George PETROVAI: ÎN URBEA NOASTRĂ MURIBUNDĂ, UNDE GUNOAIELE ABUNDĂ

Noul an i-a „fericit” pe sigheteni cu neridicarea gunoaielor, așa că timp de patru săptămâni, municipiul dintre ape (și unde apa potabilă, furnizată și taxată de societatea „Vital”, este cea mai scumpă dintr-o bună parte a Ardealului), municipiul Sighetu Marmației, prin urmare, a devenit resemnatul captiv al tomberoanelor și sacilor de plastic, ce zac – doldora de deșeuri – în fața porților (neclintite în această perioadă de pomină, respectivele recipiente sunt atinse de proprietari doar pentru a fi și mai zdravăn burdușite cu resturile zilnice al civilizației familiale!) și care în acest chip nesănătos și inestetic înfruntă intemperiile iernii.

Și încă-i bine că toată această halimă se petrece acuma, în sezonul rece, când gerul le dă peste bot microbilor și când zăpada acoperă cu generosul ei lințoliu o bună parte din agresiva mizerie a urbei noastre. Că de era cald, autoritățile locale (Primăria, Consiliul municipal) tot așa ar fi procedat, adică ar fi dat cu zel politico-nemernic din colț în colț, astfel condamnându-i pe sighetenii ce i-au ales, ca – pe lângă extrem de necușera pandemie și nevolnicul nostru sistem de sănătate – să facă față și eventualelor epidemii provocate de mulțimea focarelor de infecție…

Acuma, ca lucrurile să fie cât se poate de clare pentru locuitorii de pe aceste meleaguri și de mai departe, se impune următoarea precizare: Nu societatea de salubrizare „Herodot” este vinovată de această nenorocită situație (din câte am aflat pe internet, la un moment dat respectiva societate s-a arătat dispusă să suporte diferența de preț generată de transport și depozitarea gunoiului sighetean în groapa ecologică a orădenilor), ci autoritățile locale menționate mai sus! Și iată de ce. Criza depozitării gunoiului în zonă datează de câțiva ani, mai exact de când a fost pronunțată de instanță definitiva sentință de închidere a fostei gropi de la Teplița, cartierul Cămara.

Și iac-așa fostul primar Horia Scubli, „părintele” faimosului cui din centrul urbei, precum și fostul Consiliu municipal au avut la dispoziție vreo doi ani ca să găsească/să demareze o soluție stabilă și de lungă durată întru eliminarea acestei probleme, deopotrivă stringentă, agasantă și penibilă pentru absolut toți sighetenii, nicidecum să tot tărăgăneze lucrurile și să se ascundă după deget, fie prin ridicole improvizații, fie prin rezolvări de scurtă durată sau chiar de moment. Firește că într-o atare onorabilă și responsabilă variantă, astăzi era mult mai lesne atât pentru primarul pesedist Vasile Moldovan, cât și pentru noul Consiliu.

Continue reading „George PETROVAI: ÎN URBEA NOASTRĂ MURIBUNDĂ, UNDE GUNOAIELE ABUNDĂ” →

George PETROVAI: Alexis Zorba – fabulosul personaj al lui Nikos Kazantzakis

Având în vedere prietenia dintre Nikos Kazantzakis și Panait Istrati (chiar în primele pagini ale romanului Alexis Zorba, autorul îl menționează pe ilustrul nostru compatriot: „O altă față, câțiva ani mai târziu, mi-a făcut aceeași impresie de lemn muncit și chinuit: cea a lui Panait Istrati”), cred că cititorii români ar trebui să știe mult mai multe lucruri despre poetul, romancierul și dramaturgul grec decât ceea ce, eventual și absolut accidental, au putut afla din filmul „Zorba grecul” (în acest film britanico-elen, regizat în anul 1964 de Michael Cacoyannis, rolurile principale au fost interpretate de Anthony Quinn, Alan Bates și Irene Papas).

N.B.: Relația roman-film mă duce cu gândul la mereu actuala clasificare a lui Evgheni Evtușenko din cartea „Dulce ținut al poamelor” (Editura Univers, București, 1989), potrivit căreia oamenii se împart în trei mari categorii (cei care au citit romanul „Frații Karamazov”, cei care nu l-au citit încă și cei care nu-l vor citi niciodată), la care – în condițiile statornicite de dezastruoasa triadă consum-confort-comoditate – se adaugă cei care au habar de carte din filmul urmărit la cinema sau la tembelizor.

