Sunt oameni…

 

Sunt oameni floare, înflorind în suflet,

Sunt oameni liniște și începuturi,

Sunt oameni foc și oameni vijelii

Și sunt și oameni ce nu pot iubi.

 

Sunt gânduri pietre, gânduri mângâieri,

Sunt gânduri despre el sau ea sau ieri,

Sunt gânduri ce răzbat orice distanță

Și gânduri ce nu au măcar o șansă.

 

Sunt oameni care plâng și care tac,

Sunt oameni ce zâmbesc și-atunci când cad,

Sunt gânduri ce ridică și înfloresc

Și din nimic cetate ctitoresc.

 

Sunt clipe scurte, ce se risipesc

Printre nisipul ars și clipe vers,

Melodioase ne pătrund în minte

Și ne rămân pe amintiri, veșminte.

 

Sunt oameni lacrimă pe rana ta

Și sunt și acei ce nu te vor uita,

Sunt oameni care pleacă și te lasă

În labirintul vieții fără ață.

 

Sunt răstigniți ce sângerează în tine

Șoptind peste mătănii rugăciune

Și sunt și iude ce te-au sărutat,

Cu aceleași buze ce au complotat.

 

Sunt oameni liturghii pentru cei slabi

Semănători pe suflete, de leac

Și sunt și oameni care doar cosesc

Și seceră în inimi ce iubesc.

 

Sunt oameni suflet și sunt oameni trup

Unii făclii iar alții praf în vânt,

Doar chiriașii în viață, la plecare,

Unii rămân datori, alții icoane.

 

Rătăcitori și dornici de iubire

Risipitori de nopți, la fel de zile,

Sunt oameni ce au fost uitați de ieri

Și sunt și oameni ce rămân eterni!

——————————-

Ileana VLĂDUȘEL

2 iunie 2020

 

Eu cânt

 

Eu cânt, dar Domnul pune notele în mine

Și vocea mea tot de la Domnul vine!

Eu sunt doar mesagerul cel umil,

Al Celui ce m-a miluit cu har divin.

 

Eu cânt, dar cântecul, nu-i despre mine,

E despre frumusețea vieții, despre lume,

Despre credință și despre minuni

Și despre cât de mult ne irosim!

 

Și cântecul e despre Dumnezeu,

Cel ce s-a aplecat pe visul meu

Și la-mplinit, cu harul Lui, să-mi fie,

Pe notele din viață, poezie!

 

Eu cânt, dar cântecul nu-i de la mine,

Nu eu l-am pus pe note și pe strune.

Și în cuvinte nu eu am pus înțeles, nici har,

Aceste sunete care se-aud, sunt dar!

 

Sunt toate de la Dumnezeu, doar El,

A pus la mine-n suflet harul Său.

Într-un cuvânt, de-ți place cântul meu,

Să știi că nu eu cânt, ci Dumnezeu!

 

eu? Sunt doar arcușul mânuit,

De mâna celui care m-a rodit!

Sunt doar penelul care scoate rânduri,

Din mâna care mânuiește gânduri!

 

Eu cânt, dar cântecul nu-i despre mine,

Nu e al meu, eu sunt doar mânăstire,

În care Domnu-ades își odihnește,

Trudite mâini ce visul ni-l rodește!

 

La fel și tu, măiestru menestrel

Ce notele ți le înalți spre cer,

Nu te mândri, nu vocea ta grăiește,

E Dumnezeu ce atât de mult iubește!

24.05.2018

——————————-

Ileana VLĂDUȘEL

Copacul

 

Pete de lumină verde împletite în ramul scut,

Foșnitoarele cuvinte, spun povești de-un timp demult

Peste care-au trecut vifor, soare dogorind și ploi

Tot la fel cum ne vom trece, muritori, trufași și noi.

 

Înălțând către lumină visul verdelui, vestind

Despre începuturi peste anotimpuri ce s-au stins,

Ca străjerul, fără teamă, stă copacul, ancorat

Între rădăcini, de plaiul căruia  îi e soldat.

 

Peste doruri ce adie prinse în ramurile verzi

Construindu-și colivie, cântă fericite gărzi.

Sunetele se ridică din coroanele-cetăți

Compunând o  simfonie pe-ale trilurilor corzi.

 

Tropotind prin frunze arse de a timpului dogoare,

Ciute odihnesc la umbra infinitelor izvoare

De culoare și de hrană, vie, verde, cu nesaț

Mișună aroma caldă de pe mușchiul de copac.

