Ierodiacon IUSTIN T.: Să nu te-ncrezi în om – dar să-l iubeşti

(“Iată Omul”, Iisus în arta muzeului din Israel)

 

Iubirea cere exerciţii. Ca s-o înţelegi, ca să meditezi la natura ei. Cere întrebări fertile, care-i răscolesc ascunsurile şi posibilităţile neexplorate. Şi iată o dimensiune a ei demnă de cercetare: încrederea iubirii. Dacă am formula ca întrebare, ar fi cam aşa. Putem să nu ne-ncredem în cei pe care-i iubim? Poate fi iubirea neîncrezătoare? Sau are voie să fie neîncrezătoare…?

Adevărurile adevărate, adevărurile frumoase, dumnezeieşti sunt paradoxale. Ele pun în cui mintea noastră. Par că opun două categorii, două realităţi ireconciliabile. Dar exact asta e frumos: Universul însuşi e făcut în antiteze aparent ireconciliabile. De pildă, iată, Domnul nostru Iisus Hristos e şi om şi Dumnezeu. Paradoxul acesta n-o să-l putem împăca niciodată cu mintea noastră raţională. Maica Domnului e şi maică şi fecioară. Un alt adevăr antinomic cu care raţiunea umană n-o să se concilieze niciodată. Dar în faptul că n-o să se concilieze niciodată – tocmai în asta – stă veşnicia acestor adevăruri. Stă eternitatea, imuabilitatea şi desăvârşirea lor.

Şi iată, să propunem un alt adevăr cu care logica noastră umană nu se poate concilia în veci: Să nu te-ncrezi în om – dar să-l iubeşti.

Hmm… Şi cum vine asta? Nu sună oare ca acele triste iertări pe jumătate: „Să ierţi, dar să nu uiţi…”?

Nicidecum, pentru că în acest adevăr minunat încap două planuri de existenţă. Pentru că noi încă trăim în trup, încă vom muri, încă n-am ajuns în Împărăţia Cerurilor. Acolo va cădea cuvântul „să nu te-crezi”. Acolo va rămâne numai „să-l iubeşti”. Dar pentru că n-am ajuns încă acolo, adoptăm acest sanitar şi igienic: „să nu te-ncrezi”. Însă, în acelaşi timp, pentru că spaţiul nostru temporal este înţepat de veşnicie deseori – adică am spune că Împărăţia deja trage cu ochiul în timpul nostru – îl adoptăm pe „să-l iubeşti”, care este, cumva,  din viitorul acelui „dintotdeauna”. Un paradox frumos şi minunat. În cele din urmă, şi ideile morale şi rezonabile pot să fie frumoase. Dar au mortalitate în ele, au o vlăguire. Însă ideile paradoxale lărgesc mintea noastră la nesfârşit. Fiindcă au parfum de veşnicie.

Şi totuşi… cum adică? Să nu te-ncrezi. Atunci de ce să mai iubeşti? La asta se poate ante-răspunde numai într-un mod supra-raţional, cu exemplul Bunului nostru Mântuitor. Mântuitorul păşea pe pământ şi iubea oamenii. Dar, spune Evanghelia, „Iisus nu Se încredea în ei (…) căci El însuşi cunoştea ce era în om”.  (Ioan 2, 24-25). Domnul, pentru că era nu numai Bun, ci şi Înţelept, ştia că în oameni se ascunde potenţialitatea răstignirii lui Dumnezeu. De aceea înţelegea aluatul lor de coruptibilitate, schimbabilitate şi raţiune slabă. Dar îi iubea în pofida acestor failibilităţi, mai presus de ele, de dragul a ceea ce erau oamenii în lumina Lui: creaţiile Lui, lucrurile mâinilor Lui. Chipul Lui. Chiar şi cu o raţiune atrasă de iad şi cu posibilitatea actualizării lui, Dumnezeu era pregătit să-i iubească. Or asta e o contradicţie „revoltătoare”. Revoltător de… frumoasă. Şi dumnezeiască. Pentru că miroase a felul în care gândeşte şi se poartă Dumnezeu.

Dar putem să vrem să nu gândim ca Dumnezeu? Desigur că putem. Dar ştiţi ce se-ntâmplă atunci. Negăm de fapt dualitatea noastră, care este şi a lui Dumnezeu. Iisus este şi om şi Dumnezeu, şi gândeşte şi ca om şi ca Dumnezeu. Când noi alegem să gândim doar ca oameni, ca şi cum n-am avea nicio treabă cu dumnezeirea, şi nici cu veşnicia, gândul nostru se sfârşeşte undeva, în gol, duce la faliment. Şi tocmai pentru că Dumnezeu ştie că suntem cu un picior pe pământ şi cu un picior (deja) în Veşnicie, ne dă astfel de adevăruri pentru noi. „Să nu te-ncrezi în om” sună a ceva foarte pământesc, şi suspicios, şi, pe alocuri – chiar paranoic. Dacă rămâne de unul singur, da, poate să fie. Dar atunci vine cealaltă faţă a adevărului, care e din Cer: „…dar să-l iubeşti”. Şi asta curăţă, vindecă, desăvârşeşte orice coruptibilitate a primului adevăr, a celui aparent lumesc. E uimitor cum Dumnezeu poate să adauge o „coadă” la un gând slab şi falit al nostru şi să-l transforme într-un gând dumnezeiesc. Cel mai clar şi cotidian exemplu este: „sunt păcătos…”. Gând corect, raţional, dar care, lăsat singur, duce uşor-uşor la împietrire sau deznădejde. Dar Dumnezeu vine şi zice aşa: „Ţine gândul acesta. Nu-l arunca de la tine. Însă adaugă la el pe acesta: <Dar Eu te iubesc>”. Şi e minunat aşa. Pentru că niciunul nu poate subzista de unul singur. Iubirea lui Dumnezeu nu există în eter. Ea cade peste o natură umană concretă, failibilă şi mai totdeauna păcătoasă, peste o persoană concretă. Iar eu nu pot fi păcătos în eter. Eu sunt păcătos în faţa lui Dumnezeu, faţă de iubirea Lui. Căci dacă n-ar fi iubirea Lui să mă ţină, ca o plasă, nu m-ar opri nimic ca din păcatul meu să mă arunc în braţele neantului. Formulat antinomic, ca un adevăr paradoxal, ar suna aşa: „Sunt păcătos, dar iubirea Lui mă prinde”.