Ei bine, românii dornici de o cultură temeinică, adică de ceea ce n-au cum să dobândească „după ureche” sau printr-o înverșunată navigare/informare pe internet, au posibilitatea prin lecturi de calitate să afle următoarele lucruri despre scriitorul Nikos Kazantzakis: că s-a născut pe 18 februarie 1885 în localitatea Candia din insula Creta; că a studiat nu doar dreptul la Atena și filosofia la Paris (aici a audiat cursurile lui Henri Bergson), ci și budismul și filosofia orientală (motiv pentru care inserează în roman cugetări precum cea din Capitolul V: „O întreagă lume îmi apărea dinainte, alcătuită din milă, din renunțare, din vânt – palatele lui Buddha, femeile din harem, caleașca de aur, cele trei întâlniri fatale: cu bătrânul, cu bolnavul, cu mortul; fuga, asceza, eliberarea mântuirii”, din Cap. VIII: „Confucius are o vorbă: «Mulți caută fericirea mai presus de om; alții, mai prejos. Dar fericirea e pe potriva omului.» Adevărat. Există, așadar, tot atâtea fericiri câte soiuri de oameni sunt”, ori din Cap. XXI: „Buddha, culcat sub pomul înflorit, ridicase mâna și poruncise celor cinci elemente care îl compuneau – pământ, apă, foc, aer, duh – să se dizolve”); că a participat la rebeliunea bolșevico-iudaică din octombrie 1917 și a călătorit mult (U.R.S.S., Japonia, China, Spania, Egipt, Franța, Germania), scriind referențiale însemnări din aceste călătorii (Însemnări de călătorie din U.R.S.S. – 1928, Însemnări de călătorie din Japonia și China – 1938, Însemnări de călătorie din Anglia – 1941); că – în primii ani după al doilea război mondial – deținea funcția de președinte al Consiliului superior al Partidului Socialist și apoi pe aceea de ministru, dar a eșuat în încercarea de conciliere între pozițiile antagonice ale unor partide, așa că, retrăgându-se din viața politică și expatriindu-se în Franța, el se dedică în totalitate literaturii, cunoaște notorietatea europeană (romanele Alexis Zorba și Hristos răstignit a doua oară se publică mai întâi în limba franceză) și apoi tardiva recunoaștere națională (de pildă, Alexis Zorba apare în limba greacă în anul 1954, adică șapte ani după tipărirea sa în franceză, iar în românește apare la Editura pentru Literatura Universală, București, 1969, în excelenta traducere a lui Marcel Aderca, traducere efectuată după versiunea franceză, care apăruse „în timpul vieții autorului, purtând girul acestuia”); că piesele sale de teatru, scrise în versuri, „reflectă drama complexă a omului modern în căutarea libertății”; că a tradus în neogreacă capodopere ale literaturii antice grecești și universale (Divina Comedie, Faust, Așa grăit-a Zarathustra); că este supranumit „Homerul Greciei contemporane”; că – pentru „întărirea păcii între popoare” – în anul 1956 primește de la fârtații săi bolșevici nesemnificativul Premiu internațional „Lenin”; în fine, că moare la Freiburg pe data de 26 octombrie 1957.

Romanul Alexis Zorba cuprinde 26 de capitole, este scris la persoana întâi și are două personaje centrale, însă diametral opuse, pe care doar o întâmplare aproape miraculoasă le apropie, pentru ca în acest chip să poată fi evidențiate de romancier asemănările și, mai ales, enormele deosebiri dintre firile lor: Alexis Zorba și însuși scriitorul (de acest fapt ne asigură atât desele plonjări ale naratorului în budism și gândirea orientală, cât și scurta referire la Panait Istrati). Primul este un formidabil amestec de picaro și haiduc, de bătrânețe fizică și de nemuritoare tinerețe sufletească, îndeosebi când vine vorba de femei, de asprime și gingășie, de forță și sensibilitate (îl uimește tot ce vede, cântă la santuri și dansează), de om puțin școlit și cu toate astea doldora de înțelepciune („Ce, curul morăriței știe carte? Curul morăriței, asta-i rațiunea omenească”, „Lumea asta e-o taină și omul nu e decât o brută”, „Universul constituie pentru Zorba, ca pentru primii oameni, o viziune copleșitoare și compactă”, „Toate lucrurile au un suflet, lemnul, pietrele, vinul pe care-l bem, pământul pe care pășim”, „Zorba vede în fiecare zi toate lucrurile pentru prima oară”, „Muierea e-un izvor, te-asigur”), pe când celălalt (el își spune „patron”, Zorba îi spune cu fină ironie „jupân”) dorește să nu mai fie „șoarece de bibliotecă”, ci – așa cum îi scrie prietenului plecat în Caucaz ca să ajute miile de greci aflați în primejdie – se află pe un țărm singuratic al Cretei pentru „a mă juca de-a capitalistul, de-a proprietarul unei mine de lignit, de-a omul de afaceri”, superb țel antipragmatic (una dintre statornicele componente din romanele lui Kazantzakis se cheamă „critica aspră a orânduirii capitaliste”) pe care i-l comunică „șefului de echipă” Zorba imediat după debarcarea pe insulă: „Cărbunele e un pretext, pentru ca oamenii să nu fie intrigați”. La drept vorbind, cum putea jupânul să le spună cretanilor că adevăratul lui scop era acela să scape de Buddha și să stabilească de îndată „un contact profund și direct cu oamenii”, în speranța că „încă nu e timpul pierdut”?!…