 

El,  copacul, peste care, rânduri, rânduri, înfloresc

Frunzele  din seva  vieții și pe ramuri cald, rodesc,

Își întinde în ocrotire brațe lungi, ispite în veri,

Scuturi împotriva iernii ce prin timp ne-au fost poveri.

 

Blând,  ne pune înaintea pasului iscoditor,

Darul lui din frunze plânse îmbrăcând piciorul gol

De al veșniciei verde, de al farmecului pur

Și ne prinde între mreje sufletul, precum un fur.

 

Suspinând peste regrete, dorul nostru de culori

Și de apa vie a vieții, înălțând ramuri spre nori,

Se îmbracă în așteptarea altui vis cu mușchiul crud

Ce-n iubirea pentru lume, va renaște în curând.

——————————-

Ileana VLĂDUȘEL

22 mai 2020

 

Spune-mi inimă!

 

Spune-mi inimă, mai poți

Cu-atâtea răni să te-odihnești în nopți?

Nefericirea  o mai poți purta de- atâtea lacrimi

Sau mai poți visa?

Dar spune-mi inimă, din tot,

Anume, ți-a aprins ceva vreun foc?

Regreți ceva? Îmi reproșezi ceva?

Dar spune-mi inimă, mă poți ierta?

Și azi, la fel ca ieri, încă-ți mai dau

prilej de lacrimi inimă. Nu vreau!

Dar vezi…nu știu cum fac…ca-într-un ecou,

Pășesc pe același drum și te rănesc din nou!

——————————-

Ileana VLĂDUȘEL

18 mai 2020

Îți caut iubire, portul

 

Îmi lipsești iubire noaptea, când singurătatea poarta

Către inimă-o deschide

Și la mine-n piept pătrunde.

 

Și-mi lipsești iubire ziua când se- întoarce amintirea

Și-mi bate încet la ușă

Și  apoi deschide și intră.

 

Te caut iubire în vise cânt tristețea mă ajunge

Și-ți caut cerul și steaua

Unde te-a ascuns ghionoaia.

 

Pe nisipul ars pășesc încercând să te găsesc,

Dar nu ești, doar urme goale

Și absența ta mă doare.

 

Când oftez și doare oful îți caut iubire portul

Și nava ce mi te-a dus

Mării, să nu te ajung

 

Și privesc spre farul stins căutând urme prin timp

dar nici  tu și nici  catargul

nu mai umpleți astăzi largul!

——————————-

Ileana VLĂDUȘEL

14 mai 2020

La o fereastră

 

În vatră fumegă cenușa,
La o fereastră, stă bunica
Și-ascultă glasul ploii, care plânge
Amarul lumii și în vreme-l strânge!

 

Și plouă, plouă, plouă, peste noi,
Cei care mergem printre clipe goi
De amintirile, care se duc când crești
Și-și plânge buna, jalea, la ferești!

 

Ce-o să mai lase zestre la copii,
Ce-a fost frumos, s-a dus! Ce bogății
Să lase la nepoți? Ploaia tot cerne,
Uitarea peste suflete se-așterne!

 

Unde să caute, unde să ducă,
De unde să mai cumpere sâmburi de nucă,
Porumbi de copt, gutuie îngălbenită
Și în covată, pâinea rumenită?!

 

Din traiul ei sărăcăcios, dar bun,
Din viața ei trăită în ăst cătun,
Nimic n-a mai rămas, doar la fereastră,
Bunica mea plângând și-o floare-n glastră!

 

Aș vrea, când vii, să-ți mai spun o poveste,
Să-ți dau un litru de rachiu, o brânză-n țeste,
Dar drumu-i greu de-acum, în gloată afară,
Se-ngroapă adânc piciorul și-nfășoară

 

Strâns ploaia gleznele și le oprește!
La poarta casei, lacăt ruginește
Și la fereastră praful se așterne!
Bunica, a plecat de ceva vreme,

 

Că ce să facă, ce să mai gătească?
În tindă, bate vântul, în fereastră,
Își țese pânza un păianjen gras.
Din satul bunei, atât a mai rămas:

 

O casă, cu pereții scorojiți,
O poartă ruginită, câțiva pici
Ce se adună seara să se joace
Și-un fus, în care lâna, nu mai toarce!