Dar oare acesta e un gând pentru lumea de azi? Să nu te-ncrezi în om şi să-l iubeşti în acelaşi timp? În logica omenească – nu. Dar în logica dumnezeiască – e singurul viabil. Adică un gând care puterea de a salva lumea, şi pe tine, şi, potenţial, pe celălalt. Şi dacă e să-l aplicăm, el capătă cele mai neaşteptate frumuseţi cognitive, ca nişte răsfrângeri al unei Raţiuni orbitoare în nenumărate vieţi concrete.

De pildă, cum să nu mă-ncred în prieteni? Nu asta e fundaţia prieteniei – încrederea? Cum să nu mă-ncred în colegi, în partenerii de afaceri – nu aşa se construiesc relaţiile sociale? Cum să nu mă-ncred în soţie, în soţ, în copii – nu aşa se construieşte familia? Răspunsul este da şi nu. Nimic, dar absolut nimic în lume, nu se construieşte  – adevărat şi după voia lui Dumnezeu – pe o încredere omenească. Nici măcar lucrurile care ni se par cele mai curate şi frumoase. Încrederea omenească este doar liantul provizoriu care face ca lucrurile să funcţioneze până mâine. Sau până poimâine. Sau până la proba contrarie. Ceea ce funcţionează cu adevărat este încrederea în Dumnezeu şi iubirea oamenilor dinăuntrul acestei încrederi, dar neîncrederea în oameni per se. Rezerva aceea de neîncredere definitivă în oameni şi în posibilităţile lor – deşi poate părea paranoică – este portiţa care lasă, tocmai ea, lumina orbitoare şi desăvârşită a încrederii nelimitate în Dumnezeu şi în posibilităţile lui nesfârşite de lucru cu oamenii. Ceea ce e cu totul altceva.

Şi revenind, să nu avem încredere în cei dragi ai noştri? Fiindcă aici e întrebarea care doare. Omul nu poate trăi în suspiciune, fiindcă asta ar fi toxicitatea zilnică a vieţii lui. Aici am cădea în domeniul mult mai vulgar, mult mai pe înţelesul nostru, al geloziei. Dar nu e vorba despre asta. Deloc. Ci de ceva mult mai curat, mai sănătos, mai igienic – atât pentru relaţia noastră cu semenii, cât şi pentru relaţia noastră cu Dumnezeu. Căci ştie Dumnezeu, iubitorul de oameni, că dacă vrem să avem încredere în oameni „până la capăt”, de fapt, se-ntâmplă altceva cu noi: avem încredere în oameni mai mult decât în Dumnezeu, sau altfel spus, ajungem la punctul cel mai delicat: îi iubim pe oameni mai mult ca pe Dumnezeu. Adică din încredere (omenească), ajungem, în cele din urmă să trădăm Continue reading „Ierodiacon IUSTIN T.: Să nu te-ncrezi în om – dar să-l iubeşti”

Ierodiacon IUSTIN T.: Să-ţi descoperi viaţa ca nefiind a ta…

Viaţa noastră. A cui este…?

De multe ori avem sentimentul că propria noastră viaţă ne scapă printre degete… Că alunecă încet-încet de la noi, că o trăim din exterior, fiind prinşi mai degrabă în circumstanţele ei. Vrem să o posedăm, să ne bucurăm de ea. Ne punem la bătaie resursele şi inevitabilul egoism pentru a o ţine în stăpânirea „noastră”. Suntem nostalgici la 30 de ani că nu mai avem posibilităţile de la 20. Suntem melancolici la 40 de ani sau visători la 50 de ani, regretând ce n-am trăit, ce credem am pierdut: nişte oportunităţi de muncă care nu s-au mai ivit, un partener de viaţă care ar fi putut să fie mai bun, nişte copii care nu mai sunt ataşaţi de noi aşa cum am fi dorit, nişte talente pe care nu ni le-am afirmat…

Încontinuu vrem să ne recuperăm viaţa şi, câtă vreme facem asta, încontinuu părem că o pierdem… Ce ciudat! E ca un şarpe care-şi înghite mereu coada. Oare ne-a setat cineva pentru eşec?

O, ce minunat răspuns se poate naşte din întrebările sincere şi adevărate!

Nu. Nu ne-a setat nimeni pentru eşec. O facem noi înşine.

