecătoarea Predeal a rămas în mâinile românilor.

Bătălia de la Bran-Câmpulung. La 25 septembrie/8 octombrie, a început bătălia din zona Bran-Câmpulung-Dragoslavele, unde luptele au continuat până la 10/23 noiembrie 1916. În paralel cu acţiunea Corpului 39, descrisă mai sus, Corpul 1 armată german, comandat de generalul von Morgen, aparţinînd tot Armatei IX, acţiona în defileul Branului. Misiunea Corpului 1 era importantă în planurile Armatei IX, comandată de generalul Falkenhayn, care avea să decidă direcţia în care va da lovitura cu forţele sale. Pentru îndeplinirea misiunii încredinţate, comandantul Corpului 1 a hotărât să execute o lovitură directă cu forţele unei divizii, prin defileul Bran, cu scopul de a ajunge în spatele apărării române. Apărarea defileului Branului revenea aceleiaşi Armate II, care a organizat apărarea între vârful Fundăţica şi vârful Piatra Craiului, cu toate forţele Diviziei 22 infanterie. La 25 septembrie/8 octombrie, Brigada 8 munte inamică a ieşit din Zărneşti, a ocolit muntele Piatra Craiului, iar în seara de 27 septembrie (st.v.) a ajuns la sud de masivul Făgăraş. În aceeaşi zi, a trecut la ofensivă Divizia 76 germană (aparţinând Corpului 1), dar atacurile ei, din 29 şi 30 septembrie (st.v.), au fost respinse de apărătorii români. În acest timp, Brigada 8 munte şi-a continuat înaintarea şi, la 29 septembrie (st.v.), cobora pe valea Dâmboviţei, spre Rucăr.

Divizia 22 infanterie a sesizat mişcarea (înaintarea) brigăzii inamice şi a cerut ajutor Armatei II. Sub presiunea inamică (în ajutorul germanilor, venise o unitate de elită, Brigada 8 alpină austro-ungară, adusă de pe frontul italian), Divizia 22 a fost obligată să părăsească poziţiile de pe frontieră, în seara de 30 septembrie (st.v.), şi să se retragă pe un nou aliniament între Rucăr şi Dragoslavele. La 2/15 octombrie, Corpul 1 german a reluat ofensiva împotriva noilor poziţii de apărare române şi, după lupte aprige, germanii au intrat în Dragoslavele. După ocuparea localităţii, Armata II a decis să trimită ca întărire Divizia 12 infanterie, iar până la sosirea ei, în noaptea de 2 spre 3 octombrie (st.v.), Divizia 22 s-a retras pe o nouă poziţie, la nord de muntele Mateiaş şi satul Lereşti, decisă să reziste aici cu orice preţ. În 3 şi 4 octombrie (st.v.), germanii au atacat noul aliniament, dar au fost respinşi, apoi a fost atacat muntele Mateiaşul, ocupând pantele nordice şi ajungând la 8 km de Câmpulung. Între timp, în zonă au sosit trupele Diviziei 12, care au intrat în luptă din prima zi spre a-şi apăra ,,satele, munţii şi văile”. Cele două divizii româneşti au format apoi ,,Grupul Nămăeşti”, întărit cu patru baterii de artilerie grea, apărarea fiind stabilită pe un aliniament cuprins între muntele Mateiaş şi muntele Clăbucet-Strâmbu. În plus, populaţia locală a sprijinit cu căldură trupele, asigurând aprovizionarea lor.

La 8/21 octombrie, Corpul 1 german a reluat ofensiva, acţionând cu o brigadă şi două divizii, luptele au fost aprige, iar atacurile germane au fost respinse de peste tot. La 16/29 octombrie, în urma pierderilor mari suferite, germanii au încetat ofensiva, muntele Mateiaş, foarte bine întărit, nu a putut fi cucerit, ceea ce Falkenhayn mărturiseşte în memoriile sale. În acest fel, ,,nu s-au deschis inamicului porţile de invazie spre inima Argeşului sau Târgului (Câmpulung), spre Piteşti”.

Germanii n-au putut să străpungă apărarea din cele două trecători principale, încercând atunci să forţeze linia Carpaţilor pe două direcţii excentrice, pe la Oituz şi pe la Jiu. Valea Oituzului, învecinată cu cea a Slănicului (la nord) şi cea a Caşinului (la sud), reprezenta direcţia cea mai facilă de pătrundere a inamicului din Transilvania în Moldova. Aici, în trecătoarea Oituzului, între 28 septembrie/11 octombrie şi 14/27 octombrie, s-a dat o primă bătălie, apărarea trecătorii Oituz fiind încredinţată Diviziei 15 infanterie, comandată de generalul Eremia Grigorescu s-a dat o primă bătălie. La 25 septembrie/8 octombrie, conducerea militară germană stabilise ca, după luptele de la Braşov, să fie executată o acţiune imediată ,,prin trecătoarea Oituz spre Ocna, pentru a tăia comunicaţiile românilor cu Moldova, împiedicând astfel şi afluirea întăririlor ruseşti spre  Muntenia”. Totuşi, generalul Falkenhayn considera acţiunea drept ,,discutabilă şi foarte grea”.

Continue reading „Ioan POPOIU – Afirmarea unei naţiuni: România 1866 -1947 (45)” →

Ioan POPOIU: Mi-am zărit sufletul în oglinda unei călimări – Interviu cu Nicoleta GORDON

Ioan POPOIU: Nicoleta, aș dori să-ți mulțumesc, în numele cititorilor revistei LOGOS ȘI AGAPE, pentru amabilitatea de a răspunde întrebărilor acestui interviu!

Nicoleta GORDON: Eu sunt cea care trebuie să mulțumească, domnule Ioan Popoiu. Prezența mea în prestigioasa revistă, este mai mult decât onorantă. Mă înclin mulțumind!

Ioan POPOIU: Spui că te-ai născut pe meleagurile lui Coșbuc și Rebreanu, un „tărâm de basm”! Ce ne poți spune despre aceste locuri ?

Nicoleta GORDON: Da, este un „tărâm de basm”  și nu doar pentru că aici au legănat cuvintele Coșbuc, Rebreanu și Andrei Mureșanu.  „În vaduri ape repezi curg” acolo unde eu m-am născut, pe valea Ilvelor, într-un sat de munte. Măreția brazilor din acea zonă, smaraldul crud al ierbii ce creștea la tălpile lor, fauna atât de bogată a acelui tărâm… Îmi amintesc din copilărie cum mergeam cu bunicul meu la pădure, el fiind maistru forestier în acea vreme. Și stăteam acolo, cu el, câte o săptămână, locuind într-o cabană modestă, cu țapinarii, tafiștii și  oameni ai locului care așa își câștigau existența. Era și căimănița, femeia care gătea pentru toți, și care seara le încălzea apă să-și spele truda zilei  în condițiile de atunci. Veneau căprioare până lângă „casa noastră”. Eram fascinată de blândețea lor. Se obișnuiseră cu oamenii, și aproape că păreau domesticite. Am fost o privilegiată. Dacă a-ți putea vedea acest tablou cu ochii mei, mi-ați da dreptate. Este un tărâm de basm… Pe lângă toate acestea, imnul național tot  acolo își are rădăcinile, nu?  Și Ion, tot de acolo a plecat să ne fie căpătâi într-un roman reprezentativ al literaturii române.

Ioan POPOIU: Care sunt originile tale? Părinți, familie, genealogie?!

Nicoleta GORDON: Tatăl meu era originar din acea zonă de munte. Mama, venise dintr-un sătuc mic din județul Sălaj. Se întâlniseră în liceu, la Șimleul Silvaniei. Tatăl meu absolvise clasa de medicină veterinară, iar mama contabilitatea. Acolo am fost concepută, să știți. Apoi, tatăl meu a plecat în armată, așa deveneai bărbat pe atunci.  Și zău, era bine așa…asta este doar o părere personală., desigur.  Pe scurt, erau doi oameni care în anii 70 absolviseră un liceu ce le asigura un loc de muncă bun. Bunicii materni erau țărani simpli, care trudeau pe ogor, într-o zonă colectivizată. Bunicul fusese miner, dar eu mi-l amintesc pensionar, pentru că minerii ieșeau la pensie mai devreme. Munceau de dimineața până târziu în noapte. Creșteau animale pe lângă casă, bunicul avea cai. Cred că de atunci i-am îndrăgit și eu. Erau într-adevăr tipologia țăranului român. La bunicii paterni era altfel. Zona în care locuiau era mult mai bogată. Bunicul, fiind maistru forestier, era considerat un fel de șef. Un om înțelept, foarte corect, extrem de meticulos și un foarte bun povestitor. Îl iubeam  enorm. Provenea dintr-o familie cu 11 copii, trecuse printr-un război…  Greu în acele vremuri. Avea însă o gospodărie în care toate erau la locul lor, întotdeauna. Bunica…bunica era cea mai blândă și bună femeie din lume. Făcuse în acea vreme 7 clase… era mult pentru o femeie. Avea un scris tare frumos. Îmi povestea că își dorea să devină doctoriță, dar părinții ei nu avuseseră bani să o trimită la școală, deși învățase bine, era mereu premiantă. Iată, deci, vin dintr-o familie simplă, dar curată sufletește!

Ioan POPOIU: Cum percepi anii copilăriei?

Nicoleta GORDON:  Anii copilăriei au fost cei mai frumoși și sunt fericită pentru asta. Până pe la vreo 3 ani, am locuit la bunici. Părinții mei se mutaseră la Bistrița și m-au dus și pe mine acolo la vremea grădiniței. Toate vacanțele însă, până în vremea liceului, le petreceam la bunici, cel mai mult la părinții tatălui meu. De la ei am învățat multe. Bunica m-a învățat să gătesc, este și astăzi o pasiune pentru mine. Țin minte iernile acelea, cu gerul acela de-ți lipea nările… Nu prea ieșeam la joacă, mie îmi era mereu frig. La bloc nu aveam căldură constant, și îmi amintesc cum încălzeam sub plapumă cu uscătorul de păr. Iar când ajungeam la căldura sobelor de teracotă de la bunici, nu prea îmi venea mie să mai ies afară. Preferam să stau cu bunica mea. Mă învățase să cos, să împletesc „ciucuri” la acele fețe de masă cusute în chelin, care împodobeau casele. Dar mă învățase și să țes la război. Acolo, în zona aceea, se numeau stative ( citit cu accent pe a). Dacă femeia era harnică, musai că avea casa gătită cu lucruri meșteșugite de mâna ei… Covoarele țesute și ștergarele cusute împodobeau pereții. Cu cât erau mai multe, cu atât femeia era considerată mai harnică.  Apoi, țin minte sărbătorile în care nu aveai voie să lipsești de la biserică. De Paște aveam haine noi  și mergeam prin sat după ouă roșii, prin fiecare gospodărie din vecini. Și nu salutam cu „Bună ziua!”, ci cu „Hristos a înviat!”.  De Crăciun împodobeam bradul… Și ce brad! Nu aveam globuri, dar puneam mere pe crengile lui. Și vopseam nuci cu „bronzul” cu care bunica vopsea ușile sobelor. Așa meșteșugeam globurile. Iar apoi, întindeam vată până în vârful bradului… să pară că e nins. Și seara porneam la colindat… Mergeam prin tot satul, nu doar prin vecini, pentru câte un bănuț de 1 leu, 3 lei și uneori 5 lei… Iar la sfârșit ne împărțeam banii în mod egal. Acea noapte era singura în care nu mai simțeam frigul…

 În clasa a doua, avusesem de făcut o compunere despre animalul meu preferat… Ce credeți, ce alesesem eu? Căprioara! Eu o văzusem, și nu doar o dată. Țin minte că învățătoarea mea a fost cucerită de descrierea mea, și-mi citise compunerea în fața clasei.  Abia peste ani aveam să realizez că acel moment a fost cel în care eu m-am îndrăgostit de cuvinte…

Ioan POPOIU: Este copilăria un „paradis pierdut ” ?

Nicoleta GORDON: Nu, copilăria nu poate fi un „paradis pierdut”! Rămâne un paradis în care te întorci mereu. Niciodată pierdut!  Adineauri tocmai m-am întors din paradisul meu, nu?

Există însă și copilării care nu pot fi un paradis… Iar pe mine mă doare fiecare astfel de copilărie despre care știu…

Ioan POPOIU: Cum au fost anii de liceu pentru tine?

Nicoleta GORDON:  Extrem de frumoși! Am fost elevă a Liceului Sanitar, considerat în acea vreme unul dintre cele mai bune. De altfel și concurența era mare. În 1986, când am intrat eu, fuseseră 13 pe un loc. Nu eram decât patru clase în întreg liceul, din fiecare an câte una. Ne cunoșteam bine, fiind atât de puțini. Frământări, îndoieli, întrebări… primul sărut, primul dans, balul bobocilor, banchetul de final… Aceeași vârstă cu liceeni de azi, dar în alte vremuri. Încă simt lacrima de la festivitatea de absolvire. Și încă doare acea lacrimă… Despărțirea de acei ani de liceu a fost grea, foarte grea pentru mine… Școala era mai mult decât școală. Nu doar  un proces de învățare, ci educație cu adevărat.