13.08.2018

——————————-

Ileana VLĂDUȘEL

(Din vol. ,,Casa cu îngeri”)

 

Îmi amintesc…

 

Îmi amintesc nostalgică de-un timp

Când fiecare pas era un cânt,

Când fiecare gest era poem,

Îmi amintesc iubire și te chem!

 

Îmi amintesc și zâmbetul, privirea,

Bătaia inimii, îmi amintesc și ziua

În care prima dată am simțit

Focul ce-a ars în noi necontenit.

 

Îmi amintesc toți norii și din ploi,

Stropii ce-au înecat  iubirea în noi.

Îmi amintesc trecutul. Parcă azi,

Îl retrăiesc mult mai profund. Trufași

 

ne-am despărțit, de parcă niciodată

Nu am fi cunoscut iubirea în viață.

Îți amintești cum adunam din câmp,

Sărutul nopților? Ce anotimp!

 

Încă mai văd cum înflorea iubirea

Când tu și eu ne întâlneam privirea!

De parcă  timpul s-a oprit în loc,

Te simt iubire dar nu te mai văd!

——————————-

Ileana VLĂDUȘEL

11 mai  2020

 

Zmeie

 

Hârtie colorată în drum spre soare

Împachetată în formă de scrisoare,

Ducând spre zările nestăpânite

Visuri de băieței și de fetițe.

 

Sfori colorate și- împletite  în joacă

De mâinile micuțe, se îndreaptă

Spre creste neumblate unde prins

Stă timpul pedepsit, pe veci învins.

 

Purtați de vânt, albaștri telegari

Din ziarele aruncate de cei mari

Duc către continente neumblate

Pe coame colorate, bucălate

 

Urme de zâmbete, rămase prinse

Pe creponata pagină. Cuvinte,

Mâzgălituri astăzi neînțelese

Vorbesc de cavaleri și de prințese.

 

Rămase în tivul timpului, agățate,

Stau clipele copilăriei. Toate

Imaculate, calde și cuminți

Cu zmeie colorate, fără dinți.

 

Hârtia colorată odihnește

În scrinul amintirilor. Pândește,

Momentul când visând, se întorc la joacă

Copiii ce le-au dat formă și viață!

——————————-

Ileana VLĂDUȘEL

8 mai  2020

Despre certitudini și îndoieli

 

Cântecul păsării îmi încântă zorii.

Nu văd pasărea dar trilul ei străpunge zidul închisorii

În care incertitudinea îmi ține închisă îndoiala

Și știu că e undeva pe ramul peste care a zâmbit primăvara.

 

Adierea caldă a vântului îmi strecoară  în piept

Parfumul verde al primăverii și încep să înțeleg

Despre lucruri palpabile și despre imponderabilitate

Și despre cum bucuria îmi poate îmbrăca sufletul, fără haine.

 

Nu pot strânge vântul în palme, nici verdele din iarbă nu-l pot lua

Dar am certitudinea că sunt acolo spre a putea învăța.

Pașii gândului ne poartă cât de departe e nevoie

Pentru a distinge frumusețea din materie.

 

Lumina nu o pot atinge, nu o pot modela, dar prin ea

Am înțeles că știu prea puțin, dar că pot învăța.

Nu știu încă ce e dincolo de lumină dar cât de târziu

Aș vrea să înțeleg despre tot ce nu sunt și aș fi putut să fiu

 

Și despre sacrificiul unui verde ce înmugurește pentru mine,

Despre durerea cerului când lacrima-i cade pe lume,

Îndoirea firelor de iarbă să-mi poată duce în spate

Pașii nesiguri căutând înțelesul din toate.

——————————-

Ileana VLĂDUȘEL

6 mai  2020

 

Timpul regăsirii

 

Ard în noi tăcerile adunate în timp

Rămân în scrum amintirile cuvintelor nerostite

Nu se sting

Fumegă  încă într-un ecou al dezamăgirilor

Azi e târziu să le mai scriem pe portativul timpului

Sau poate

Glasul tău sau gândul meu încă le mai pot readuce la viață

Pierduți pe drumul cenușii, în noi

Iubirea fumegă

E timpul pentru regăsiri, pentru iertări și pentru începuturi

S-a întunecat cerul de cât fum s-a ridicat din regretele aprinse

Și din remușcări

Să nu lăsăm totuși timpul să decidă soarta

Cuvintelor ce încă nu s-au născut

În noi

——————————-

Ileana VLĂDUȘEL

4 mai  2020