Fiindcă de câte ori ni se pare că pierdem viaţa „noastră” şi căutăm s-o aducem înapoi ca a „noastră”, rămânem în acelaşi etern proiect al sinelui. Ne învârtim în cetatea lui eu. Cum să nu-mi pierd sinele? Cum să nu încetez să fiu eu? Cum să fac să nu-mi pierd personalitatea? Cum să nu-mi pierd timpul personal? Şi setând premisele aşa, setăm şi resetăm coordonatele pentru eşec. Tocmai luptând să păstrăm ceea ce vrem cu orice preţ: autodeterminarea, numele bun, stima celorlalţi, recunoaşterea colegilor, plăcerea semenilor de noi, chipul onorabil între ceilalţi – pe scurt, toate reflecţiile sinelui. Oare de aici să fi venit minunatul şi încuietorul de minte cuvânt: „Cine ţine la sufletul lui îl va pierde?” (Mat. 10, 39).

Dar cum să nu ţii la sinele tău? Cum să nu ţii la viaţa ta ca fiind „a ta”? Fiindcă nu ai nicio alta, şi prin ea te exprimi, prin ea trăieşti, prin ea te afirmi, şi, mai ales – prin ea iubeşti şi te faci iubit. Eu vreau ca eu să te iubesc, prin ceea ce e al meu. Şi vreau să fiu iubit înapoi, prin viaţa mea. Eu îmi vreau viaţa ca să te pot iubi, ca să vă pot iubi pe toţi!… Ca în domiciliul ăsta să primesc iubire de la toţi. O, şi ce implacabilă remoră se ataşează atunci de iubirea noastră! Peste tot, unde te întorci, când te iubesc, când vă iubesc, răsare nelipsitul „eu”. O iubire care se vrea şi poate să pară cea mai frumoasă, cea mai nobilă, dar care nu mă scapă de mine însumi. De povara lui eu. Şi cu cât caut să iubesc pe alţii, eu, mi se pare că sporesc, exponenţial, să mă iubesc pe mine. O plantă ce-şi sporeşte frunzele dar îşi sporeşte şi omizile care le mănâncă. Ce ciudat, nu-i aşa? Dar cum să ieşi din această ecuaţie absolut failibilă? Cum să ieşi din tine? Şi cum să ieşi din viaţa ta? Cum să o „pierzi”…?

O, ce presentiment… Să-şi descoperi viaţa ca nefiind a ta.

„Ca nefiind a ta…”. Şi cum vine asta? Nu tocmai asta era ceea ce căutam să evităm: să ne pierdem viaţa? Dacă viaţa nu mai e a mea, unde mai sunt eu? Unde mai e personalitatea mea, unde mai e autodeterminarea mea? Unde mai e fericirea mea?

Dar în adâncul pământului, grăuntele a rodit. Şi din viaţa care a murit, din viaţa pe care-o las să se piardă răsare o formă ciudată de existenţă, mirabilă şi extraordinară. Mă dau continuu, şi mă las să mă pierd pentru ceilalţi, să mă ascund, să nu mă mai văd… Îmi ascund sufletul, şi dorinţele şi aşteptările în pământ, pentru totdeauna. Las proiectul etern al vieţii mele, întors şi tras cu lopata, să moară. Şi din moartea asta irumpe un vlăstar nemaivăzut, un presentiment străin şi tainic, ceva ce mă aruncă şi mă scoate definitiv din mine însumi… Ceva care sună ca: „iar cine-şi pierde sufletul lui pentru Mine şi pentru Evanghelie îl va găsi” (Mat. 10, 39; Mar. 8, 35).

Căci deodată, un Străin frumos, un Străin desăvârşit de străin, dar cunoscut de toţi, un Străin îmi dă viaţa Lui. S-o trăiesc ca fiind a mea. Viaţa mea devine imponderabilă, pluteşte ca o fiinţă acvatică, albă şi cu aripi, afară din mine… Pot s-o ating cu mâna. E a mea fără să mai fie a mea. Şi prin asta e a tuturor. Fără să înceteze să fie a mea.

Continue reading „Ierodiacon IUSTIN T.: Să-ţi descoperi viaţa ca nefiind a ta…”

Ierodiacon IUSTIN T.: Să fim cu Dumnezeu… o frunză

Aşa a căzut lumina caldă a toamnei pe frunzele arţarilor, frasinilor şi paltinilor de la Putna. Aşa s-au împreunat în frumuseţe galbenul, verdele şi albastrul.

Când iubim ceva, când ni se pare frumos pe lume – să ne rugăm! Din plăcerea de a sta în graţia lui Dumnezeu şi în graţia lucrurilor Lui.

Aşadar, să facem poezie din frunzele aurite ale toamnei. Şi să ne rugăm!

P. Iustin

 

Să fim cu Dumnezeu… o frunză

Când Nichita spunea
„mai lasă-mă o frunză…”
îşi cerea voie, îşi cerea timp…
pentru poezie.

Adică o frunză
e timpul cât îţi ia
să cunoşti lumea.

Ai timp de-o frunză
să-i iubeşti pe toţi
până la capăt.

Ai timp de-o frunză
să crezi şi să fii nebun.
Cât să nu cadă nimeni
cât să nu moară nimeni.

C-aşa şi-a dat Dumnezeu
timpul
în anotimpuri

ca să-L rugăm
să-L iubim
şi să fim cu El
o frunză.