Da, două personaje centrale, dar Alexis Zorba are calitatea de personaj principal-referențial. Atât de referențial, încât Kazantzakis își „botează” romanul cu numele lui (astfel se realizează un indestructibil corp comun între carte și personaj), căci totul iradiază de la el spre ceilalți (jupânul și terfeloagele, madam Hortense, cretanii tineri și bătrâni, frumoasa văduvă, muncitorii, Lola cu care bătrânul crai se înhăitează la Candia, călugării de care-și bate joc și le spune burtă-verzi) și toate converg spre el, inclusiv gândurile și meditațiile jupânului, invidios pe Alexis că trăise cu adevărat, întrucât „Toate problemele pe care mă sileam să le dezleg, nod cu nod, singuratic și pironit în scaun, omul acesta le rezolvase în creierul munților, sub cerul liber, cu sabia în mână”.

De altminteri, era imposibil să nu-l aprecieze pe Zorba pentru exemplarul mod în care se dăruia muncii și se impunea în fața muncitorilor, pentru căsătoria cu madam Hortense (el îi spunea Bubulina), ultima mare bucurie a „bătrânei fregate” înainte de moarte, dar îndeosebi pentru curajul cu care acesta sare în ajutorul văduvei, condamnată la moarte de întreaga comunitate sătească, asta deoarece feciorul lui Mavrandoni (îndrăgostit lulea și nebăgat în seamă de ea), își pusese capăt zilelor. Este adevărat că Zorba îl învinge în luptă dreaptă pe mult mai tânărul Manolakas, vărul înecatului, chiar cu prețul urechii pe care învinsul i-o sfâșie cu dinții. Dar ce folos, căci bătrânul Mavrandoni se năpusti asupra văduvei, o trânti la pământ, „își înfășură de trei ori lungile-i plete negre în jurul brațului și, cu o singură lovitură de cuțit, îi reteză capul”.

Durerea lui Zorba este așa de mare după această fioroasă crimă, încât – cu ochii plini de lacrimi, el care văzuse și făptuise atâtea atrocități – rostește vorbe cu adevărat memorabile: „De câți ani a fost nevoie (…) ca pământul să poată plămădi un trup ca ăsta! Te uitai la el și-ți spuneai: «Să ai douăzeci de ani, să rămâi singur cu ea pe pământ și să torni la copii, să umpli lumea cu ei! Nu, nu copii, ci draci împielițați!» În vreme ce acu…”

Puțin mai târziu, adică după prăbușirea telefericului ce urma să transporte copacii din pădurea cumpărată de la călugări și după lichidarea întregii afaceri, Zorba îi spune jupânului pregătit de plecare, chipurile ca un om liber: „Tu, jupâne, ai o sfoară lungă, te duci, vii, crezi că ești liber, dar nu tai sfoara. Și câtă vreme nu tai sfoara…” Asta după ce altădată îl sfătuise ba să-și adune terfeloagele și să le dea foc („După asta, cine știe, nu ești prost de felul tău, ești om de treabă, poate mai iese ceva din tine!”), ba să nu se uite cu lupa la apa pe care o bea: „Sparge lupa, jupâne, sparge-o, ca viermișorii să dispară pe dată, să poți bea și să te răcorești!”