Ani care m-au amprentat adânc, poate că era suficient să spun atât…

Ioan POPOIU: Ai avut experiențe, trăiri specifice, atunci?

Nicoleta GORDON:  Da, am avut. Mi-am descoperit emotivitatea și sensibilitatea. Atunci am scris pentru prima dată versuri. Și tot în liceu am recitat pentru prima dată…o poezie patriotică pe scena Casei de Cultură. Era un festival național de care încă ne mai amintim mulți dintre noi. Sala plină, reflectoarele pe mine…eu într-o rochie lungă de catifea vișinie cu guler alb (tocmai cântasem în corul școlii).  Spusesem titlul  ” Îți scriu țară”…  Și după primele versuri m-am oprit, le uitasem pe restul. Câteva secunde am tăcut, apoi mi-am reamintit și am continuat. Nimeni nu și-a dat seama că eu uitasem versurile, au crezut că așa am considerat să recit… artistic. Cred că a fost prima dată când mi-am înfrânt emoțiile. Iar după douăzeci de ani, ajunsesem să prezint spectacole, nu doar să recit.

Ioan POPOIU: Când ai descoperit universul cărților ?

Nicoleta GORDON: Undeva prin clasele primare. În acele volume de „Povești nemuritoare” care mă fascinau. Mi-e clar că m-au marcat, întrucât acolo, în acele cărți, binele învingea mereu. Mai port naivitatea aceea și astăzi, până în momentul în care viața îmi dovedește că nu este întotdeauna așa. Prin clasa a VII-a cred, citisem toată colecția Agathei Christie și mă visam medic legist. În vremurile acelea exista obligativitatea așa numitelelor  „lecturi suplimentare”, o listă de cărți pe care trebuia să le citim în vacanța de vară și apoi să facem fișe de lectură ( tatăl meu îmi cumpăra cărțile, mergeam cu lista în librării) …o altă parte a școlii care mi-a plăcut, și pe care o regret astăzi. Țineai cartea în mână, îi mângâiai fiecare pagină…nu căutai pe internet vreun rezumat pe care apoi să-l copiezi în caiet… Dar, fiecare etapă a copilăriei și adolescenței  mi-a adus alte și alte cărți în bibliotecă.

Am să vă povestesc o întâmplare amuzantă. Cred că eram prin clasa a IV-a. Urcasem eu la o vecină de pe scară, copil și ea. Dar luasem pantofii cu toc ai mamei și o rochie de seară roșie, pe care mi-o amintesc perfect. Lungă și cu mărgele aurii pe bolero. Între timp, mama ajunsese acasă și avea nevoie de pantofi ( fratele meu avea ședință la școală). Ia-o pe Nicoleta dacă ai de unde! Ei, după masa târziu, când eu am coborât de la prietena mea de joacă, mă aștepta tatăl meu. Meritam o pedeapsă, nu?  Îmi pusese în mână o carte cu poezii de Coșbuc. Trebuia să învăț în fiecare zi câte o poezie, iar el mă asculta. Îmi amintesc că atunci când am ajuns la poezia „Tu nu te-ai priceput” i-am spus că nu mai învăț poeziile. Mi se părea tare nepotrivită vârstei mele de copil…

Ioan POPOIU: De ce trebuie să citim cărți?!

Nicoleta GORDON: Pentru că, fără ele, am umbla dezbrăcați de cuvinte, săraci sufletește și spiritual. Am fi doar niște statui din care viața s-a scurs înainte de a începe.

Ioan POPOIU: Învățarea de unde vine, dinăuntrul sau dinafara noastră?

Nicoleta GORDON: Eu cred că vine din interiorul nostru. Mi-a fost greu să învăț ceva ce mi s-a impus dinafară, dacă interiorul meu nu simțea să facă asta. Învățam pentru că trebuia, nu pentru că îmi plăcea, nu pentru că striga vocea mea lăuntrică după acel  „ceva”.  Și din acel soi de învățare „mecanică”, n-am rămas cu mare lucru.

Ioan POPOIU: Care sunt marile cărți ziditoare de suflet ?

Nicoleta GORDON: Aluatului din care sunt plămădită nu i se potriveau orice fel de cărți. N-am citit filozofie, nu se prindea de mine. Iar la maturitate, viața a avut grijă să mă oblige să citesc altfel, prin fiecare experiență trăită. Și așa mi-am format propriile filozofii.

Mircea Eliade, cu a sa Maytrei, mi-a rămas adânc în suflet. Balzac mă fascina. Însă replica de final din  „Pe aripile vântului”  în care Scarlett O’Hara spunea:  „și mâine este o zi” a devenit un fel de motto al vieții mele. Clasicii ruși, Tolstoi, Dostoievski… Jane Austen, Emily Bronte, Coelho, Duma, Stendhal… greu de ales dintre operele lor.

Ioan POPOIU: Ce este literatura? Dar POEZIA?

Nicoleta GORDON: Literatura?  Un soi de mină în care tu alegi dacă intri sau nu. Iar dacă intri, musai să cauți aurul… Poezia? O evadare a sufletului dincolo de univers. O aripă cu care alegi să zbori, citind-o…sau o aripă care ți-a crescut de undeva din adâncul inimii, scriind-o…

Ioan POPOIU: Ce reprezintă romantismul pentru tine ?

Nicoleta GORDON: Acea doză de „drog” care mie îmi aduce echilibrul. Oricum, sunt o romantică incurabilă și în poezie, ceea ce poate părea ușor depășit și neconform cu realitățile vieții de astăzi. Îmi asum însă! Cred că ar fi trebuit să mă nasc undeva prin anii 1800, când romantismul a atins apogeul.

Ioan POPOIU: Mai pot fi ei un model pentru noi ?

Nicoleta GORDON: Cu siguranță pot! Să renunțăm la romantism, este identic cu a-l nega pe Eminescu… Am putea face asta?

Ioan POPOIU: De ce e nevoie de romantism intr-o lume pragmatică ?

Nicoleta GORDON: Libertatea de creație, cultivarea sensibilității și a imaginației, eliberarea eului interior de orice fel de constrângere, întoarcerea către sinele tău… Oare e puțin lucru? Oare nu tocmai acestea ne pot menține într-un echilibru în vremuri în care tindem să fim mai mult roboți decât oameni, cu atâta tehnologie?  Ar fi ideal să știm și să reușim să amestecăm, în proporții potrivite, romantismul și pragmatismul. Personal, mă străduiesc…

Ioan POPOIU: Când ai început să scrii ? În liceu ?

Nicoleta GORDON: Da, în liceu… Câteva încercări de a scrie versuri într-un caiet al meu, pe care îl țineam ascuns de cei din casă. Aveam o colegă de clasă, Daniela Trandafir, care scria poezie atât de frumos… Publicase deja prin reviste ale școlilor, în presa locală, iar astăzi este o scriitoare extrem de apreciată. O iubeam pentru ceea ce făcea și cred că, oarecum inconștient, mi-a devenit un model. Și am păstrat acel „jurnal intim” al trăirilor mele până la un moment dat…

Ioan POPOIU: Cum au fost acele încercări poetice ?

Nicoleta GORDON: Nu le mai am, din păcate… La maturitate, le pot considera puerile, cum de altfel le consider și pe cele din urmă cu trei-patru ani. Dar la fel de sincere ca și acum, la fel de „ale mele”.

Ioan POPOIU: De ce ai renunțat ?

Nicoleta GORDON: Pentru că, la un moment dat, voiam și eu să-mi apară publicată măcar o poezie într-o revistă a altui liceu. Liviu Rebreanu, un liceu cu tradiție la Bistrița, avea o astfel de revistă a școlii. Liceul Sanitar, nu. Eram mult prea puțini elevi. Am fost condiționată  însă, într-un anume fel, de către o persoană care, la acea vreme, făcea parte din lumea culturală a Bistriței.  Am fost tare dezamăgită și mi-am spus că nu vreau să mai aud de poezie vreodată. Bineînțeles că am și distrus acel caiet, în care mâzgăleam cu cuvintele.

Ioan POPOIU: Ce s-a întâmplat ? De unde acea „stare latentă ” vreme de 30 de ani?

Nicoleta GORDON: Eram practic un copil care a crezut că a greșit scriind poezie. Mă resemnasem, nu aveam cum altfel.

Ioan POPOIU: Ce-ai făcut în acești ani, de fapt ?!

Nicoleta GORDON: Am absolvit și m-am angajat ca asistent medical în 1990. A urmat căsătoria, copiii și toate ale vieții.  Am doi băieți minunați. Cel mic chiar are înclinații spre poezie, pentru că scrie și el de vreun an. Cel mare este student la teologie. Pe la 32 de ani am urmat cursurile facultății de psihologie, și asta doar ca un hobby. Munca mea implica relaționarea cu oamenii, iar eu iubesc oamenii. Mă fascina mintea umană, și am considerat că acele studii mă vor ajuta.  N-am profesat niciodată, însă vreme de vreo 6 ani, la distanță considerabilă de la absolvirea facultății, am predat în învățământ privat, la o școală sanitară postliceală. Relația mea cu elevii a fost extrem de specială. Descoperisem o vocație în a le împărtăși din cunoștințele mele, și este adevărat, eram un dascăl atipic. Îi consideram prietenii mei, toți fiind adulți deja. Și mereu le spuneam că diferența dintre mine și ei este doar faptul că eu eram la catedră, și ei în bănci. Cu toții am avut profesori pe care i-am preferat de-a  lungul anilor de studii. Și-mi place să cred că eu am lăsat o amprentă aparte asupra multora dintre ei.  Anul trecut am renunțat la școală, nevrând să-mi încalc anumite principii. Dar rămân cu nostalgia acelor ani, până dincolo de eternitate.

Ioan POPOIU: Nu a durat prea mult perioada aceasta ? A fost o pierdere sau un câștig ?

Nicoleta GORDON: Ei, multă vreme nici măcar nu m-am gândit că am pierdut ceva. Din 1989, cred, și până în 2015, nu m-am gândit o clipă la ceea ce fusese deja îngropat mult prea adânc în sufletul meu. Privind retrospectiv însă, am să vă spun că a fost deopotrivă și pierdere, și câștig. Am pierdut ani în care mi-am uitat sufletul, am uitat cum este să-l lași liber, să nu-l încorsetezi în vreun fel. Dar, consider că am câștigat ani în care m-am maturizat de fapt. Și că trăirile mele interioare puteau fi de acum conturate mult mai matur,  înțelegând viața într-un mod total diferit.

Ioan POPOIU: Poezia de unde începe, din lecturi, din experiențe sau trăiri interioare?

Nicoleta GORDON: Poezia, și nu doar ea, ci tot ceea ce scriu, are rădăcini adânci în interiorul meu. Indiferent de ce temă aș alege vreodată să scriu, tot prin prisma trăirilor și experiențelor mele o fac. Citesc poezie, n-aș putea altfel. Dar am învățat să mă detașez de ceea ce citesc, pentru că nu aș vrea să mă influențeze asta în vreun fel.

Ioan POPOIU: În ce context ai reluat preocupările poetice ? Vorbești de un accident?

Nicoleta GORDON: Da, așa este! În vara lui 2015 am avut un accident  „domestic”, dacă pot să spun așa. Am căzut în curte, cumva cu picioarele răsucite, și le-am fracturat pe amândouă. Unul a avut nevoie de intervenții chirurgicale, dar amândouă au avut nevoie de imobilizare în ghips. Timp de 6 săptămâni  am fost nevoită să stau exclusiv în pat. Am citit, m-am uitat la tot soiul de filme și emisiuni. Eram foarte prezentă în spațiul virtual, socializând foarte mult.  Dar prea aveam timp… Și într-o zi, pentru că tot făceam comentarii ample,  mai ales la postări legate de literatură, m-am apucat să scriu pentru și despre mine, despre ceea ce era atunci în mintea și sufletul meu. Pe telefon, pentru că doar așa puteam. Ei, obiceiul acesta îl păstrez și acum. Tot pe telefon scriu… Așa a reînceput povestea slovelor.

Ioan POPOIU: Crezi că a fost ceva providențial? Sau o întâmplare?

Nicoleta GORDON: Nu, nu a fost o întâmplare! Nimic nu este întâmplător, și nu spun asta doar ca o sintagmă des utilizată. Viața mi-a arătat asta. Și înțelepciunea proverbelor românești. „În tot răul e și un bine”, iată, s-a dovedit a fi un mare adevăr. A fost nevoie de acel accident pentru ca eu să scriu din nou. E adevărat, diferit și poate chiar profund de data acesta. Providența, da!

Ioan POPOIU: Ce scriai ? Spui în biografie că erau mici eseuri transformate în versuri ?