    Ierodiacon Iustin T., 4 octombrie 2019

Ierodiacon IUSTIN T.: Un drum la Împăratul Florilor

Să ne gândim dacă-l cunoaştem pe Dumnezeu, Tatăl nostru, pornind de la meditaţia la nişte frumoase flori. La florile de la Grădina Botanică din Cluj, de exemplu…

Iată, avem un Tată pe care nu-l cunoaştem sau ne temem să-L cunoaştem, sau ne temem de judecata Lui şi de puterea Lui… Dar, paradoxal, El este acelaşi care face aceste flori frumoase şi minunate, care îngrijeşte grădini, şi care are o inimă de Părinte, gingaşă ca toate aceste flori.

Ce fel de Părinte avem, cel mai puternic şi cel mai delicat? Şi ce teamă ca să încăpem pe mâna Lui, pe mâna adevăratei Iubiri?

Spor la gândit şi la mirat…!

 

P. Iustin

 

Un drum la Împăratul Florilor

 

Dacă florile sunt porunci
atunci
ce împărat teribil!

Cum să cazi-n mâna împăratului
Care se zvoneşte că va pierde lumea,
Cel Care-a poruncit crăiţelor…
să fie?

Să dai socoteală lui Alfa şi Omega,
Celui dintâi şi Celui de pe urmă,
Care-n timpul liber
meştereşte brumărele albe şi violete
şi bulgări de soare…

Ce fel de frică?
ce fel de frumuseţe-i aceasta?

cum să fugim
de cea mai duioasă
mai părintească judecată
a Împăratului florilor?

Ierodiacon Iustin T., 27 septembrie 2019

Ierodiacon IUSTIN T.: „Corpul meu – alegerea mea”. Despre o asfixiere a raţiunii

Să spunem o poveste care începe cu lumea. Şi se termină cu omul. O poveste tragică sau fericită. Ţine de noi de care parte a ei vrem să fim.
            Lumea se compune din lucruri şi raţiunile lucrurilor, sau ideile lor. Iar ideile şi raţiunile vin dintr-o Minte. Astfel că lumea toată, cu minerale, plante, animale şi oameni este un univers de idei întrupate ale acestei Minţi supreme. Ale Minţii lui Dumnezeu.

            Omul este o idee dumnezeiască. Viaţa omului şi înrudirea lui, la nivel de ADN, cu toate plantele şi animalele de pe pământ, ca un microcosmos concentrat, este o idee organică şi dumnezeiască. Dualitatea omului în fire, bărbat şi femeie, este, iarăşi, o idee dumnezeiască.
Din ideea omului şi din dualitatea lui, bărbat-femeie, decurge o altă idee dumnezeiască: puterea de a procrea şi a perpetua viaţa. Întâi Dumnezeu a avut ideea: „Să facem om…” (Fac. 1, 26), şi i-a suflat sufletul în el. Apoi i-a dat puterea de a procrea, în unirea bărbatului şi a femeii: „Creşteţi şi vă înmulţiţi…” (Fac. 1, 28). În acest „creşteţi”, stă energia creatoare de viaţă din sămânţa bărbatului şi a femeii. Cum am zice, Dumnezeu ne-a creat pe noi, un singur trup şi suflet, dar în noi a pus în potenţialuri de trupuri şi suflete încă nezămislite, în preambulul întâlnirii cu cel iubit / cu cea iubită. Asta e poezie. Şi fiindcă poeţii rostesc, uneori, idei dumnezeieşti, poate de-aceea a scos artistul Brian Adams versul care a rămas nemuritor: „Să iubeşti o femeie înseamnă să-ţi vezi copii nenăscuţi în ochii ei”.
Ideile dumnezeieşti sunt vii. Ele respiră. Ele dau oxigen raţiunii şi puls inimii. Când le gândeşte, mintea noastră se simte în largul ei, simte că deţine tot spaţiul de care are nevoie. Că respiră dintr-o rezervă infinită de oxigen.
Dar cum pe lume sunt idei dumnezeieşti, sunt şi idei demonice. Cele care reduc, trunchiază, dezarticulează şi decupează ideile dumnezeieşti în frânturi, în rămăşiţe nefuncţionale ale lor. Fiindcă Dumnezeu a lăsat în lume prilej de manifestare şi diavolului, care, etimologic, s-ar traduce prin „separat” sau „a separa”. Ceva care separă de întreg. Care separă ideile de Întregul şi de Adevărul lor. Care dintr-un scaun cu trei picioare, rupe unul. Şi scaunul rămâne să se ţină numai în două. Ca raţiunea noastră, obligată să se ţină în două picioare oblice… Cu consecinţe teribile pentru ea.
Iată o antiteză între o idee dumnezeiască şi o idee opusă ei, separantă, demonică.
Bărbatul şi femeia se întâlnesc, procrează şi pun în comun sămânţa bărbătească şi femeiască, iar Dumnezeu imprimă sufletul, şi astfel se zămisleşte copilul. Vedem două iniţiative, şi a a treia, de sus, care suflă suflarea de viaţă peste materialul genetic al lor. Bărbatul, femeia şi energia creatoare a lui Dumnezeu. Cum s-ar spune, corpul şi sufletul copilului este lucrarea ei, şi-a lui, şi-a lui Dumnezeu peste ele. Asta e ideea dumnezeiască, complexă, articulată, în conlucrare cu omul. Scaunul are trei picioare. Şi Raţiunea se ţine. Raţiunea poate să respire.
Dar să rupem un picior la scaun. Să zicem că trupul copilului este numai rezultatul întâlnirii bărbatului şi femeii. Scoatem energia şi suflarea de viaţă de la Dumnezeu. Viaţa se perpetuează de la sine, mecanicist, prin autonomia corpului uman. Scaunul stă acum în două picioare. De fapt se clatină în căutarea echilibrului. Iar raţiunea simte că nu mai are aer, că ceva o sugrumă încet. Respiră încă, dar fără un plămân…
Dar să mai rupem un picior la scaun. Să zicem că trupul copilului este rezultatul pur al alegerilor femeii. Al bărbaţilor cu care doreşte să să însoţească, şi cu care, voluntar sau accidental, se întâmplă să procreeze. Dumnezeu nu mai are relevanţă. Bărbatul este un fel de anexă necesară a alegerilor femeii, ceva numit în termenii ideologiei de azi „libertate reproductivă”. De fapt, n-are legătură nici cu libertatea, nici cu reproducerea. Este doar libertinaj. Este libertinaj anti-reproductiv. Este ideea care a fost tradusă perfect în sloganul „corpul meu – alegerea mea”.
Continue reading „Ierodiacon IUSTIN T.: „Corpul meu – alegerea mea”. Despre o asfixiere a raţiunii”