Dacă despărțirea celor doi „a fost lichidată dintr-o lovitură” (Zorba, ascuns pe undeva, n-a ieșit să îndruge „obișnuitele cuvinte de bun rămas”), prima lor întâlnire în micuța cafenea din Pireu, unde viitorul jupân aștepta vaporul spre Creta, are loc atât de brusc și neobișnuit, încât pare realmente miraculoasă. Necunoscutul („cam la vreo șaizeci de ani, înalt de statură, uscățiv”) se uită prin geam la viitorul lui tovarăș cu niște impresionanți ochi „triști, neliniștiți, batjocoritori și plini de ardoare” și, după ce privirile lor se încrucișează, reacționează ca și cum ar fi descoperit persoana căutată: intră în cafenea, se oprește la masa naratorului și-l întreabă unde merge. Aflând că merge în Creta, îl întreabă din nou cu cel mai firesc ton din lume: „Mă iei și pe mine?”

Continue reading „George PETROVAI: Alexis Zorba – fabulosul personaj al lui Nikos Kazantzakis” →

George PETROVAI: Vrednicii urmași ai mult nevrednicului Agamiță (Gagamiță) Dandanache

Lesne de văzut că, în România postdecembristă, nu numai că politica este (in)activitatea cea mai rentabilă, spre care se îndreaptă mulți dintre necalificații cu ifose ciocoiești (ariviști, impostori, tâlhari cu pretenții, demagogi, semidocți, falși culți, infractori sadea), dar și că acesteia i se alocă de la bugetul de stat fonduri consistente pentru derularea unor campanii electorale nelimitate în timp.

De pildă, 2019 a fost anul alegerilor europarlamentare (în prima jumătate a anului) și apoi (în a doua jumătate) al celor prezidențiale, pentru ca – în pofida pandemiei și a enormelor trebuințe sociale – anul 2020 să fie dedicat/sacrificat de iohanniano-orbanieni întru câștigarea cu orice preț a alegerilor locale (campania a început în februarie și, după amânarea scrutinului până pe 27 septembrie, a mers din plin toată vara), iar acuma se dă bice cu organizarea alegerilor parlamentare pe 6 decembrie (mă rog, asta își dorește K. Iohannis), dar pe care actualul Parlament, majoritar antipenelist, intenționează să le amâne până la primăvară.

Adică al doilea an plin ochi de lăbăreală politrucianistă și de realizări economico-sociale cu țârâita, în pofida amețitoarei viteze cu care Florin Cîțu și ciracii lui împrumută miliarde de euro de pe unde se nimerește…

Vasăzică, fiind politica mama bună și generoasă a nenumăraților aflători în treabă de pe aceste meleaguri (parlamentari, miniștri, secretari de stat, consilieri, ambasadori, consuli, diverși băgători de seamă cu rang de sinecuriști), iată de ce partidele mari și mici s-au grăbit să-și depună listele cu catindați în termenul prevăzut de penibila noastră legislație, transparentă și inteligibilă doar atunci când nu afectează interesele de culise ale interlopilor cu cârmuitorii, parlamentarii, judecătorii, procurorii, polițiștii și aleșii locali. Altminteri (vezi îndelung discutata ticăloșie de la Caracal), tot ceea ce ilustrează nelegiuita cârdășie a grangurilor interni și externi se cheamă „mult zgomot pentru nimic” și, obligatoriu din punct de vedere demo(no)cratic, se termină în coadă de pește…

Și iaca așa (cică din grabnica trebuință de-a reseta politica dâmbovițeană!), alegătorii află următoarele lucruri amuzant-descalificante despre unii dintre coprofagii ei cu ștaif:

1)Aidoma lui Gagamiță Dandanache, detestabilul Călin Popescu-Tăriceanu (mai exact Trădiceanu) nu concepe să rămână pe dinafară după ce în trei decenii de postdecembrism n-a ratat niciun mandat, drept urmare, conștient că ALDE este pe ducă, el va candida pentru nou-vechiul Parlament de pe listele formațiunii Pro România. Asta da „jertă” liberalo-aldistă spre binele țării și al boborului!