Nicoleta GORDON: Așa este! Nici nu știu dacă le pot numi eseuri. Pur și simplu era sufletul meu îmbrăcat în cuvinte… „Mi-am luat sufletul și condeiul aproape să colorez hârtii​. Și azi, ca și altă dată. Nimic nu prinde contur însă. Despre ce să scriu azi, suflet al meu? Atâtea rânduri am desenat  împreună, ținându-ți penița îmbrățișată între degete cald împreunate… Și astăzi aș putea scrie despre curcubeu și zmeie, despre liniști aproape, despre nisip curs peste timp împreună, despre dragi sufletului, despre bucurii dăruite de oameni-îngeri, clipe îmbrăcate în lumină… ” Cam așa arătau scrierile mele de început. Un dialog al meu cu sufletul. Primele versuri s-au născut cam în aceeași perioadă.

Ioan POPOIU: Mai specifici că „poezia și condeiul mi-au rămas aproape „, te rog să insiști puțin!

Nicoleta GORDON: Da, am spus că mi-au rămas aproape fără să conștientizez asta… Doar în momentul în care am reînceput să scriu, mi-am dat seama. O dragoste îngropată din fașă, înviase. Mi se părea miraculos. Și încă mi se pare…

Ioan POPOIU: Ce-a urmat ? Mai adaugi că ai început să postezi în spațiu virtual, ai ales un pseudonim! Am dori să știm mai multe, poti să ne spui ?

Nicoleta GORDON: Bineînțeles! Zâmbesc, amintindu-mi. Scrisesem destul de mult și, la un moment dat, parcă voiam să împărtășesc cu restul lumii trăirile mele. Doar că nimeni nu cunoștea acea sensibilitate a mea. Așa am hotărât să folosesc un pseudonim. Îmi era teamă că voi fi judecată de ceilalți.  Idei preconcepute, știu, dar așa gândeam în acel moment. Și unde puteam eu să împrăștii bucăți din sufletul meu, dăruind? În virtual, desigur.  Și uite așa, pe pagina mea, apăreau zilnic postări semnate Many.  Avusesem aproape un suflet drag care mă încuraja să continui. Avea încredere în mine mai multă decât aveam eu. Îi datorez tot ce  astăzi înseamnă în vreun fel evoluția mea în lumea cuvintelor.

Ioan POPOIU: Se pare că a fost o clipă de grație?!

Nicoleta GORDON: Aș putea să spun că a fost clipa care a hotărât drumul meu, descătușarea unui suflet care se regăsise după mult prea mulți ani.

Ioan POPOIU: În sfârșit, a apărut primul volum al  scrierilor tale! Cum se  numea și ce cuprindea ?

Nicoleta GORDON: Da! Primul copil al sufletului meu, așa se spune despre cărți, nu? A apărut în noiembrie 2017. Titlul cărții este „Desculți prin suflet albastru” și este semnat, bineînțeles, cu același pseudonim. O să mă întrebați, poate, de ce nu am trecut numele meu real. Mărturisesc că și următoarele vor fi semnate la fel. Sigur, prietenii mei, chiar și cei virtuali, știu deja că eu sunt Many. Dar am făcut un soi de experiment. Am creat o pagină cu titlul cărții, separat de pagina mea personală. Ei, acolo doar prietenii știu cine este Many. Și totuși există cititori și distribuiri ale scrierilor mele. Iar în  mesageria acelei pagini am primit multe cereri ale cărții. Mi-a plăcut ideea de a fi citită pentru ceea ce scriu, și nu pentru faptul că mă cunoaște cineva, real sau virtual. Revenind la ceea ce cartea cuprinde, am să vă spun că mi-am dorit să fie puțin altfel… Este împărțită în trei părți.  O parte de proză scurtă, pe care am intitulat-o  „Gânduri”.  Apoi partea de vers, căruia nu am îndrăznit să-i spun poezie, și am intitulat-o „Stihuri”.  Și ultima parte, cea mai scurtă, care cuprinde un soi de cugetări personale.

Laitmotivul scrierilor mele este albastru. Citisem într-un moment delicat al vieții mele un citat din Nicolae Steinhardt: ” Albastrul nu e o culoare, e și el o liniște”.  Și liniștea mea a devenit! De ce desculți prin albastru de suflet? Pentru că eu consider că sufletul este un altar. Iar acolo nu poți păși altfel decât descălțat…de tot ceea ce ar putea murdări în vreun fel sfințenia sa.

Ioan POPOIU: Vorbești despre o descătușare, o trezire interioară! Cum a fost?!

Nicoleta GORDON: Of, cred că aș putea să scriu un roman despre asta…  Am să schițez doar, bineînțeles. Acel moment de trezire interioară, cum îi spun eu, a survenit undeva după 30 de ani. Nu știu cum să-l explic… A fost ca un soi de trezire dintr-un vis cu și despre viața mea. Dacă până la acel moment totul părea ca fiind o stare de normalitate, dintr-o dată păream spectatorul propriei vieți. Și vedeam altceva, mult diferit de ceea ce știam sau credeam că știu despre mine. Mi-am conștientizat toate minusurile.  Acela a fost cel mai important moment, cu siguranță! Ei, odată conștientă de ceea ce era mai puțin bine în viața mea, bineînțeles că voiam să schimb. Aveam și motivația deja, un om mai bun.  A fost nevoie de ani de muncă cu mine însămi, prin autocontrol și autoeducare. Dar viața mea lăuntrică s-au schimbat mult. De ce spun lăuntrică?  Pentru că ceea ce se petrece în interiorul meu este diferit ce ceea ce oamenii din jur par să vadă și să înțeleagă. Și acea stare interioară, iată, de câțiva ani o exteriorizez prin scris.  Am avut și un mare câștig, pe lângă toate semnele aritmeticii vieții care, de atunci, tind conștient către pozitiv. Mai spun unora, și de data aceasta și dumneavoastră…am impresia că mi s-a schimbat aura. Pentru că atrag în jurul meu oameni frumoși și calzi, cu suflete care parcă seamănă cu al meu.

Ioan POPOIU: Nico, despre ce vorbesti tu în poeziile tale ? Care este ARS POETICA ta?

Nicoleta GORDON: Despre viață, despre sentimente în general. Iubire, empatie, tristețe, deznădejde, furie, frustrare…și câte altele le mai pietruim sub pașii noștri. Sunt trăiri personale pe care încerc să le fac ale celorlalți. Atunci când cititorul se regăsește în slova ta, consider că ai reușit să transmiți. Iar dacă pot crea emoție prin ceea ce scriu, nu pot să fiu decât fericită.  Ars poetica mea… „Să poți zâmbi plânsului, înțelegând neînțelesul…”

Ioan POPOIU: Ce este POEZIA pentru tine, vorbești în biografie despre poezie ca „un mod de viață „?

Nicoleta GORDON: Da, așa este! Poezia pentru mine este un mod de viață. Și nu pentru că așa mi-aș putea câștiga vreodată existența, nu! Ci pentru că în poezie sunt varianta mea cea mai sinceră, neîncorsetată de orgolii sau vanități stupide.  Cea plină de lacrima sensibilității, cea căreia nu-i este frică să exprime ceea ce este. Cea care este exact ceea ce simte să fie.

Ioan POPOIU: Subliniezi că „scriind de fapt  trăiesc, nu fac altceva „! Vrei să insisti puțin ?

Nicoleta GORDON:  Cum aș putea să nu trăiesc prin poezie, când fiecare trăire a sufletului  este acolo? Da, în poezie trăiesc, sunt EU!  În rest, viețuiesc doar…

Ioan POPOIU: O altă afirmație grăitoare: „iubesc poezia cu fiecare respirație „! Te rog să reiei această idee!

Nicoleta GORDON: Scriam la un moment dat: „am ales sufletul, regăsindu-mă”. Aici m-am regăsit, în poezie. Aici trăiesc, în poezie. Și doar aici pot respira, în poezie. Poezia mi-e suflet…și nimic nu poate trăi dacă nu respiră.

Ioan POPOIU: Ai colaborat cu mai multe publicații, cu Radio Diaspora! Ești mulțumită ?!

Nicoleta GORDON: De câte ori se întâmplă ca vreo publicație să-mi ceară poezii, mărturisesc că sunt tahicardică. Dacă la început eram sceptică vizavi de poezia mea, de modul în care va fi înțeleasă, revistele care își doresc să publice ceea ce scriu, mi-au demonstrat contrariul. Colaborarea mea cu Radio Prodiapora a fost copleșitoare. Există acolo o mână de oameni minunați, care, prin ceea ce fac, promovează cultura. Este o atmosferă absolut uluitoare acolo. Și parcă vin românii acasă… Din păcate, în ultimul timp nu am reușit să mai trimit materiale. Dar sper să ne reluăm colaborarea curând. Recent, doamna Lidia Popa căreia îi mulțumesc și pe această cale, mi-a tradus o poezie în limba italiană. Vă rog să mă credeți că versul meu are o muzicalitate aparte în acea traducere.

Ioan POPOIU: Ce planuri de viitor ai, Nico? Vorbești de primul tău roman?

Nicoleta GORDON: Atunci când am lansat prima carte, deja începusem să schițez romanul. Era o provocare uriașă să pot realiza un astfel de proiect. Proza este mult diferită de poezie, doar eu sunt aceeași și acolo, plină de sensibilitate și metaforă…Am postat de câteva ori, tot ca un experiment, câteva fragmente din acel roman. Și se pare că a fost bine primit. Doar că, din 2017, când mi-am promis că în anul următor voi termina de scris romanul, se pare că tot poezia a câștigat. Pentru că de atunci am scris doar poezie, poate pentru încă două volume… Iată că am dat Cezarului ce este al său. Va veni și momentul romanului, sunt convinsă. Poate că încă nu este timpul lui, poate că slovele așteaptă să mai cresc, cine știe? Ce știu cu siguranță, este faptul că voi scrie atât timp cât mintea și sufletul meu vor mai avea brațe, iar în călimară nu se va usca cerneala.

Ioan POPOIU: Aș dori să ne spui acum, în încheiere, cum te percepi tu ca poetă ? Cine este NICOLETA GORDON ?!

Nicoleta GORDON: Am să vă dezamăgesc puțin și am să repet ce le spun tuturor… Eu nu sunt poetă, sunt doar un suflet care mâzgălește trăiri.  În opinia mea, faptul că scrii versuri nu te face poet.

Cine este omul Nicoleta Gordon? O flacără ce arde în jarul simplității, încercând să scrie cu majuscule pe fiecare piatră… SUFLET.

–––––––––––

A consemnat,

Ioan POPOIU

7 aprilie 2019

Ioan POPOIU: Creștinarea românilor (X)

Creştinismul din teritoriile extra-carpatice, în secolul al IV-lea, însemna coexistenţa dintre grupuri creştine cu învăţături diverse, ceea ce a avut consecinţe însemnate pentru începuturile creştinismului popular românesc. În aceste teritorii s-au aflat şi urme arheologice, dar acestea sunt puţine şi nesemnificative. Specificul vieţii creştine la est şi sud de Carpaţi era, în acest interval, convieţuirea bisericii (comunităţii) ortodoxe cu biserici (comunităţi) heterodoxe, ariană şi audiană-aspectul cel mai interesant este reprezentat de elementele locale, aparte, ceea ce a dus la anumite particularităţi ale creştinismului nostru. Între comunitatea ortodoxă şi cea ariană au existat mai multe afinităţi în organizarea bisericească, în liturghie şi practica religioasă, factori importanţi ai progresului religiei creştine aici. Vieţuirea în cadrul aceloraşi aşezări a adepţilor celor trei biserici (comunităţi) a dus la numeroase celebrări comune, concluzia: în spaţiul extra-carpatic nu au existat intoleranţe între credincioşii creştini, premisă importantă a răspândirii rapide a noii credinţe.

Marea neînţelegere dintre ortodoxie şi arianism era de natură teologic – doctrinară: aspectul fundamental al naturii persoanelor treimice şi raportul dintre ele. Ulfila susţinea, în predici şi omilii, că, în conformitate cu Tradiţia şi Sf. Scriptură, Tatăl este singurul Dumnezeu adevărat, Creatorul, Dumnezeu-Unul Născut, cu o divinitate deosebită de cea a Fiului-creatorul întregii creaţii, şi că Sf. Duh nu este nici Tată, nici Fiu, nici principiu, nici creator, ci creat de Tatăl înaintea tuturor lucrurilor, prin intermediul Fiului, al cărui slujitor este. Ca o concluzie la cele spuse mai sus, Zeiller afirmă că aici, în regiunea Dunării, avem „arianismul cel mai pur”. Creştinismul propovăduit de Ulfila şi urmaşii săi se adresa coreligionarilor lor goţi şi elenofoni, dar şi celor de limbă latină, fapt important pentru istoria creştinismului, deoarece în spaţiul extra-carpatic, ca şi în cel scythan (dobrogean) şi cel provincial al Daciei, răspândirea creştinismului a fost un factor de latinizare! Din această perspectivă, contribuţia cea mai însemnată  şi originală a spaţiului acesta la terminologia de origine latină a creştinismului românesc a fost vocabula creatio-în învăţătura ariană aceasta a dus la cuvântul „Crăciun” – contribuţia cea mai importantă şi singura la geneza creştinismului popular al românilor. Creştinii de la sud şi est de Carpaţi nu abandonaseră complet vechile credinţe, în secolul al IV-lea, ba mai mult, convieţuirea în cadrul aceloraşi forme de habitat cu păgânii, înrudirile, condiţiile sociale au dus la conservarea îndelungată a unor obiceiuri vechi, reveniri la practicile tradiţionale.