Ierod. IUSTIN T.: O întâmplare în Grădina Botanică

– Vă rog, doamnă, poftiţi! Grădina noastră botanică e deschisă…

Ea intră uşoară, cu paşii graţioşi. Păru că-l salută pe portar printr-o anume înclinare a corpului, abia sesizabilă. El se fâstâci, încercă să se plece şi el, ca şi cum ceva i-ar fi spus că asta e cel mai firesc. Dar se trezi că-i întinse doamnei biletul de vizitare, fiindcă banii apăruseră deja, cuminţi, pe masa de la intrare.

În loc să-i ureze „vizită frumoasă”, parcă-i venea mai degrabă să-i mulţumească. Nici el nu ştia pentru ce.

Lalelele străluceau, şi părea că are să fie o zi frumoasă. Atâta tot.

Vizitatoarea, ca şi cum ar fi priceput, îi culese ecusonul de pe jos – care-i scăpase mai devreme – şi i-l dădu înapoi cu un aer destins şi nepretenţios.

Vântul adia calm şi amiaza nu părea că se grăbeşte. Un soi de fericire nemaiîntâlnită, surâzând de ea însăşi, se purta uşoară printre straturile de crini, printre magnolii. Îi pieptăna barba lui încărunţită, şi apoi pleca, cu vântul, înspre alte părţi. Pe umăr simţea o dulce apăsare, o greutate parcă inventată, care-l făcea să zâmbească…

Nu era încă ora 12. Atunci avea pauză de masă. Dar nu găsea ceva mai bun de făcut decât să amâne minutele la nesfârşit. Se gândea aproape şcolăreşte: „Uite, pân-atunci mai trebuie să se-ntâmple asta… şi asta. Mai sunt atâtea de făcut. N-am pus apă la straturi. Şi iarba din faţă mai trebuie tunsă. Şi…”

…şi-şi aduse aminte că nu-i spusese vizitatoarei pe unde s-o ia. Doar era tipicul lui de ghid. Trebuia întâi la stânga, că apoi se merge mai mult… După stejarul secular, se ocoleşte, şi apoi pe alee în diagonală, până la rombul de trandafiri. Pe urmă… Dar mai bine i-ar zice! I-era ciudă dar se simţea încântat, cu un soi de părere de rău. Era fericit că trebuia să-i spună, s-o lămurească, dar regreta că trebuie… Ce-o mai fi şi asta? Oricum, ziua într-adevăr, se anunţa frumoasă.

– Petrică, ia vino-ncoa! Hai că eşti mai sprinten ca mine. Du-te după doamna care-a intrat mai devreme, şi zi-i că traseul nu-i pe unde a apucat-o ea. Zi-i de la stânga… ah, ştii tu. Aşa, ca să ne-admire grădina cum trebuie. Hai fugi!
Continue reading „Ierod. IUSTIN T.: O întâmplare în Grădina Botanică”

Ierodiacon IUSTIN T.: Fericirea de-a putea muri… (meditaţie la Nichita Stănescu)

Să ne hrănim cu o meditaţie la poezie.

Una din cele mai frumoase, mai mistice poezii ale lui Nichita Stănescu este, poate, „Elegie pontică”. În ea, moartea devine a patra dimensiune, e ridicată alegoric la dimensiuni negândite ale cunoaşterii, e eliberatoare. Ca la ciobanul din Mioriţa.

Versurile sună aşa: „Îmi pare rău că trebuie să văd/ ceea ce ştiu,/ că pentru a muri/ mi-e necesar un trup (…) [iar] timpul/ mi-apare a fi/ singurul meu trup general./ Îmi pare rău de timp/ nu aveam nevoie de el ca să mor” (Elegie pontică). E teologie de care fac poeţii, fără s-o ştie, cam cum zisese Sf. Pavel: ” Căci pentru mine viaţă este Hristos şi moartea un câştig. „(Fil, 1, 21)

Dumnezeu iubeşte poeţii. El le dă harul şi ideile plastice pentru a se îndrepta către El, fiindcă El e Mintea tuturor minţilor noastre. Dacă noi îl iubim pe Eminescu, dacă îl iubim pe Nichita, cum oare îi iubeşte Persoana Care i-a creat şi i-a aşezat în lume?