2)Neinclus pe listele maramureșene și neposedând, aidoma înaintașului Gagamiță Dandanache, vreo scrisoare cu care la țanc să fie pus pe locurile eligibile, ofuscatul Liviu Marian Pop se întreabă pe internet (totodată întreabă cititorii) dacă merită să mai rămână în Partidul Social-Democrat (PSD). Păi, neicușorule, eu spun să nu te pierzi cu firea și să nu dezertezi din partidul care, Continue reading „George PETROVAI: Vrednicii urmași ai mult nevrednicului Agamiță (Gagamiță) Dandanache” →

George PETROVAI: Politica – Blestemul de care omenirea nu poate sau nu mai vrea să scape

Aristotel vorbea de zoon politikon, concepția potrivit căreia omul este un animal socio-politic. Adică, prin însăși natura sa, omul este destinat nu numai unei existențe biologice, ci și uneia sociale, care se cheamă făurirea binelui și căutarea fericirii. Cu completarea că fericirea (mai mult un concept decât o realitate, în mult mai mare măsură o năzuință decât o împlinire statornică) presupune o totală independență de constrângerile materiale și care – ne face cunoscut gânditorul antic grec – se realizează plenar doar în comunitatea politică. Asta deoarece „individul este este incapabil să o facă singur”. În plus, așa cum corpul este anterior organelor, căci întotdeauna întregul premerge partea, tot astfel statul este anterior familiei și omului. Ba mai mult, potrivit cinicei spuse că „Nimeni nu este de neînlocuit” (nu-i așa că ea pare de-o vârstă cu politica?), individul nu poate să existe fără stat, în schimb statul poate să subziste fără un individ.

Iată germenele statolatriei (rațiunile istorice și cele ideale ce alcătuiesc premisele necesității statului), oricât ar fi el de ticălos și abuziv în formele sale antice, medievale, moderne, bolșevice și globalizante din zilele noastre, pe care, circa 1800 de ani mai târziu, florentinul Niccolò Machiavelli (1469-1527) l-a dezvoltat în micul său tratat Principele (memorial sau sumă de reguli, norme și sfaturi, apărut în românește la Editura Mondero, 2005, în traducerea Ninei Façon, cu o prefață de Alexandru Balaci), prin riscante idei de felul: „Responsabilitatea etică este totdeauna legată de scop și de finalizarea victorioasă a acțiunii și nu de mijloacele care pot fi utilizate” (de unde indiscutabilul machiavelism al concluziei „Scopul scuză mijloacele”, chiar atunci când aceasta pledează pentru unificarea politică a Italiei), „Morala de stat constă în subordonarea individului colectivității și intereselor sale, mereu superioare”, „Mântuirea sufletului nu este rugăciunea, ci fapta”, „Orice stat piere dacă nu trăiește în concordanță cu vremea”, „Principele constituie, la un moment dat, o însumare individuală a unui imens organism colectiv” etc., idei prin care autorul a dobândit nemuritorul rang de fondator al științei politice, „ca forță și formă autonomă a rațiunii” (Al. Balaci), iar scrierea lui pe acela de „adevărat program de redeșteptare națională”.

Sigur, ar fi multe de spus despre afirmațiile cu caracter politic ale celor doi gânditori. Dar cum prezentul articol nu și-a propus așa ceva, motiv pentru care niște ample digresiuni ar fi mai degrabă supărătoare decât bine primite de cititorii expeditivi, mă voi limita la următoarele precizări:

1) Trăind într-o epocă anterioară creștinismului, Aristotel n-avea de unde să știe că adevăratul creștin nu este niciodată singur, deci n-are trebuință de încorsetanta comunitate politizată, și că fericirea lui se alimentează din bogăția și armonia lăuntrică, la care ajunge numai printr-o sinceră și neîntreruptă relație cu Dumnezeu;

2) Statul n-a fost niciodată anterior familiei și omului, căci „statul nu este decât forma legiuită a vieții în comun a oamenilor” (Petre P. Negulescu), care – prin mijloace tiranice sau subtil-demonocratice – mereu caută să țină sub control cele două entități sociale fundamentale, ba chiar să demanteleze familia tradițională prin necontenitele lovituri sub centură pe care i le administrează în ultimul timp;

3) Da, statul poate să subziste fără unul sau mai mulți indivizi, dar în plan umanitar-valoric devine opresiv și, ca atare, nevrednic în urma decimării elite sale intelectuale din considerente politico-ideologice (cazul statelor bolșevice), respectiv muribund printr-o expatriere mai ceva ca-n vreme de război (cazul României postdecembriste);

4) Părerea mea despre morală și etică, mi-am expus-o, printre altele, în următoarea maximă din cartea Cuvinte-ncumințite (Editura Echim, Sighetu Marmației, 2014): „Dacă morala este forța Binelui coborâtă la nivel uman, etica este binele forțat prin legi să-i confere umanului un anumit nivel”.