Se pune întrebarea dacă, pe lângă cele arătate mai sus, a existat realmente o viaţă creştină în teritoriile dacilor liberi din Muntenia şi Moldova. Cercetările arheologice au arătat că se poate vorbi de o viaţă creştină „în forme populare” (Pr. Păcurariu). Astfel, la Barboşi (Piroboridava ?)-Galaţi, au staţionat unităţi militare din legiunile I Italica şi V Macedonica, iar în rândurile lor se aflau probabil şi soldaţi creştini, care au încercat să răspândească credinţa şi printre locuitorii din apropierea castrelor romane. Pe lângă soldaţi, au putut să se afle şi negustori creştini care-şi etalau mărfurile în acele canabae din preajma castrelor, ca şi misionari veniţi aici din Scythia Minor. În plus, trebuie să avem în vedere şi o serie de obiecte paleocreştine puse în evidenţă de investigaţiile arheologice: chiar la Barboşi s-au aflat două cruci de sidef, o amforă cu literele iniţiale XP (Hristos), datate secolul III. La Cândeşti-jud. Vrancea, într-o aşezare dacică, s-au descoperit o cruciuliţă şi o cupă getică cu cruce, la Mitoc-jud. Botoşani, cruciuliţe din sidef din secolul III, iar la Tăcuta, la nord de Vaslui, obicte ceramice având semnul crucii şi morminte creştine.

Un bastion al păgânismului-vestul şi nord-vestul Daciei. Ţinuturile de vest şi nord-vest (Crişana şi Maramureş), locuite din vechime de dacii mari, sunt mai puţin cunoscute, lipsesc informaţiile scrise, după 275, ca şi descoperirile arheologice. Materialele aflate aici nu sunt unitare, instabilitatea etno-demografică din zonă era accentuată. Sub aspect religios, universul spiritual al locuitorilor din nord-vest era dominat întrutotul de păgânism, lipsesc complet urmele creştine, iar populaţia autohtonă şi-a conservat propria civilizaţie până în pragul secolului al V-lea, la fel şi tradiţiile spirituale. Sarmaţii (iazigii) au morminte de înhumaţie, iar germanii (vizigoţii, gepizii) practicau acelaşi rit funerar. Locuitorii autohtoni din vest şi nord-vest nu aflaseră, între 275-400, de creştinism. În concluzie, în secolul al IV-lea, viaţa religioasă din spaţiul carpato-dunăreano-pontic este un tablou cu patru registre pe care am încercat să-l zugrăvim veridic mai sus.

Ca o concluzie, creştinarea daco-romanilor a început mai înainte de Constantin cel Mare (306-337), dar nu avem dovezi despre un creştinism popular în Dacia, înainte de 275. În oraşele romane din Dacia şi în armata ce staţiona aici erau probabil creştini, dar nu avem urme (dovezi), încât răspândirea creştinismului, înainte de secolul al IV-lea, nu poate fi explicată. Dacia şi Moesia erau provincii de limbă şi organizare latină. Cele mai vechi ştiri despre creştini, la Dunărea de Jos, în Moesia şi Dacia romană, sunt legate de prigoana dezlănţuită împotriva lor de împăratul Diocletian, la începutul secolului al IV-lea. În acest context, sunt amintiţi mai mulţi martiri creştini. Mama lui Galerius era o păgână originară din nordul Dunării, îndârjită împotriva creştinilor, dar cei mai mulţi dintre ei erau din oraşe, Sf. Dasius era din Durostorum, ostaş roman sărbătorit la 20 nov. Martirii creştini din zona Dunării, în secolul al IV-lea, proveneau din medii sociale diferite, soldaţi, veterani,orăşeni, iar numele lor erau latine sau greceşti. În momentul în care, în 313, împăratul Constantin a acordat libertate noii credinţe, aceasta era puţin răspândită în ţinuturile latine de la Dunăre, la Niceea (325) au participat doar trei episcopi din această zonă.

Pe malul Dunării nu se afla pe-atunci încă nici o episcopie şi nici între Dunăre şi Haemus, înainte de 325, nu erau decât opt comunităţi (centre) creştine în aceste părţi. Însă după această dată, creştinismul de limbă latină ia un mare avânt: comunităţile se înmulţesc în toate oraşele, în prima jumătate a secolului al IV-lea. Astfel, în Moesia Superior, în secolele IV-V, erau patru episcopii, în Dacia Ripensis, patru, în Dacia Mediteranea, încă trei, în Moesia Inferior, alte şapte, iar în Scythia Inferior, una, aşadar 19 episcopii, în valea Dunării de Jos. Comunităţile şi episcopiile creştine din Moesia Superior şi din cele două Dacii sud-dunărene erau latine. În secolul acesta, creştinismul latin era adânc înrădăcinat în zonă, iar slujba (liturghia) se făcea în limba latină, limba majorităţii locuitorilor de la Dunăre. Cele 19 episcopii din valea Dunării s-au aflat până în vremea lui Justinian (527-565) sub jurisdicţia superioară a papei (episcopului Romei) şi nu a ierarhilor greci (bizantini) din Răsărit. În Moesia Inferior şi în Scythia Minor, numele ierarhilor şi limba inscripţiilor sunt deopotrivă latine şi greceşti, episcopia de Tomis depindea de scaunul de Constantinopol. Aceste episcopii numeroase, fiecare cu teritoriul ei, reprezentau o populaţie latină foarte densă-ele întruchipau ordinea imperială ca şi viaţa locală, deoarece episcopul era omul locului ales de credincioşi şi apărătorul locuitorilor din dioceza sa. Viaţa romană la Dunăre era puternică şi înfloritoare, episcopatele numeroase o dovedesc.

  Continue reading „Ioan POPOIU: Creștinarea românilor (X)” →

Ioan POPOIU: Moartea Ofeliei

MOARTEA OFELIEI

 

Îmi lipsești
in fiecare zi
și-n fiecare noapte
visul meu cristalin
ca un cer albastru
unde ești iubire
din depărtări
In ce tărâm să te caut
iartă-mă
sunt vinovat
că nu te-am aflat
mai curând
ești speranță și
iluzie
tăcută și enigmatică
cu neputință de cuprins
te pierd și te găsesc
mereu
ca un vis întrupat
iubita mea
de neatins

——————————-

Ioan POPOIU

30 martie 2019

Ioan POPOIU – Afirmarea unei naţiuni: România 1866 -1947 (44)

RĂZBOIUL PENTRU ÎNTREGIREA NEAMULUI (1916-1919)

Cu toate lipsurile şi greutăţile, în ciuda momentului inoportun, în noaptea de 14/27-15/28 august 1916 (noaptea de Sf. Maria!), în sunetele clopotelor din biserici şi mănăstiri, trupele române au trecut Carpaţii şi au pătruns în Transilvania. Pătrunderea armatei române s-a făcut prin 18 puncte de frontieră. Până la 20 august/2 septembrie, beneficiind de elementul surpriză, trupele de acoperire au pus stăpânire pe trecătorile Carpaţilor, lupte mai importante s-au desfăşurat la Timişul de Jos, lângă Braşov, la sud de Sibiu şi în apropiere de Orşova. La 17/30 august 1916, trupele Armatei II române au intrat în Braşov, în mijlocul unui mare entuziasm, trupele Armatei I române au preluat zona Cerna, la 19 august/1 septembrie, iar trupele Armatei de Nord au luptat virejeşte şi au eliberat Topliţa şi Miercurea Ciuc. În aceste zile, au mai fost ocupate Orşova şi Făgăraş. Pană la 27 august/9 septembrie, cele trei armate au reuşit să atingă obiectivele stabilite, ultimele acţiuni ofensive izolate nu au depăşit data de 4/17 septembrie. Totuşi, ofensiva din Transilvania n-a fost condusă energic, generaluk Ludendorff afirma că ,,armata română înainta cu încetineala unui melc (2-3 km în 24 de ore!). În momentul culminant al ofensivei române din Transilvania fusese eliberată o treime din teritoriul acesteia, trupele române au atins o linie care se întindea de la sud de Şarul Dornei, vest Topliţa şi Cristuru Secuiesc, est de Sighişoara, sud Sibiu până la Orşova inclusiv.

Ofensiva generală din Transilvania, începută fără ca aliaţii să-şi respecte angajamentele asumate, a fost oprită de comandamentul român, la 2/15 septembrie, datorită evenimentelor neaşteptate petrecute pe frontul de sud. Astfel, la 19/31august 1916, mareşalul Hindenburg dădea ordin generalului Mackensen să atace frontiera dobrogeană cu trupe germano-bulgaro-turce. Ideea unei ofensive din sud spre Bucureşti era susţinută îndeosebi de generalisimul austriac Hotzendorf, pentru a uşura situaţia militară a forţelor centrale din Transilvania. În timp ce forţele româno-ruse, acţionând cu încetineală, erau în curs de concentrare, armata germano-bulgară se afla deja masată la frontieră. Exploatând acest avantaj, generalul german a atacat Turtucaia, un adevărat cap de pod al apărării române. În primele două zile, zona fortificată de la Turtucaia a rezistat cu succes, dar, în acelaşi timp, luptele s-au extins şi în zonele Silistra şi Bazargic. În aceste condiţii, la 21 august/3 septembrie s-a decis evacuarea oraşului Bazargic şi retragerea unităţilor din nordul oraşului. Necooperarea dintre cele două comandamente, român şi rus, în zonă, sfârşitul ofensivei generalului Sarrail dinspre Salonic, trimiterea unor trupe insuficiente de către ruşi în Dobrogea, sub comanda generalului Zaioncicovsky, au dus la înfrângerea de la Turtucaia, din 23 august/5 septembrie 1916, capul de pod fiind cucerit de germano-bulgari. Înfrângerea a însemnat o grea lovitură militară şi morală, armata română a suferit mari pierderi în oameni şi material de război, au fost luaţi 25 000 de prizonieri.

A doua bătălie s-a dat pentru Silistra şi Bazargic, pe care armatele română şi rusă au fost nevoite să le evacueze. Ofensiva puternică declanşată de Mackensen pe linia Rasova-Cobadin-Topraisar-Tuzla, între 3/16-8/21 septembrie, a fost respinsă de trupele româno-ruse, care au trecut apoi la ofensivă, dar situaţia lor continua să rămână critică în urma pierderilor grele suferite. Marele cartier general român a decis, la 2/15 septembrie, că efortul militar trebuie mutat în sud, impunându-se punctul de vedere al majorităţii, grupate în jurul generalului Alexandru Averescu. În acest scop, pentru redresarea situaţiei, după înfrângerea de la Turtucaia, la Dunăre a fost constituită o nouă armată română, sub comanda generalului Al. Averescu, alcătuită din şapte divizii. În timp ce ofensiva armatei româno-ruse din Dobtrogea, alcătuită din şase divizii române şi patru divizii ruse, făcea progrese, la 18 septembrie/1 octombrie, a început trecerea trupelor române la Flămânda, pe malul opus al Dunării. Acţiunea de la Flămânda, pregătită timp de 15 zile în cel mai mare secret, urmărea zdrobirea forţelor inamice de la sud de Dunăre printr-o acţiune convergentă executată de armata din Dobrogea, dinspre est, şi armata III, dinspre nord-vest. Manevra de la Dunăre, care s-a dovedit o mare greşeală tactică, a trebuit să fie oprită rapid şi trupele retrase, în condiţiile în care ofensiva Puterilor Centrale în Transilvania era iminentă.

În septembrie-octombrie 1916, au avut loc acţiuni de apărare desfăşurate pe teritoriul dobrogean. Între 18-22 septembrie (st.v.), au avut loc lupte aprige, mai ales la Amzacea, soldate cu mari jertfe de sânge pentru trupele române (45 ofiţeri şi 3150 soldaţi), s-a evidenţiat Brigada 17 infanterie comandată de col. S. Poetaş (România,p.165). După două săptămâni de relativă acalmie, la 6/19 octombrie, pe frontul dobrogean, Mackensen a dezlănţuit o nouă şi puternică ofensivă, s-au dat lupte puternice la Topraisar, Muratan, Perveli şi Lacul Tuzla, unde s-a remarcat Divizia 19 infanterie, comandată de col. C. Scărişoreanu.  Sub şocul ofensivei germane, frontul româno-rus a fost străpuns, prin bătălii succesive, ceea ce a dus la căderea Topraisarului şi Cobadinului, la pierderea liniei ferate Cernavodă-Constanţa, iar la 8/21 octombrie, oraşul-port Constanţa a fost ocupat de inamic (în acest context, bustul lui Ovidiu a fost doborât de bulgari). După numai câteva zile, în noaptea de 11/24-12/25 octombrie, trupele române care apărau capul de pod Cernavodă, ajungându-se până la lupte de stradă, au fost nevoite să evacueze oraşul Cernavodă. Frontul a fost stabilit pe linia Dăeni-Babadag, apărarea Dobrogei fiind lăsată apoi, în exclusivitate, în mâinile armatei ruse, Zaioncicovsky fiind înlocuit cu Zaharov, în timp ce trupele române de-aici au fost retrase şi concentrate pe linia Carpaţilor.