Să facem un exerciţiu. O glosă. Şi să ne gândim ce răspuns ar da Iubirea atotcuprinzătoare la o interogaţie a lui Nichita. La ce valoare infinită are viaţa, tocmai din perspectiva contrară de a nu fi fost niciodată…

Zile cu har şi poezie!

P. Iustin

***

Fericirea de-a putea muri…

– Îmi pare rău, Doamne,
că pentru a muri
mi-e necesar un trup…

– Să nu-ţi pară rău, Nichita,
căci, pentru a muri, Eu
aveam nevoie de trup.

Şi trupul tău
e binecuvântare de la Mine
ca să poţi muri…

– Atunci, Doamne,
îmi pare rău de timp,
nu aveam nevoie de el
ca să mor…

– O, dar ce-ar fi moartea, Nichita,
fără timpul de-a putea muri…
ce-ar fi poezia
fără timpul de-a putea tăcea…

– Spune-mi, tu, Nichita dragă,
ce-ai fi fost tu
fără timpul de a putea nu fi!…

(Ierodiacon Iustin T., 23 august 2019)

Ierodiacon IUSTIN T.: Dreptatea lui Dumnezeu şi cauzele perdante ale vieţii noastre

        Dreptatea şi simţul de dreptate. Iată un exerciţiu de vindecare pentru ceva ce chinuie de mult inima noastră. De mult, de parcă dintotdeauna..

Am zice aşa. În viaţă omul se cade să fie cavaler. Cavaler cu oamenii. Dar cavaler şi cu Dumnezeu.

Când primul lucru se întâmplă, omul ajută şi ţine la oameni. Se angajează în multe bătălii pe care le vede drepte. Se luptă mult, iubeşte mult, suferă mult. Dar la sfârşit, are nesiguranţa dacă bătăliile câştigate sunt pentru pământ sau pentru Cer. Dacă suferinţa lui a fost ziditoare şi răscumpărătoare, sau dacă a dat-o ca preţ pentru acel moment în care oamenii au trebuit să-i mulţumească, când s-au simţit mai în siguranţă, când l-au validat. Ca un perpetuum mobile auto-sustenabil. Oare chiar iubeşte el atât de mult lumea, sau iubeşte aparenţa dreaptă a ei? Recompensa morală a victoriei e dulce, dar o zi-două de trăit în mijlocul aceleiaşi lumi pe care a ajutat-o îi sunt de-ajuns pentru ca ea să i-o stingă şi să-i furnizeze, mereu, alte războaie. Ceva, parcă, ireductibil rămâne la temelia victoriilor lui, acel germene pe care „moliile şi rugina îl strică şi furii îl sapă şi îl fură” (Matei 6, 19). Ca şi cum chiar faptul de a fi cavaler întreţine dubiul cu privire la natura ta adevărată de cavaler. Cât timp eşti şi te porţi aşa, pe placul oamenilor şi după morala considerată dreaptă, n-ai de unde să ştii dacă chiar eşti, cu adevărat, aşa… Ciudată idee, nu? Nu poţi să scapi de acest vierme intelectual şi moral care roade postura de cavaler al oamenilor decât, pesemne, când abandonezi conceptul cu totul şi cauţi altceva. Adevărata sursă a cavalerismului.

Când al doilea lucru se întâmplă, atunci omul încheie alte socoteli cu existenţa şi cu Dumnezeu. Renunţă la ceea ce credea el că înseamnă să ajuţi oamenii. Să ţii la ei. Chiar să-i iubeşti. Pentru că toate erau determinate de ceea ce credeau oamenii despre iubire, sinceritate şi ajutor. Pentru că – dacă e să ne amuzăm un pic – nu poţi să întrebi moliile şi rugina şi furii dacă materialul e bun. Bineînţeles că e bun! Pentru ei… Pentru că au mai mult de unde să tragă, să mănânce, să strice. De acolo îşi hrănesc existenţa ei înşişi, şi ceea ce părinţii Patericului au numit cu înţelepciune „duhul slavei deşarte”. Dă-i oricât de mult material din cel al lumii, oricât efort moral – dar nu Continue reading „Ierodiacon IUSTIN T.: Dreptatea lui Dumnezeu şi cauzele perdante ale vieţii noastre”

Ierodiacon IUSTIN T.: „Să nu te îndoieşti de bunătatea Existenţei”

Să ne adunăm viaţa într-un gând.

Un gând care ar putea să ne ţină prin toate asprimile vieţii. Un gând care să potolească dezamăgirile şi sentimentul nedreptăţirii noastre de către lume şi semeni. Un gând care să împace răutatea văzută şi simţită a „lumii”, şi care să ne lase să fim luaţi înapoi în braţele Iubirii. Dar ce gând ar putea fi atât de desăvârşit şi atât de puternic?…

Numai un gând care nu e din lumea aceasta. Şi el ne spune aşa:

– Să nu te îndoieşti de bunătatea Existenţei.