Astea fiind mult controversatele baze ale politichiei, pe meleagurile noastre lucrurile la acest capitol au fost și continuă să rămână catastrofale: odinioară cu rușinoase trădări (bunăoară, trădarea domnitorului Alexandru Ioan Cuza, apoi cea a mareșalului Ion Antonescu), respectiv cu coterii, furtișaguri și alte multe năravuri fanariote (păi, de florile mărului a inventat Nicolae Iorga termenul „fripturism”?); pe urmă cu frica, găunoșenia, lașitatea și primitivismul, în primul rând cel politico-ideologic, din sinistra perioadă bolșevică; astăzi, după trei decenii de postdecembrism eminamente ruinător pe toate planurile, cu trădări la tot pasul, impostori cu duiumul, analfabeți funcționali cu toptanul, aleși ce fură pe rupte cu legea-n mână, demnitari ce ar trebui să stea după gratii și infractori, tovarășii primilor, care ocupă demnități publice.

Continue reading „George PETROVAI: Politica – Blestemul de care omenirea nu poate sau nu mai vrea să scape” →

George PETROVAI: Semnalul de alarmă tras de Mordecai Roshwald în romanul Ultimatum

Apărut la noi în anul 1980 (la Editura Politică) cu titlul Ultimatum („Ultimele zile ale unui război atomic” sau „Din jurnalul ofițerului-declanșator X-127”) în excelenta tălmăcire a lui Dan Hogea, micuțul roman al lui Mordecai Roshwald (evreu născut pe 5 mai 1921 în localitatea Drohobîci, regiunea Lvov, zonă poloneză la acea vreme, care în 1934 emigrează în Palestina, apoi în Statele Unite, unde moare pe data de 19 martie 2015), romanul, prin urmare, a fost tipărit în anul 1959 în limba engleză cu titlul „Level 7”, impunându-se cu o atare autoritate ca scriere science-fiction postapocaliptică, încât omul de cultură britanic J.B. Priestley susținea că „reprezintă, poate, cel mai puternic argument pe care un scriitor l-a putut aduce până astăzi împotriva tuturor propovăduitorilor zeloși ai isteriei și șantajului atomic”, iar opinia logicianului și scriitorului Bertrand Russell era următoarea: „Aș dori ca această carte să fie citită de fiece om adult, atât din Est cât și din Vest…”

Acuma, se știe foarte bine că, în plan cultural-artistic, mult mai important ca noutatea ideilor și concepțiilor este modul original și profunzimea cu care scriitorul, în general orice artist, abordează și înfățișează consumatorilor de artă atât inepuizabilele chestiuni de-o vârstă cu omenirea (bine, frumos, adevăr, just, sacru, moral-imoral, colectivism-individualism, drepturi-obligații ș.a.m.d.), cât și cele de dată mai recentă (tradiții, naționalism, patriotism, globalism, poluare, înarmare-dezarmare, tensiuni interumane-pace lăuntrică, bani murdari-natură curată etc.).

Exact asta face Mordecai Roshwald cu personajul său principal, ofițerul-declanșator (maiorul) X-127, în romanul Ultimatum: îndată după coborârea lui și a celorlalți specialiști/selectați în cea de-a șaptea bolgie (asta-i semnificația ultimei cifre din indicativul damnaților ultramoderni!) a infernului dantesc-antiatomic, nivel/cerc situat la peste 1300 de metri adâncime și – zice-se – absolut sigur pentru locatarii săi, chiar în varianta celui mai nimicitor bombardament atomic, scriitorul îl pune să constate că drumul spre măruntaiele Pământului este cu sens unic („Era de-a dreptul caraghios: eu, deci, puteam, printr-o simplă apăsare pe buton, să nimicesc omenirea. Dar nu aveam niciun buton cu care să pot aduce liftul în sus!”) și să simtă cum îl sfâșie disperarea la gândul că niciodată nu va mai vedea soarele („…niciodată n-o să mai hoinăresc printre oameni pe o stradă aglomerată”), asta deoarece nivelul de infestare atomică după un astfel de război este atât de ridicat, încât „scoarța terestră devine de nelocuit timp de decenii sau poate sute de ani”.