În Transilvania, împotriva trupelor române, operau două mari armate inamice, Armata I austro-ungară şi Armata IX germană. Datorită faptului că diferitele părţi ale dispozitivului strategic ocupat de trupele române în Transilvania erau izolate şi nu se puteau sprijini unele pe altele, comandamentul austro-german a decis să le anihileze pe rând. În cursul lunii septembrie, Armata IX germană, comandată de generalul Falkenhayn, a trecut la ofensivă, acţionând împotriva aripei drepte a Armatei I române, postată la sud de Sibiu, în felul acesta s-a născut operaţia numită Bătălia de la Sibiu (13/26-16/29 septembrie). Aici se aflau poziţiile Corpului 1 armată român (cu două divizii de infanterie şi o brigadă de călăraşi), dispuse la sud-est, est, sud şi sud-vest de Sibiu pe un front de 45 km, cu o forţă combativă de 28 batalioane, cu 40 mitraliere, 8 escadroane şi 19 baterii de artilerie. Împotriva Corpului 1 armată român, Armata IX germană acţiona cu  4 divizii de infanterie şi 1 divizie de cavalerie (inclusiv Corpul alpin, o mare unitate de elită a armatei germane), înzestrate cu un mare număr de mitraliere, aruncătoare de mine şi de grenade.

La 13/26 septembrie, a început ofensiva inamică: după o puternică pregătire de artilerie, Corpul 39 german a trecut la atac pe întregul front, iar Divizia 3 cavalerie germană a pătruns în Defileul Oltului şi a reuşit să ocupe localităţile Porumbacu de Jos şi de Sus, întrerupand legătura dintre Corpul 1 armată şi detaşamentul Armatei II, aflat la Lisa. Pentru a veni în sprijinul forţelor aflate aici, Armata I română a trimis în ajutor cinci batalioane şi o baterie de artilerie din Divizia 20 infanterie, comandată de generalul David Praporgescu. Un episod semnificativ s-a petrecut în zona podului de la Câineni: lt.-col. Toma Popescu a reuşit să improvizeze o apărare formată din 13 ţărani şi doi sergenţi, care au reuşit să oprească înaintarea patrulelor germane în defileu, induse în eroare de focul susţinut al acestora (Kiriţ.,I,p.286;România,p.174). Bătălia de la Sibiu a fost câştigată, după trei zile de lupte grele, de trupele Armatei IX germane, dar Corpul 1 român a reuşit să-şi retragă majoritatea foerţelor spre sud. La 20 septembrie/3 octombrie, sub loviturile ofensivei inamice, Armata I română, înfrântă, a început retragerea generală spre arcul Carpaţilor, pătrunzând în Defileul Oltului, în noaptea de 15/28-16/29 septembrie. În aceeaşi vreme, după lupte îndârjite la Şinca Veche-Perşani, Ţânţari şi Braşov (între 22 septembrie/5 octombrie-25 septembrie/8 octombrie), trupele Armatei II române au fost silite şi ele să se retragă spre culmile Carpaţilor, antrenând în retragerea aceasta şi trupele Armatei de Nord.

Cele două mari armate române au reuşit să se retragă organizat, nedând posibilitatea inamicului să le distrugă, iar pe timpul replierii au reuşit să provoace pierderi adversarului de luptă. După încheierea bătăliei de la Sibiu, comandamentul german îşi propunea să acţioneze prin trecătorile Bran şi Predeal, pe direcţia generală Bucureşti, în scopul separării forţelor din Moldova de cele din Muntenia şi Oltenia, pentru a ocupa capitala şi a sili România să capituleze. Ţara se afla într-o mare primejdie, gravitatea situaţiei fiind accentuată de neînţelegerile apărute pe neaşteptate între guvernul şi armata română, pe de o parte, şi comandamentul rus, pe de altă parte. La 2/15 octombrie 1916, generalul Alexeev trimitea o telegramă generalului Iliescu, în care, sub motivul principal ,,de a conserva armata”, se propunea abandonarea Munteniei şi a Bucureştiului şi ,,păstrarea fermă a flancurilor în Moldova şi Dobrogea, având ca bază (aliniament de apărare) Prutul”. Mai mult, în telegramă se propunea transferarea unei părţi din fabricile româneşti pe teritoriul Rusiei şi fortificarea zonei Târgu Ocna-Focşani-Babadag. Dar guvernul şi armata nu au putut fi de acord cu cedarea unei importante părţi a ţării, fără luptă, trebuind să apere teritoriul numai cu forţele proprii, România fiind practic lăsată singură .

—————————————–

Prof. Ioan POPOIU

31 martie 2019

 

Ioan POPOIU: Creștinarea românilor (IX)

Persecuţiile regilor goţi-Martiriul Sf. Sava. Goţii au cunoscut creştinismul pe vremea locuirii lor în nordul Mării Negre. Migrând apoi şi ajungând la Dunăre, numărul celor din mijlocul lor care au îmbrăţişat noua religie a crescut, fiind răspândită de captivii aduşi aici în urma expediţiilor din sudul Dunării şi de soldaţii goţi din armata romană. Este rezonabil să presupunem că la creştinarea goţilor au contribuit şi unii credincioşi din rândul localnicilor. În plus, prin tratatul de pace din 332 impus goţilor, împăratul Constantin a cerut libertate pentru creştinii din nordul Dunării. Cu toate acestea, în 347-348, regele got Aorich a dezlănţuit o prigoană împotriva creştinilor, silind pe Ulfila şi ucenicii lui să se refugieze în sud. Această persecuţie este atestată şi de o cateheză a Sf. Chiril al Ierusalimului, care aminteşte de cei martirizaţi atunci. În ciuda prigoanei, activitatea misionară a lui Ulfila va fi continuată de unii ucenici ai săi, între care Eutihie, originar din Capadocia, menţionat în corespondenţa Sf. Vasile cel Mare prin 373-374. Aceste persecuţii au avut loc în contextul noilor conflicte militare dintre goţi şi romani, sub împăratul Valens. În urma acutizării conflictului, în 370-372, regele Athanarich a iniţiat o persecuţie severă împotriva creştinilor de sub stăpânirea sa, despre care vorbeşte şi istoricul bisericesc Sozomen.

Numele unor martiri din a doua jumătate a secolului al IV-lea sunt menţionate şi într-un calendar got (fragment), precum şi în alte acte martirice. Printre aceştia, erau menţionaţi preoţi ca Verca şi Batwin sau Bathusios, un eremit Argyla, în total 26 de martiri, în afară de anonimi. Aceştia au îndurat martiriul la porunca unei căpetenii locale (Vingurich)-se pare că au fost arşi de vii într-o biserică, undeva la vărsarea Argeşului în Dunăre, cf. şi relatarea lui Sozomen. După o notiţă din sinaxare, rămăşiţele acestor martiri au fost strânse de Gaatha, soţia (regina ?) unei căpetenii gote, şi fiica ei Dulcilla. Cu ajutorul unui creştin local Vellas, rămăşiţele (moaştele) lor au fost duse la Cizic, pe malul asiatic al Mării de Marmara, unde Dulcilla a rămas, iar Gaatha şi Vellas au revenit în Muntenia, fiind ucişi cu pietre. În afara celor menţionaţii, sinaxarele fac referire şi la alţi martiri supuşi persecuţiei de Athanarich. Amintim în primul rând pe Sf. Nichita, ars într-o zi de 15 septembrie-se pare că era un captiv originar din Cilicia, adus de goţi în nordul Dunării. Originea sa ar putea explica faptul că moaştele i-au fost duse în Cilicia şi depuse într-o biserică din Mopsuestia, într-o zi de 15 septembrie  în jurul anului  451. Mai târziu, în secolul al XV-lea, moaştele sale au fost mutate într-o biserică din Veneţia.  Sf. Nichita este popular la noi, fiind numit şi „Romanul” sau „Gotul”.

Despre un alt martir din timpul persecuţiei lui Athanarich avem ştiri mai bogate, şi anume despre Sf. Sava. Pătimirea sa este redată de un izvor contemporan, Scrisoarea Bisericii din Gothia către Biserica din Capadocia, datată 373-374, odată cu mutarea moaştelor sale-actul său martiric. După cum rezultă din izvorul menţionat, Sava era de neam grec, ortodox (nicean), care vieţuia în abstinenţă, post şi rugăciune într-un sat din Muntenia secolului al IV-lea. Când a început prigoana regilor goţi şi i s-a cerut să mănânce din cele jertfite idolilor, consătenii săi goţi i-au oferit spre substituire cărnuri nejertfite, dar Sava a refuzat. Mai mult, el a îndemnat şi pe ceilalţi creştini să refuze substituirea, ceea ce a provocat nemulţumirea locuitorilor păgâni care l-au alungat din sat pentru un timp. La apropierea Sf. Paşti din 372, prigoana s-a întensificat încât unii creştini (preoţi şi credincioşi) s-au refugiat din „Gothia” (nordul Dunării) în „Romania” (sudul ei). Printre cei refugiaţi se afla şi preotul satului, Sansalas. În ce-l priveşte, Sf. Sava, cf. actului martiric, s-a îndreptat spre un alt oraş, la preotul Guthicas, pentru a prăznui Paştile împreună. Dar sfântul este silit să se întoarcă în satul său, unde îl întâlneşte pe Sansala, revenit între timp, şi prăznuieşte Paştile împreună cu el şi alţi credincioşi. Aflat în sat, în a treia zi după Paşti, pe neaşteptate, soseşte aici Atharid, fiul unui mic rege got, Rhotestheos, cu suita sa. Sansala şi Sava sunt prinşi, supuşi la chinuri şi siliţi să aducă jertfe idolilor, dar cei doirefuză. În faţa refuzului lui Sava, care a ofensat prin atitudinea sa pe Atharid însuşi, sfântul este legat şi aruncat în râul Buzău. Martirizartea Sf. Sava s-a săvârşit la 12 aprilie 372, a cincea zi după Paşti, la vârsta de 38 de ani. Dupăp moarte, moaştele sale au fost duse în Scythia Minor, la Tomis, apoi la cererea Sf. Vasile cel Mare, arhiepiscopul Cezareei, episcopul locului Vetranion l-a trimis în Capadocia.

Sfântul Niceta de Remesiana. Despre Sf. Niceta s-a vorbit mult în istoriografia noastră, de către teologi şi istorici deopotrivă, de pildă, V. Pârvan îl considera apostolul naţional al românilor. După el, N. Iorga, C. C. Giurescu, Radu Vulpe, I. G. Coman s-au exprimat în acelaşi sens: Sf. Niceta a predicat pe „ambele maluri ale Dunării”. Să vedem cine era acesta, aria sa de activitate şi însemnătatea sa în istoria creştinismului de la Dunărea de Jos. La sfârşitul secolului al IV-lea şi începutul celui următor, s-a impus în chip deosebit în viaţa bisericească Sf. Niceta de Remesiana, episcop în Dacia Mediterranea. Oraşul său de reşedinţă, Remesiana (Bela Pelanka-Serbia), era situat pe marele drum militar ce traversa Illyricum, la 30 km est de Naissus. Nu ştim când şi-a început păstoria ca episcop-într-o scrisoare din 367 se face referire la un episcop Nichas (Nicetas). Informaţii mai sigure despre viaţa şi activitatea sa misionară avem din cuprinsul a două poeme ale Sf. Paulin, episcop de Nola (Italia). Sf. Niceta l-a vizitat în două rânduri pe episcopul de Nola. Deducem că el urma să se îndrepte spre scaunul său din Remesiana, aflat în îndepărtata Dacie (la „dacii arctici” spune Sf. Paulin), unde îşi desfăşura misiunea evanghelizatoare. Aflăm că Sf. Niceta predica în limba latină pentru răspândirea credinţei şi desfăşura şi o lucrare de „romanizare” printre triburile barbare de aici, bessi, sciţi, dar şi geţi şi „amândouă felurile de daci”. Aceste afirmaţii ale lui Paulin de Nola au provocat vii dezbateri şi s-au formulat diverse ipoteze în legătură cu aria misionară  a Sf. Niceta. D. M. Pippidi a emis ipoteza-în general acceptată-că Sf. Niceta a predicat numai în ţinuturile din sudul Dunării, aflate în apropierea scaunului său episcopal. Dar oricum, acţiunea sa evanghelizatoare s-a desfăşurat într-o zonă populată cu daco-romani, pentru ei predica şi scria în latineşte. Paulin de Nola scrie în poemele sale: „aleargă la tine geţii şi amândouă felurile de daci”-referire la locuitorii din cele două Dacii sud-dunărene. În ceea ce priveşte originea sa, Sf. Niceta poate fi considerat daco-roman, episcopul Paulin numeşte Remesiana drept „patria” sa. Pe lângă predicile orale, de la el au rămas şi lucrări scrise, îndeosebi catahetice, precum Libelli instructionis (Cărticele de învăţătură) şi Catehismul, ca şi lucrări dogmatice, De ratione fidei, De Spiritus Sancti potentia ş. a. Nu se cunoaşte când a survenit sfîrşitul său-este amintit ultima dată în 414, într-o scrisoare a papei Inocenţiu I, fiind apoi canonizat. Sf. Niceta a fost un apărător al ortodoxiei, cf. deciziilor primelor două concilii (sinoade) ecumenice şi un teolog cunoscut al vremii sale.