Ce gând şi ce cuvânt! Ce poruncă! Cum recunoaşte inima noastră adevărul acestui cuvânt ce stă mai în adâncul tuturor lucrurilor şi socotelilor noastre cu lumea! Căci Duhul a simţit îndoiala care a cuprins inima noastră şi păcatul cu care ne trăim vieţile încă din copilărie. Şi de aceea a venit cu un medicament pentru minţile noastre, pentru blazarea şi cinismul de care s-au îmbolnăvit. Au început ca boli ale minţii şi raţiunii noastre, şi au sfârşit prin a deveni boli ale inimii şi ale sufletului. Şi iarăşi, în pofida tuturor pronosticurilor noastre cu viaţa, în pofida logicii noastre care ni se pare dureros de corectă, Fiinţa ne reaminteşte iar, din afara lumii:

– Să nu te îndoieşti de bunătatea Existenţei.

La auzul acestui cuvânt straniu, ce sună a poruncă a iubirii, inima noastră se înfioară. Ceva… ceva ce încetase să bată demult în ea, un puls, un ritm abia simţit, începe să pâlpâie… Dum-dum-Dum. Şi o dată cu aceasta (câte) a treia bătaie a inimii, renaşte şi un soi de intuiţie şi nădejde extraordinară ce vede lumina lucrurilor. Un ochi care vede ce nu putea să vadă, ce refuza să vadă viaţa altfel decât în naturalismul ei.

Căci iată, până acum, până la anii pe care i-am împlinit, am fost hrăniţi cu dovezi încontinuu parcă anume împotriva acestui Adevăr. Ceva ne-a ţinut, şi am fost ţinuţi, şi ne-am lăsat ţinuţi şi ne-am lăsat seduşi de toate şoaptele raţionale ale lumii. Căci parcă un Ispititor se străduia mereu să întoarcă zilnic acest Adevăr curat şi dumnezeiesc într-un altul ce trimitea mintea noastră într-un abur de moarte, deznădejde şi în Iad. „Să te îndoieşti…” Căci dacă potenţialul primului Adevăr e ziditor şi restaurator, al celui de-al doilea – care nici nu poate fi numit Adevăr – e distrugător şi dizolvator pentru fiinţa noastră. Şi nici nu-i nevoie să-l formulăm pe de-a-ntregul ca să ne dăm seama cât de teribil este.

Dar iată, să-l parafrazăm. Ca să ne dăm seama că în spatele mesajelor lumii cotidiene, pe care le primim foarte uşor în mintea noastră, stau acele „duhuri ale răutăţii care sunt în văzduhuri”. Zilnic ni se înfăţişează premisele. Iată, lumea e în război. În unele părţi ale globului, oamenii se poartă îngrozitor unii cu alţii. Ce motive ai avea să te simţi cu adevărat în siguranţă? Iată, la tine în ţară, se fură, există delicvenţă şi corupţie. Traiul e rău şi oamenii pleacă. Ţara în general e condusă rău şi viaţa e nesigură… Şi aici vine gândul viclean care se insinuează în mintea noastră. De ce să nu te îndoieşti? De oameni, de ţara ta şi de ce e mai presus de oameni? Căci dacă ne îndoim şi de luminiţa de bine din oameni, vrăjmaşul ştie că urmează îndoiala de Cer, de îngeri şi de Dumnezeu. Iar această îndoială e întreţinută de o stare bolnăvicioasă, un soi de ură-judecată mocnită, alimentată de închipuirea dreptăţii personale şi a nedreptăţii celorlalţi. Un gând care ne şi mândreşte, ne şi izolează şi ne şi deznădăjduieşte. Dar care pare foarte corect, pentru că e pornit ca un gând pentru dreptate: „Lumea e rea, eu sunt bun. Ce să mă fac? Ce şanse am?”.

Dacă acceptăm acest gând viclean, războiul din mintea noastră nu se va mai sfârşi. Ne vom perpeli în frustrare şi în sentimentul părutei dreptăţi de sine. Şi vom ieşi din starea aceasta numai când o să primim un gând cu totul contrar, smerit şi dumnezeiesc. Un medicament nou, făcut din cel dintâi.

– Şi tu eşti rău. Dar să nu te îndoieşti de bunătatea Existenţei.

Şi aici se întâmplă un lucru minunat. Unim două gânduri şi se face Adevărul întreg. Căci deşi trăim în statistica răului, ieşim din ea. Fiindcă mai întâi trebuie să vină un gând de pocăinţă, de acceptare a răutăţii personale, ca să poţi sta apoi în faţa curăţeniei Existenţei şi să mărturiseşti bunătatea Ei. Ca să crezi în binele Existenţei, trebuie mai întâi să laşi sentimentul dreptăţii – reale sau închipuite – şi să te smereşti. Şi vei câştiga ceva mult mai măreţ decât corectarea unui om rău. Vei câştiga sentimentul recuperării Existenţei, şi că ai un capăt de bine de unde să apuci lumea. Un bine care nu e al tău şi care e mai presus de tine.