O atare sumbră perspectivă, în pofida faptului că cei 500 de locuitori ai nivelului 7 („250 de bărbați și tot atâtea femei”) beneficiau de avantajele gratuite ale unui confort eminamente artificial (mâncare sintetică și fără gust, curent electric furnizat de un reactor atomic, apă extrasă în cantități îndestulătoare de la o și mai mare adâncime, care – grație structurilor ce acționează ca niște eficiente „filtre de penetrație” – nu prezenta riscul infestării în cazul unui război nuclear, băi și apă caldă, aer produs de o seră specială, unde fiecare plantă este „mai bine păzită decât focul sacru al unui templu păgân”, o mică lume – ofițerul-declanșator X-107 susținea la începutul aventurii că „nivelul 7 e cea mai bună dintre lumi” – fără bani, fără jocuri de noroc și fără păcăleli de 1 aprilie, dar și fără prejudecăți sau sentimente, chiar atunci când sunt încurajate căsătoriile, nu doar ca un derivativ sau o necesară supapă întru menținerea echilibrului lăuntric al unor veritabili monștri fără emoții, ci îndeosebi pentru garantarea și perpetuarea neamului, după ce sus nu va mai rămâne niciun om), vasăzică, o astfel de perspectivă nu poate să fie decât deprimantă pentru cineva (ofițerul X-127) care dorește să trăiască și să moară „sub lumina soarelui”, nicidecum să crape încetul cu încetul „în hruba asta artificială și mizerabilă”.

Da, pentru că „Nivelul 7 era mai rău decât orice temniță, căci orice prizonier, orice deținut are ocazia, măcar din când în când, să iasă în curte și să vadă soarele”… Firește, prin necontenita problematizare în discuții și – mai ales – în scris a noilor realități, starea psihică a ofițerului X-127, cel care din ambiție acceptase să fie recrutat pentru cursurile speciale de instruire, se „înrăutățește” prin progresivă umanizare, ceea ce înseamnă că se îndepărtează tot mai mult de modelul sterilizat sufletește din propaganda oficială („Sunteți deci ca niște soldați într-un post de frunte și trebuie să fiți mândri de misiunea voastră și de nădejdea pusă în voi când ați fost aleși”), cu toate că până la urmă se căsătorește cu psiholoaga P-867, urmărește cu atenție conferințele radiofonice „Cunoașteți și celelalte niveluri”, poartă discuții, ascultă muzică, scrie povestiri impregnate cu nostalgia naturii și, în ziua de 9 iunie, la orele 9 și 12 minute, execută ordinele primite prin difuzor (ulterior va afla că ordinele fuseseră date de un robot!), adică la măsuța și în fața calculatorului său apasă pe butoanele indicate, în ordinea crescătoare a puterii de distrugere (câte patru butoane de tip A, B și C).

Din cauza învelișului lor radioactiv, super-rachetele A4, B4 și C4 erau atât de nimicitoare, inclusiv pentru zonele/țările limitrofe, încât mulți experți în războiul atomic se îndoiau că „asemenea proiectile ar putea fi întrebuințate vreodată”. Ei bine, întrucât „cutuma” nucleară pretinde apăsarea simultană a butoanelor la două pupitre de comandă, la prima măsuță se așază X-127, iar la cealaltă X-117. Acesta, cu „fruntea brobonită de sudoare”, de parcă făcuse efortul „să lanseze singur, cu mâna lui, toate rachetele acelea” (A, B și C de la 1 până la 3), refuză să apese butoanele A4, B4 și C4, bolborosind cuvinte pe care X-127 le înțelege doar după câteva clipe: „Nu! Numai asta nu! Nu astea cu numărul 4! Nu pot să-mi ucid mama, nu pot, nu…” Însă, îndată ușa centralei se deschide cu violență, doi medici îl smulg pe X-117 din scaun și-l târăsc afară, locul lui este luat de ofițerul X-107 (X-137 este de asemenea prezent, în cazul în care X-127 ar da semne de ezitare sau nesupunere), butoanele sunt apăsate și războiul, început la ora 9 și 12 minute, ia sfârșit la 12 și 10 minute, oră la care „a explodat ultima noastră rachetă”: „Cel mai scurt război din istoria omenirii, dar și cel mai crâncen”.

Continue reading „George PETROVAI: Semnalul de alarmă tras de Mordecai Roshwald în romanul Ultimatum” →

George PETROVAI: Bunul meu prieten Aurel Pop a plecat într-o lume mai bună

Motto:

Iubite prieten, ai decis

– silit de nemiloasa boală –

să părăsești această lume

cu-alesu-ți spirit cât o școală.

De-aceea zic că-ntr-o revistă

a omeniei necurmată,

vei fi ce-ai fost întreaga viață:

Un om cu inima curată!