 Pe parcursul secolului al IV-lea, în teritoriile extra-carpatice, au existat mai multe nuclee ortodoxe în interiorul triburilor de vizigoţi, aflate sub ascultarea unor episcopii-unul dintre ele se afla în teritoriile lui Athanarich, în Moldova, pe cele două maluri ale Prutului. Regii vizigoţi din Muntenia au luat măsuri severe împotriva credincioşilor creştini. Este menţionat, în acest context, un episcop Goddas, de origine gotă, Biserica din „Gothia” era în relaţii strânse cu cea din Imperiu, cu Biserica din Capadocia (cf. actul de martiraj al Sf. Sava Gotul şi scrisoarea Sf. Vasile cel Mare). Unii dintre creştinii supuşi represiunii s-au refugiat în Imperiu, alţii au fost martirizaţi, precum Nichita, Inna, Rhima. Alte comunităţi ortodoxe se aflau în Muntenia, în zona râului Musaeos (Buzău): se găseau aici biserici în „sate” şi „oraşe”, unde slujeau preoţi ca Sansalas, Guthicas şi Sf. Sava. Un alt nucleu se afla în apropierea ţărmurilor Dunării de Jos-menţionăm martirii: pr. Bathusios, pr. Vercas, eremitul Argyla-moaştele lor au fost adunate de regina Gaatha, creştină dreptcredincioasă. Prin urmare, prezenţa unor comunităţi creştine ortodoxe, în spaţiul nord-dunărean, în secolul al IV-lea, este o realitate. După ce vizigoţii au părăsit nordul Dunării (Muntenia), sub presiunea hunilor, bisericile creştine din spaţiul extra-carpatic, alcătuite în special din populaţie autohtonă, şi-au continuat existenţa şi legăturile cu Imperiul.

Dintre creştinii nord-dunăreni, cel mai cunoscut era Ulfila, episcop arian al goţilor; el conducea Biserica ariană din „Gothia” de pe malul stâng, în 341-348-ulterior, el părăseşte Dacia şi se retrage în sud, în Imperiu, sub presiunea lui Aorich, regele vizigoţilor. În urma predicilor sale, mulţi locuitori nord-dunăreni au îmbrăţişat arianismul, goţi, autohtoni, geţi în curs de romanizare şi daco-romani. Ulfila predica în greacă, latină şi gothică. Prezenţa unor creştini de origini etnice diverse este o realitate, în secolul al IV-lea, alături de o biserică ortodoxă şi una ariană, la nord de Dunăre, a existat şi o biserică audiană, înfiinţată de adepţii acestei secte. Specificăm că Audius, pentru ideile sale antropomorfe, a fost exilat de împăratul Constantinus II în Scythia Minor, apoi a trecut în „ţara goţilor” la nord de Dunăre, unde a propovăduit „luminile credinţei”, a întemeiat mănăstiri cu reguli clare şi a făcut mulţi prozeliţi printre latinofoni. Urmaşii săi au fost Uranios din Mesopotamia şi Silvanus, dar numărul adepţilor a scăzut şi ei s-au refugiat în Imperiu.

——————————-

Ioan POPOIU,

istoric/teolog

27 martie 2019

Ioan POPOIU – Afirmarea unei naţiuni: România 1866 -1947 (43)

RĂZBOIUL PENTRU ÎNTREGIREA NEAMULUI (1916-1919)

 

La 4/17 august 1916, au fost semnate la Bucureşti (în locuinţa lui Vintilă Brătianu), Convenţia politică şi Convenţia militară, între România, pe de o parte, Franţa, Anglia, Rusia şi Italia, pe de altă parte, în total fiind semnate cinci exemplare originale. Cele două convenţii prevedeau recunoaşterea drepturilor României asupra teritoriilor locuite de români din Austro-Ungaria şi garantau integritarea teritoriului ei, din august 1916. În schimb, România se angaja să declare război Austro-Ungariei până la 15/28 august 1916, cel mi târziu, iar Rusia se angaja să declanşeze o puternică ofensivă pentru a uşura intrarea armatei române în acţiune, şi să asigure apărarea portului Constanţa. În privinţa cooperării militare, era preconizat front distinct de operaţiuni, pe bază de egalitate, între cele două armate. Semnarea documentelor a fost ţinută într-un secret desăvârşit, la Viena nu se ştia nimic, iar în Transilvania comandamentul militar nu luase niciun fel de măsuri de apărare, mişcările de trupe ce precedau intrarea în acţiune au fost mascate cu grijă. 58

După semnarea Tratatului de alianţă cu Antanta, decizia de intrare în război trebuia ratificată şi, în locul Parlamentului aflat în vacanţă, a fost convocat Consiliul de Coroană, la 14/27 august 1916, la Palatul Cotroceni. La şedinţa Consiliului au participat, alături de Brătianu şi membrii guvernului (printre care Em. Costinescu, I. G. Duca, V. Antonescu ş.a.), preşedintele Camerei, M. Pherekyde, vicepreşedintele Senatului, C. F. Robescu, foştii prim-miniştri, P. P. Carp, Th. Rosetti şi Titu Maiorescu, şefii partidelor politice, Al. Marghiloman, Take Ionescu, N. Filipescu şi doi foşti preşedinţi ai Camerei. Dezbaterile Consiliului au fost conduse de regele Ferdinand, care avea alături, în dreapta sa, pe prinţul moştenitor Carol. Suveranul a deschis şedinţa, vizibil emoţionat, şi a anunţat hotărârea guvernului său de a intra în acţiune alături de puterile Antantei: ,,Am convocat pe mai marii ţării, nu ca să le cer un sfat, ci să le cer sprijinul. Văd situaţia în aşa fel încât nu mai putem rămâne în neutralitate…Guvernul…crede şi el că a venit momentul să începem războiul…”. El a mai adăugat că s-a învins pe sine, considerând că este în interesul ţării să facă acest pas, aprobând hotărârea guvernului său.

Invitat de rege să vorbească, P. P. Carp a refuzat, dar a cerut explicaţii lui Brătianu, care a afirmat că, în acel moment, ,,toată latinitatea este în tabăra contra Germaniei”, neutralitatea nu era garantată de nimeni, încât s-a decis intrarea în război, pentru implinirea idealului naţional: ,,Şi eu şi ţara suntem în ceasul de faţă angajaţi, nu mai putem da înapoi”. Take Ionescu, care a luat cuvântul, a fost de acord cu intrarea în război, şi N. Filipescu şi Al. Marghiloman, care a adăugat că decizia a fost luată ,,în grabă”. Luând cuvântul, după ce a fost invitat de două ori, Carp a fost categoric împotriva intrării în război, a lupta alături de Rusia este contrar intereselor ţării şi dinastiei, hegemonia rusească, la sfârşitul războiului, va însemna ,,sfârşitul românismului”, el nu poate accepta ,,pieirea României”, apoi, sentenţios şi dramatic, se adresează regelui astfel: ,,Am trei fii, îi dau pe toţi M. V. să se bată şi să moară. Iar eu mă voi ruga lui Dumnezeu ca armata să fie bătută, căci numai astfel România va putea să fie scăpată”. Regele a reacţionat iritat, subliniind: ,,România nu a adus pe regele Carol, unchiul meu, ca să întemeieze o dinastie germană la gurile Dunării, ci o dinastie naţională şi revendic pentru Casa mea (regală) cinstea de a fi îndeplinit în întregime misiunea pe care acest popor i-a încredinţat-o”. Şi Brătianu a fost nemulţumit de atitudinea lui Carp, reproşându-i că nu mai poate ,,avea nimic cu această ţară şi acest neam”.

În finalul dezbaterilor, într-o pledoarie magistrală, primul ministru I. I. C. Brătianu a arătat: ,,Într-o vâltoare ca aceea a actualului război, în care toată lumea se preface, o ţară ca a noastră, o ţară cu aspiraţiuni naţionale, nu poate să rămână până la capăt neutră, fără să-şi compromită tot viitorul. Prin urmare, se impune să ieşim din neutralitate! Pe de altă parte, având drept ideal unitatea naţională, suntem datori să urmărim realizarea lui, căci cine ştie dacă, în decursul veacurilor, vom mai găsi un prilej atât de favorabil ca cel de azi…Fără îndoială, cred că din acest război vom ieşi învingători, dar nu sunt sigur, poate să fim şi învinşi. De aceea vreau să se ştie bine şi de toţi că, chiar dacă ar fi ieşim învinşi, tot cred că ţara…trebuie, în această clipă a evoluţiei ei istorice, să facă acest gest. În viaţa naţiunilor sunt afirmări de drepturi care cântăresc mai mult decât izbânzile trecătoare şi sunt gesturi de abdicare, de dezertare morală, care compromit viitorul lor pentru veacuri de-a rândul…De aceea, chiar dacă ar fi să fim bătuţi, prin faptul că patru din cele mai mari puteri ale lumii au recunoscut temeinicia revendicărilor noastre nţionale şi au consfinţit printr-un act solemn hotarele etnice ale românilor de peste Carpaţi, cauza românismului va face un pas înainte mai mare şi mai însemnat decât oricând. România s-a angajat deja şi nu mai putea da îndărăt, că ţara întreagă şi toţi românii de peste munţi aşteaptă cu nerăbdare intrara României în război”.

Brătianu a adăugat, în încheiere, că este conştient de ,,covârşitoarea răspundere” pe care şi-a asumat-o, apoi îl sfătuia pe rege ,,să tragă spada şi să intre acuma în luptă alături de Aliaţi, împotriva Puterilor Centrale”, revendicând pentru sine însă ,,întreaga răspundere a acestei politici”. Regele a făcut apel, la sfârşitul discuţiilor, la sprijinul tuturor pentru depăşirea greutăţilor legate de război, căci ,,răspunderea va fi a tuturora, chiar şi a celor care au alte păreri”. În seara de 14/27 august, România declara război Austro-Ungariei, ministrul român la Viena, E. Mavrocordat a prezentat textul declaraţiei la ministerul de externe, trimis prin maiorul Stârcea cu o săptămână înainte . Ca urmare, la 15/28 august, Germania a declarat război României, ulterior, la 17/30 august, Turcia a declarat război României, iar la 19 august/1 septembrie, Bulgaria a făcut acelaşi lucru.  După declaraţia de război, prin decret regal, se interzicea orice comerţ cu ţările Puterilor Centrale. În sfârşit, în seara de 14/27 august, a fost publicat decretul de mobilizare al armatei române.

După campania din 1913, s-au luat de îndată unele măsuri pentru întărirea capacităţii de luptă a armatei, bugetul ministerului de război a fost sporit cu 20%, el crescând de la 81,6 milioane, în 1913, la 97,8 milioane, în 1914. Pentru nevoile armatei, au fost acordate şi două credite extraordinare, unul de 107 milioane şi altul de 196 milioane lei, pentru o perioadă de cinci ani. În aceşti ani, au crescut şi efectivele armatei: dacă în 1913, forţa armatei la mobilizare totaliza 10 600 ofiţeri, 460 000 trupă şi 150 000 cai, după numai trei ani (1916), ea a atins un număr aproape dublu, respectiv 19 843 ofiţeri, 813 758 trupă şi 281 210 cai. România nu dispunea de armament corespunzător şi a trebuit să-l procure din străinătate, la 8 martie 1915, România a semnat o convenţie cu Franţa pentru livrarea de material de război.

Cu toate acestea, România intra în război cu o armată insuficient dotată, ,,în special, intram cu foarte puţină artilerie grea, mitraliere şi aeroplane”. La 15/28 august 1916, când s-a decretat mobilizarea, armata română cuprindea: 2 divizii de cavalerie, 20 divizii de infanterie, 1 brigadă de grăniceri, 5 brigăzi de călăraşi, 2 brigăzi de artilerie grea, 1 regiment şi 1 divizion de artilerie de munte, artilerie antiaeriană (113 tunuri), trupe de geniu (1 regiment de căi ferate, 1 regiment de pontonieri şi 1 batalion specialităţi), 4 escadrile de aviaţie, cu 28 de aparate, apoi marina militară. Au mai fost mobilizate artileria de poziţie şi a capetelor de pod, cu 24 baterii, respectiv 26 baterii. În concluzie, totalul forţelor mobilizate de România, în august 1916, cuprindea 336 batalioane de infanterie cu 413 mitraliere de câmp şi 161 de poziţie, 104 escadroane de cavalerie cu 40 mitraliere şi 379 baterii de artilerie de diferite specialităţi şi calibre.