Dar acest fel de Adevăr îl spune Dumnezeu numai oamenilor slabi, îmbolnăviţi de gânduri de judecată, şi care trăiesc în suferinţe mai degrabă închipuite de relaţia lor cu o lume pe care o vor ideală. Însă oamenii care suferă în Continue reading „Ierodiacon IUSTIN T.: „Să nu te îndoieşti de bunătatea Existenţei””

Ierodiacon IUSTIN T.: Întâi vine mângâierea, apoi durerea…

(Gânduri de Rusalii)

Există întrebări care pot deschide uşi incredibile către înţelegerea lui Dumnezeu. Către a şti dacă Fiinţa care ne conduce e fundamental bună sau rea. Sau indiferentă. Dacă se mulţumeşte să ne consoleze durerile şi suferinţele după ce deja s-au întâmplat, promiţându-ne că „dincolo va fi bine”. Sau dacă are un medicament pregătit înainte ca suferinţele să se producă. Dacă nu cumva are pansamente pentru durerile care nu s-au întâmplat…

Întrebarea care se ridică din noi pentru Fiinţă, pentru a-i cerceta căile Ei, este: „Ce vine mai întâi, mângâierea sau durerea?”.

În logica vieţii de toate zilele, bineînţeles că am spune – durerea. Întâi ne lovim la picior. Şi apoi ne pansează cineva. Întâi cădem la pat bolnavi. Întâi ne supără o veste rea. Întâi ne doare rătăcirea celor dragi. Întâi ne moare cineva… Şi apoi, încet, lumea ne consolează, timpul mai şterge rănile, Dumnezeu ne mângâie. Părem că înţelegem ceva şi ne liniştim după ce durerea a avut loc.

Dar dacă Fiinţa cea Atotbună şi înţeleaptă nu-i aşa?… Dacă nu seamănă deloc cu un Părinte care aşteaptă ca răul să vină peste copilul Lui – neputincios şi, oarecum, neştiutor – pentru ca apoi să-l oblojească? Dacă timpul la Ea e cu totul altfel? Şi dacă, în acest timp, toate durerile, toate suferinţele, toate Crucile existenţei noastre au fost deja cântărite mai dinainte, de când Duhul a suflat suflare de viaţă în nările fiecăruia dintre noi?… Ar însemna un gând teribil, nebun faţă de înţelepciunea lumii, o revoltă faţă de structurile bunului simţ omenesc şi ale raţiunii!…

Ar însemna – ce gând! – că întâi vine mângâierea şi apoi durerea.

La auzul acestei posibilităţi, am putea să fim revoltaţi faţă de Fiinţă, să se stârnească energii contrare în fiinţa noastră. Să fim împărţiţi între fericire şi un soi de nebunie nelumească, neştiind cum să cântărim amestecul acesta ciudat de suferinţă şi har aprioric care defineşte viaţa noastră. Dacă lucrurile stau aşa, Fiinţa e ori revoltător de crudă ori… mai presus de mintea noastră în Bunătatea Ei.

Şi nu ne rămâne decât uimirea ca să punem mintea noastră să gândească aşa!

Uimire. Căci iată primul fapt al existenţei. Iată un copil care se naşte, şi părăseşte căldura pântecului matern, şi este dus într-o lume în care-i e frig, în care-şi forţează plămânii să respire pentru prima dată, şi ochii să vadă în lumina orbitoare a Vieţii. Nu numai mama naşte în durere, ci şi copilul însuşi se naşte în durerea proprie. Dar această durere a Vieţii – într-un chip de neînţeles şi desăvârşit – a fost deja mângâiată timp de 9 luni prin locuirea în căminul cald şi familiar al mamei lui. Fiinţa întâi l-a mângâiat, nu a vrut să-l sperie, l-a adus pe lume încet, într-o casă prietenoasă şi protectoare. Pentru ca, după ce a fost hrănit îndestul cu Dragoste, să aibă puterea s-o părăsească. Pentru ca durerile naşterii să aibă sens pentru ceva. Mai dinainte.

Căci, dacă ne ducem cu mintea la Cer, înţelegem că fiecare copil care se naşte trăieşte, în felul propriu, acea suferinţă universală a Fiinţei care părăseşte sânul părintesc. Acea suferinţă a lui Iisus însuşi, omul universal, care a părăsit sânurile Tatălui ca să se întrupeze, să locuiască în trup, să moară şi să învieze. Cu fiecare copil născut se petrece o iniţiere a Umanităţii în suferinţă. Dar suferinţă după ce Viaţa a fost deja mângâiată. Căci Iisus a petrecut din veci în căldura sânului Tatălui, mai înainte să se facă om. Şi fiecare copil a petrecut 9 luni în căldura casei mamei, mai înainte de lume. Aşa, deşertarea, naşterea, venirea pe lume, durerea – au sens. Au fost înţelese dinainte. Au fost mângâiate. De Însuşi cel numit Mângâietorul a Toate. Duhul Sfânt.

Sau hai să ne gândim la una din cele mai mari dureri de pe lume. Maica Domnului care şi-a văzut Fiul răstignit. Oare credem că Maica Domnului s-a consolat postum, mângâiată de ucenici, de femeile mironosiţe, şi apoi de însăşi Învierea Fiului Ei? Nicidecum. Fiinţa îi mângâiase în taină inima Maicii Domnului mai dinainte, ca să poată purta această suferinţă. S-o poată desluşi. Şi când adică? Maica Domnului a fost mângâiată încontinuu timp de 33 ani prin existenţa Fiului Ei. Prin Bunăvestirea lui Gavriil, înainte de zămislire. Prin salutul Elisabetei – Continue reading „Ierodiacon IUSTIN T.: Întâi vine mângâierea, apoi durerea…”