Intervenţia României oferea ,,avantajul de a deschide frontul balcanic pentru armata sârbo-rusă, concentrată în Basarabia, care, traversând Dobrogea, va putea înainta în întâmpinarea armatei de la Salonic”. Armata română intra în război în condiţii neprielnice, dispunând de insuficiente mijloace şi trebuind să lupte pe un front de aproape 1500 km, între Vatra Dornei şi Turnu Severin, mai întins decât frontul rusesc (1100 km). În momentul intrării în acţiune, armata cuprindea cinci corpuri de armată, iar materialul de război a fost completat prin aprovizionare din străinătate. Planul român de operaţiuni a fost elaborat în concordanţă cu adoptarea hotărârii de declanşare a ofensivei peste Carpaţi şi de defensivă pe linia Dunării. Acest plan a fost elaborat la  insistenţa comandamentului rusesc, sprijinit de cel francez, cu toate că guvernul român lua în calcul primejdia unui atac prin surprindere dinspre sud. Marele cartier general român a decis să respingă propunerea generalului Alexeev, din ianuarie 1916, şi a generalului Joffre, din iunie 1916, privitoare la o acţiune cu majoritatea forţelor împotriva Bulgariei, şi şi-a însuşit un plan adoptat, în linii generale, încă din octombrie 1914. Acest document militar este cunoscut sub titlul de ,,Planul de campanie român din 1916”, cât şi sub numele de ,,Ipoteza Z”.

Acest plan de campanie se întemeia pe cele două documente fundamentale, Tratatul de alianţă şi Convenţia militară, semnate între România şi Antanta, la 4/17 august 1916. În Tratat, era consemnată recunoaşterea drepturilor naţionale ale României, iar în Convenţie, era menţionată intrarea în război, ,,la 15/28 august, (la opt zile după ofensiva de la Salonic)” (art.1), ,,armata rusă se angajează să acţioneze energic pe tot frontul austriac…, în special (o) ofensivă viguroasă în Bucovina” (at. 2), iar ,,aliaţii (anglo-francezi) se angajează să precedeze cu cel puţin opt zile, printr-o ofensivă fermă a armatelor de la Salonic, intrarea în război a României” (art. 3). Scopul general al războiului era menţionat în Planul de campanie (cap. 1), iar scopul strategic consta în ,,nimicirea forţelor inamice” din Transilvania, debuşarea în câmpia ungară şi atingerea văilor Tisei şi Dunării. Ca urmare, cea mai mare parte a forţelor, armata de nord, armata I şi armata II, trebuiau să acţioneze ofensiv în Transilvania, Banat şi Ungaria, iar armata III trebuia să se menţină pe poziţii defensive în sudul ţării, la Dunăre şi în Dobrogea, în sfârşit, era prevăzută şi o rezervă generală, formată din două divizii, în zona Bucureştiului. Intrarea în război a României, raportată la situaţia de pe teatrele de război, ar fi putut avea loc cu cel puţin o lună mai înainte sau mai târziu, cee ce ar fi permis exploatarea elementului surpriză. Intrarea s-a datorat insistenţelor aliaţilor, fiind grăbită de aceştia, după cum declara generalul F. Gambiez: ,,fără îndoială, România fusese aruncată într-o  aventură”.

—————————————–

Prof. Ioan POPOIU

24 martie 2019

Ioan POPOIU: Mariana GRIGORE – Mă gândesc uneori să dau scrisului tăcerea cuvântului

La editura ieşană Pim, a apărut, la sfârşitul anului 2018, volumul IUBIRE… LA RĂSCRUCE DE TRĂIRI, aparţinând poetei MARIANA GRIGORE, ilustraţiile grafice şi coperta fiind executate de graficianul Mihai Cătrună. Volumul este însoţit de ,,Cuvântul autorului”, în care poeta specifică: ,,Aceasta carte este dedicată mamei mele, aripa albă de iubire întru eternă amintire”, adăugând aceste versuri (catren): ,,Iubire la răscruce de trăire, / Trăind iubind mereu iubire / Şi când m-ating trăiri din tine / din colb şi lut, renasc iubire”! Prefaţa volumului este semnată de scriitoarea Elena Volcinschi, care vorbeşte despre dificultatea de a vorbi despre poeta Mariana Grigore, ,,această minune a condeiului”! Autoarea prefeţei mărturiseşte că, prin scrierile ei, poeta merită ,,cu prisosinţă” să se afle pe ,,marea vatră a culturii noastre”!

Poeta se prezenta pe sine astfel: ,,M-aş descrie, în puţine cuvinte, a fi un om complex în simplitatea sensibilului şi simplu în complexitatea trăirilor. Scrisul este oaza mea de frumos, din care beau aripi de fluturi şi apoi zbor din cotidianul supraaglomerat de terna nevisare, în lumea neasfaltată a Universului”. Pentru cititorul interesat, să adăugăm că poeta Mariana Grigore este născută la 7 septembrie 1969, în Racoviţa, în apropiere de Targovişte, a urmat Liceul economic în acest oraş, apoi Facultatea de Drept la Bucureşti, fiind consilier juridic la Banca Comercială Romană. A început să scrie devreme (,,scriu de când mă ştiu”, spune poeta), dar mult timp nu şi-a putut învinge ezitarea şi modestia, pentru a încredinţa tiparului propriile creaţii. Înainte de apariţia în volum, poeta a fost prezentă în revista ,,Eminesciana”, Antologia literară a revistei ,,Eminesciana”, Antologia de note, recenzii, cronici şi comentarii critice ,,Vama Viselor”, Antologiile ,,Vara cuvintelor” şi ,,Toamna cuvntelor”, sub egida revistei ,,Ecreator” şi Revista de poezie ,,Parnas XXI”.

În cele din urmă, debutul a avut loc în 2017 (Adjud, Armonii culturale), cu volumul TABLETE PENTRU SUFLET CALD! În prefaţa volumului de debut, semnată de Gheorghe A. Stroia, membru al Academiei Româno-Americae de Arte şi Ştiinţe, se arată că Tablete… ,,are toate caracteristicile unui jurnal intim, o (re)culegere de ganduri de iubire, născute firesc, din preaplinul său sufletesc şi dăruite ca ofrandă persoanei iubite”! Volumul conţine atât ,,proprietăţile unui jurnal personal…, cât mai ales atributele unor veritabile poeme în proză”, cartea ,,debordează de romantism”, ilustraţiile graficianului Mihai Cătrună conferind ,,un plus de sensibilitate şi delicateţe întregului”. Autorul prefeţii conchide că TABLETE… este o ,,Casă în care iubirea este la ea Acasă”, citând cuvintele lui Antoine de Saint Exupery: ,,înainte de orice, dragostea este ascultare în tăcere”!

În poemul cu care se deschide volumul, ,,Mereu am aşteptat să apari, suflet cald!…”, autoarea ne dezvăluie optica sa poetică: ,,Dorul meu de tine răspundea la apelativul ,,jind”…sau ardoare…căutare…fără chip, neîntrupat în carne şi oase, plămădit doar din vise şi poveşti nescrise… Nu avea vârstă, timp, acum sau viitor prezent… Era doar energia pură, care respira prin fiecare por, foame de iubire şi sete de fericire…Fiecare gând trăia într-un vis…”. Într-un alt poem, în acelaşi spirit, poeta notează: ,,Suflete frumoase, priviţi oglinda vieţii, aşa cum fac poeţii…şi mângâiaţi-i chipul, cu braţe de iubire, ca să reflecte-n ea, a voastră fericire…” (Am simţit că eşti tu, suflet cald!). O poezie ne întâmpină cu această mărturisire: ,,Îmi simt uneori inima ca pe un tablou neterminat, pe care pictorul timp l-a abandonat într-un ungher de cameră, pe un şevalet prăfuit, acoperit de semiumbra anilor…”. Practic, întregul volum respiră aceeaşi atmosferă, sunt texte poematice superbe, ultimul poem din volum încheindu-se cu această confesiune: ,,Ce bine îmi e lângă iubirea ta…îmi şopteşte steaua mea!…Plutesc…pentru că te iubesc…pe un orizont fără de timpul ieri sau spaţiul mâine…şi mă gândesc doar la tine…” (Cu un ochi de soare plâng în lună).

Volumul recent apărut, IUBIRE…, menţine această caracteristică, iar ca element de noutate, poeta mărturisea într-un interviu: ,,este noutate din punct de vedere al genului literar, poezie, care precede poemului în proză din cartea de debut”. Poeta sublinia, ca o particularitate a noului volum: ,,Această carte este icoana sufletului meu. Când Dumnezeu i-a dat haină divină mamei, cartea se afla la tipar. De acolo a ieşit cu aripi pe umeri şi lacrimi pe suflet”!

Poemul care deschide volumul are dimensiunea unei ars poetica, care defineşte liric linia întregul op: ,,Mă gândesc uneori să dau scrisului tăcerea cuvântului, / să-l închid între paginile albe ale unei colivii fără litere / şi printre zăbrele de timp static să-l privesc cum scrijeleşte pe pereţii cerului, / un vid de silabe încâlcite printre iţele semnelor de întrebare”. Poeta îşi propune ambiţios să fixeze (,,ţintuiesc”) ,,monologul fiecărei preaslăviri de sine / a celor ce privesc din susul unui jos / şi dintr-o judecată, un silogism ne-arată, cu o ghitropă cnut / ce biciuie pe rând sentinţe şi osânde din inchiziţii crude”. Dar ea se retrage în modestie, refuzând să-şi asume postura divină: ,,Sunt doar un om ce simte puterea din cuvinte / şi modelează gânduri, iubirea printre rânduri, / privind la ceru-n care o stea sunt, căzătoare” (Mă gândesc uneori…). O dată definită linia lirică, putem urmări în cuprinsul poemelor cum este aceasta aplicată de către poetă. Putem afirma că am decriptat tendinţa (caracteristica) fundamentală a volumului, predominantă este iubirea, aşadar poezia de dragoste. Iată spre exemplificare ,,Simfonia iubirii”: ,,În noaptea asta… vreau să uit de mine / Să nu mai fiu când fi-va tu un eu / (…) În noaptea asta…vreau să-aprind un rug / Pe coapsa-nfometată de iubire / (…) În noaptea asta…cu falxul buzelor fierbinţi / Să mă aduci sărutului ofrandă / (…) În noaptea asta…fi-vom numai unul, / În crisalida unui apogeu, / (…) În noaptea asta…nume nu mai port / Şi nici veşmânt să îmi acopăr trupul / În noaptea asta sunt ce nu am fost…/ Un zbor, sau un atol sau doar un dans de fluturi. / În noaptea asta…pluti-vom amândoi / Cu aripile-ncolăcite-n simetrie / Căci zbor vom fi unul pentru doi / Tu cer albastru, eu…o simfonie”. O altă poezie relevantă de dragoste este ,,Astăzi te ţip cu sunetul vino…”: ,,Mă sfiesc să mă acopăr cu tine / dar, / prelungirea braţelor mă atrage sub covorul de frunze / al culorii florilor de cireş. / (…) …ce formă are dragostea ta ? / Închid ochii… / mă aşez necuminte în inima ta…/ voi cânta / the blues for you…”.

Poeta obţine o foarte reuşită poezie de atmosferă, de un lirism fermecător, ca în poemul ,,Mâine”: ,,Când voi adormi pe pieptul / bătăilor tale de inimă / şi voi striga / respiraţia sacadată / cu numele tău, / atunci să ştii că mâine / e timpul ce s-a oprit / în noi”. Atmosfera specifică poemelor, predominantă în volum,o regăsim lesne: ,,În această noapte, / visul se face puls în respiraţia unei şoapte …mângâie bătăile / de inimă ale unui orologiu / ce-a oprit secunda pe talpa unei clipe…şi atinge degetele / de lumină / răsfirate prin pletele sufletului adormit pe tâmpla unei emoţii / nemuritoare…” (În această noapte). Sunt multe poeme de dragoste de o frumuseţe poetică aparte, am putea cita poeme întregi, ne oprim însă la acesta: ,,Iubeşte-mă…ca şi când aş fi ultima nuanţă de albastru / ce desenează zborul pe aripa unui pescăruş, în căutarea / ţărmului cu strigăt de mare…/ (…) Iubeşte-mă ca şi când îmbrăţişarea nu ar exista / fără iubirea mea…/ Iubeşte-mă şi taci…nu spune un cuvânt…coboară pleoapele…/ şi…doar iubeşte-mă” (Iubeşte-mă…ca şi când aş fi ultima nuanţă de albastru). O poezie de dragoste deosebit de elocventă este ,,Definiţie ?”: ,,Ce e iubirea, / (…) Ea curge organic, / astral, / platonic, / visceral, / (…) Deţine cineva / răspunsul la paranteza unui eu / neînchis în eliberare, / care caută pe cine în când, / de ce în unde, / (…) Ce e iubirea !? / Iubire”. Semnificativă, sub aspectul conţinutului, este o altă poezie pe tema dragostei, ,,Anamneză”: ,,Iubite, / Îţi aminteşti atingerea-aceea de foc din care curgeau picături / de cer în palmele vântului, când îmi răsfira pletele printre / degetele tale ? / Mai simţi şi  acum pulsul clipei care ne modela zâmbetele / în unduiri felinice, / pe lângă buzele uscate de atâta însetare ?… / (…) Iubite, / nimic nu s-a mai întâmplat de când timpul a rămas în urmă / cu acea secundă din care ne curgeau clepsidre în desenul / paşilor / pe ţărmul din noi, / Iubite, / doar timpul nostru captiv mai e între noi …/ Şi ne aşteaptă să-i fim culoarea…doi”.  Un poem de dragoste de o frumuseţe copleşitoare este ,,Flamenco”, din care putem cita aproape în întregime: ,,Vino, / Cu tălpile paşilor / să-mi calci pasiunea / sedusă/ de unduirea capei unui paso doble / dansând fericirea / în extazuri de o mie de sunete / ce curg într-o singură trăire / (…) Vino, / Cu o ,,dejado” aruncată neglijent / pe umărul meu stâng / dezgolit / până la coapsa unei ,,soledad” / în ,,compas” de viaţă / râvnită / rănită / îmbrăcată / cu ,,Bata de Cola” / vândută de o ,,bailaora” / ce aşteaptă la drum de seară / să-i cânte o chitară / Vino, / acolo unde te aştept / şi mă vrei (poate), / departe de doi într-o singurătate / sau o trădare / cu mască de armonie / pe chip de iubire/ Vino! / dar, / nu înainte de a învăţa / sensul neexplicat / al cuvântului / ,,stay” / ( with my heart)”. Este o bijuterie lirică a poetei!

Volumul are o tematică diversă, dar iubirea este cvasiprezentă: ,,Ard, / mă reaprind / Ard / şi mă sting / pe rugul ce bate clopote de văpăi / în raiuri fără nume…/ Îmi rupi braţele / crescându-mi aripi sub pământul / ce-mi lasă fără aer / febra de zbor… / Mă înalţ şi mă cobori / un abandon de aripi în ceară de Icar… / E doar un vis… / sau, / poate-un Zburător…” (Zbor prin nopţi cu aripi…). Un alt poem este de aceeaşi factură: ,,Îmi sorbi picăturile de fior / Se zvârcolesc / Fierb / Tresar sub focul care îneacă / flacăra în tremurul setei ce mă frige / O foame devoratoare / de îndoială / în zbateri inutile / de respingeri / ale trupului / topit în abandonul / clipelor, / (…) Îţi beau ploaia în forma genunchilor / ce tremură arcuiţi pe coapsa / unei vâltori de curgeri / fără nume / (…) Atât de multe ploi sunt între noi …” (Dans în ploaia dintre noi…). Sunt poeme cuceritoare prin lirism şi nu putem, fie şi în spaţiul limitat al unei recenzii, să nu le menţionăm: Monolog… în dialog turcoaz… (,,Talazuri sparg tăcute albastrul ce se-aşterne / sub tălpile încinse de-a zborului chemare / Şi nu mai ştiu de caut un sens ca să prosterne / o urmă fără umbră ramată în visare”), Persuasiune într-o clipă de smarald… (,,Îţi aminteşti faleza aceea albă care ne aduna paşii din frânturi / de urme?…şi, modelându-le cu aerul rarefiat ce se agăţa de / respiraţia privirii cu care ne sorbeam sarea de pe ultimul sărut,”), Acronim pentru iubire… (Eu, / acel tu care-mi fierbe în viscerele gândului / se încolăceşte în alunecare pe coapsa unei mângâieri / atinge trupul visului descompus în miriade de simţuri”). Şi această înşirare ar putea continua, nenumărate sunt poemele care ilustrează calitatea volumului, chiar şi numai prin menţionarea titlurilor respective.

După aceste extrase semnificative, putem încerca o concluzie: Mariana Grigore este o poetă a iubirii, poemele sale, superbe, cuceritoare, sunt o desfătare pentru iubitorul de poezie, într-o tonalitate elevată, spirituală, aproape nepământeană. Poeta îmi mărturisea odată, într-o confesiune personală: ,,Ioan, eu iubesc IUBIREA”!

——————————-

Ioan POPOIU

23 martie 2019

Ioan POPOIU: Creștinarea românilor (VIII)

Păgâni şi creştini la sud şi est de Carpaţi

Aspectul distinctiv ce caracterizează teritoriile dintre Nistru, Carpaţi, linia limesului Transalutanus şi Dunăre, în primul secol de după retragerea romană din Dacia şi din sudul moesiac al Moldovei, este închegarea treptată a unei societăţi multietnice, datorată convieţuirii geţilor (autohtonilor), cei mai numeroşi, cu seminţiile germanice (vizigoţi, thervingi, taifali, vandali), iraniene (sarmaţi, roxolani, alani), daco-romani şi alte elemente alogene. Această realitate istorică este documentată arheologic de cultura Sântana de Mureş- Cerneahov, care a avut urmări în plan spiritual: coexistenţa unor credinţe, practici şi rituri de tradiţii diferite, păgânismul getic, germanic, iranian (scitic), dar şi creştinismul. Realitatea istorică menţionată, etnică, religioasă, culturală complexă ne ajută la înţelegerea permanenţelor, discontinuităţilor şi elementelor noi din evoluţia fenomenelor religioase, în spaţiul extra-carpatic, precum şi premisele caracterului popular al creştinismului românesc. Aflat în afara Imperiului, locuit de o populaţie eterogenă sub aspect etnic, lingvistic şi cultural, teritoriul de la sud şi est de Carpaţi trebuie să fi fost, în secolul al IV-lea, un bastion al păgânismului. Patrimoniul religios al populaţiei getice nu se deosebea esenţial de acela din secolele II-III. Este vorba, în aceste teritorii, despre o societate în care absenţa oricărui locaş de cult, inexistenţa unei caste sacerdotale şi a unei literaturi religioase, lipsa simulacrelor, a sacrificiilor şi ofrandelor denotă faptul că ideea de religie nu presupunea neapărat conceptul de divinitate. Universul religios se reducea la credinţe, practici şi rituri a căror semnificaţie sacră decurgea din ele însele-unele elemente vechi ale spiritualităţii getice clasice au supravieţuit în această epocă târzie.

Izvoarele literare nu oferă informaţii bogate despre credinţele păgâne ale societăţii multietnice de la sud şi est de Carpaţi, doar descoperirile arheologice oferă date mai semnificative. Mulţi dintre locuitorii alogeni şi poate autohtoni ai spaţiului extra-carpatic, care erau incineraţi, dar şi înhumaţi, erau însoţiţi de ofrande animale şi vegetale. Obiectele aflate în morminte au o semnificaţie cultuală şi reprezintă o importantă sursă pentru cunoaşterea superstiţiilor şi cutumelor din secolul al IV-lea, la sud şi est de Carpaţi. Din analiza întreprinsă rezultă că păgânismul, la sud şi est de Carpaţi, se înfăţişa sub forma unor credinţe, superstiţii, rituri, practici de origini şi tradiţii diverse. Creştinismul în ascensiune a trebuit să disloce nu un sistem religios coerent, unificator, ci un ansamblu de mentalităţi, marginale, ale credinţei. Progresul creştinismului în spaţiul extra-carpatic se izbeşte de tăcerea izvoarelor, multe informaţii scrise, dar puţine date arheologice, iar izvoarele scrise sunt contradictorii, de aceea istoria creştinismului, în Moldova şi Muntenia, în secolul al IV-lea, este dificil de reconstituit. Răspândirea creştinismului la sud şi est, în rândul populaţiei autohtone şi alogene, a fost rezultatul unor factori (influenţe), realităţi locale interne şi condiţionări externe. Începutul religiei creştine în spaţiul extra-carpatic s-a plasat în sudul Moldovei, încorporată în Moesia Inferior până la sfârşitul secolului al III-lea.

Creştinismul pătrundea, în secolul al IV-lea, şi în teritoriile necucerite de Imperiu, dar factorul decisiv al progresului noii credinţe, la sud şi est de Carpaţi, a fost contactul permanent, sub diferite forme (circulaţie internă, acţiuni politice, stăpâniri periodice, relaţii economice) al populaţiei din stânga (nordul) Dunării cu romanitatea sud-dunăreană. Pentru autohtoni, răspândirea creştinismului a reprezentat continuarea însuşirii unor elemente de civilizaţie romană, noua credinţă a fost un mijloc de integrare a etnosului getic (dacic) într-o lume ale cărei valori nu-i erau străine. În secolul al IV-lea, s-a născut în mediile populare (probabil) conceptul de „Romania”, prin care se desemna, deopotrivă, „unitatea ecumenică” înfăptuită de Imperiul creştin, „sentimentul colectiv” şi „voinţa celor ce-i împărtăşeau religia” de a-i fi cetăţeni şi de a-i îmbrăţişa civilizaţia (Meslin). În felul acesta, apartenenţa la comunitatea creştină înlătura barierele etnice şi propunea o nouă identitate, cea dintre romanitate şi creştinism. Paul Orosius spune: creştinii persecutaţi de Athanarich (regele vizigot) pentru credinţa în Hristos, cei mai mulţi dintre ei „au fugit pe pământ roman, fără teamă de duşmani, cu încredere că mergeau la nişte fraţi”. Scrierile din zonă exprimă această realitate, ceea ce probează formarea în mediul creştin dunărean  a conştiinţei apartenenţei la „Romania” (creştină).

Nucleele creştine nord-dunărene s-au consolidat sub Diocletian, când numeroşi creştini s-au refugiat la barbari, dar şi în secolul al IV-lea, prin pătrunderea triburilor germane  (goţii) din nordul Mării Negre în regiunea Dunării de Jos. Ca factori externi importanţi ce au contribuit la consolidarea şi răspândirea noii religii, la sud şi est de Carpaţi, menţionăm construirea de romani pe malul stâng al Dunării a unor puncte fortificate şi controlul unor teritorii din nordul Dunării, până la Brazda lui Novac, din câmpia munteană, şi sudul Moldovei. Ca factori însemnaţi s-au aflat şi „puncte de trecere” comune de pe linia Dunării: Durostorum, Noviodunum, Dinogetia. Şi locurile de pelerinaj din Scythia Minor au avut un rol în atragerea creştinilor din nordul Dunării. Un rol decisiv în ascensiunea creştinismului la nord de Dunăre l-a avut implicarea directă a autorităţilor imperiale în propagarea religiei noi printre triburile germanice, fapt cu urmări importante şi pentru populaţia autohtonă getică şi daco-romană. Istoricii au subliniat motivaţia politică a convertirii şi prioritatea puterii laice în faţa celei ecleziastice în misiunile creştine printre barbari. În nordul Dunării, acţiunea de convertire la creştinism a fost deschisă de Constantin (306-337), care, după ce îi învinge pe goţi şi pe sarmaţi, cu „ajutorul trofeului creştinismului ”, în tratatul (foedus) din 332 prevedea libertatea credinţei pentru creştinii din nordul Dunării. Acţiunea aceasta a continuat sub Constantius II (337-361), în timpul căruia integrarea în creştinătate a populaţiilor „extra fines” a fost elementul cel mai eficace pentru universalismul roman. Astfel, consacrarea, în 341, a lui Ulfila ca „episcop al creştinilor din ţara getică” a fost cel mai semnificativ gest politic al Imperiului la nord de Dunăre, la mijlocul secolului al IV-lea, aceasta este şi o dovadă că pe malul stâng se închegaseră comunităţi creştine. Împăratul Valens (364-378) a urmat exemplul celor doi împăraţi, el a trimis episcopi şi misionari printre goţi (arieni). În concluzie, creştinarea devenise garantul fidelităţii faţă de Roma.

 Răspândirea creştinismului în regiunile extra-carpatice consolida legăturile dintre comunităţile nord-dunărene şi cele din sudul fluviului, acestea fiind favorizate şi de extinderea jurisdicţiei arhiepiscopiei de Constantinopol, la sfârşitul secolului al IV-lea, asupra eparhiilor din dioceza Tracia şi a „ţinuturilor barbare” dependente de acestea. Difuzarea credinţei s-a manifestat prin evanghelizarea neamurilor de la gurile Dunării-în acest sens s-au desfăşurat şi acţiunile Sf. Ioan Gură de Aur şi ale reprezentanţilor lui în zonă, precum episcopul Teotim I de Tomis. Un alt element de menţionat: exilarea în „Scythia” de dincolo de Istru a ereticului Audius, prozelitismul acestuia şi viaţa creştină exemplară a adepţilor săi au contribuit la difuzarea noii credinţe la nordul Dunării. În privinţa confesiunii, credincioşii extra-carpatici erau, deopotrivă, ortodocşi şi eretici, arieni şi audiani, dar ei convieţuiau în linişte, o particularitate a societăţii multietnice şi religioase (confesionale) din nordul Dunării. Primii creştini din nordul gurilor fluviului erau ortodocşi (niceeni): ei erau atât autohtoni din teritoriile controlate de Imperiu cât şi prizonieri capturaţi de goţi şi carpi-ba chiar, în primul sfert al secolului al IV-lea, în „Gothia” de dincolo de Istru exista o episcopie ortodoxă, condusă de Teofil, participant la conciliul de la Niceea, din 325.

——————————-

Ioan POPOIU,

istoric/teolog

22 martie 2019