Pe poetul și omul de cultură Aurel Pop (22 noiembrie 1949 – 18 octombrie 2020) l-am cunoscut cu ani și ani în urmă, prin intermediul lui Ion Burnar, un alt mult prea devreme dispărut de pe aceste meleaguri și din spiritualitatea românească. Tot atunci am aflat că Aurel este maramureșean get-beget prin naștere și sătmărean de elită prin „adopție”, adică ceea ce numele îmi sugerase din capul locului.

Iar relația dintre noi, grație formidabilului sincronism al firilor noastre (ne respectam cu afecțiune și ne stimulam în discuții, totdeauna rodnice și civilizate, până la aprige dispute pe diverse teme culturale și extraculturale), nu a fost una rece sau politicos-bățoasă, ci s-a concretizat în lungi convorbiri telefonice (l-am sunat inclusiv în săptămâna decesului său, despre care am fost înștiințat de… internet), dar mai ales prin includerea mea printre colaboratorii revistelor înființate și conduse de acest minunat om – la început „Citadela”, apoi „Mărturii culturale”.

Sigur că da, știam de la neprețuitul meu prieten că are o afecțiune pulmonară (în ultimul timp, la telefon se poticnea din pricina unei tuse îndărătnice și seci), însă tot el – cu admirabilă încredere în Creator, în forțele proprii (strunite de un psihic puternic) și în priceperea medicilor – îmi spunea că se simte mult mai bine după externare, cu toate că, din cauza pandemiei, fusese purtat pe drumuri mai multe zile și că n-ar mai risca să solicite o nouă spitalizare, chiar în varianta înrăutățirii stării sale de sănătate, asta deoarece simțise pe propria piele, bașca cele văzute și auzite în desele peregrinări prin stabilimentele sistemului de (ne)sănătate publică, cât de rău este privită de către politruci și – pe baza ordinelor/dispozițiilor date de ăștia – de personalul sanitar, tagma tot mai numeroasă a cetățenilor care nu au șansa (sic!) globalisto-demonocratică de-a fi infectați cu Covid-19.

Continue reading „George PETROVAI: Bunul meu prieten Aurel Pop a plecat într-o lume mai bună” →

George PETROVAI: CUI ÎI MAI PASĂ DE ROMÂNIA?

Dacă s-ar face un sondaj de opinie, sunt absolut convins că cei mai mulți dintre concetățenii noștri, în primul rând cei unși cu toate alifiile ipocriziei, lăcomiei și descurcărelii, ar spune ca la cartea globalismului și cosmopolitismului că ei sunt vrednici români și că-și iubesc atât de mult țărișoara în care s-au născut (care, chipurile, acuma nu mai poate să mulțumească hoiturile tuturor!), încât – la o adică – n-ar ezita să-și dea viețile, mai mult sau mai puțin inutile, întru apărarea de-a-ndoaselea (prin ponegrire și batjocorire, atunci când o cer interesele personale și/sau de clan) a românismului și a meleagurilor natale.

Cum altfel, când aproape toți ăștia acționează după exemplul oferit de detestabilul miliardar Ion Țiriac (cosmopolitul ăsta se crede un mare român, dar n-am știre să-și fi ajutat în mod consistent compatrioții în vremuri de restriște, precum cele pandemice, chit că a profitat de pe urma lor cu vârf și îndesat), respectiv nu se abat cu o iotă de la faimoasa clasificare naeionesciană a locuitorilor de pe aceste meleaguri în români și buni români.

Potrivit lui Nae Ionescu, român este acela care are în spate cel puțin două-trei generații de țărani (nu spunea Petre Țuțea, unul dintre discipolii de marcă ai Profesorului, că statul se sprijină pe cioarecii țăranului român?), iar bun român este tot alogenul de pe aceste meleaguri ce se achită cu conștiinciozitate de obligațiile cetățenești, dar care este incapabil să simtă și să se poarte neaoș românește. În redutabila formulare naeionesciană (Cartea Roza vânturilor, Editura „Roza vânturilor”, București, 1990) treaba stă în acest chip: „(…) a fi «bun român» este, sub raportul etnic și spiritual, mai puțin decât a fi «român» pur și simplu”, căci bun român se cheamă „bun cetățean al statului român, în cea mai largă accepțiune a cuvântului”, altfel spus „care muncește de dimineață până-n noapte, care-și plătește regulat birurile și e respectuos cu legile țării, care a fost în război și și-a împlinit însărcinările cu convingerea fermă că e dator să o facă”, pe când „A fi român însemnează a avea o anumită plămadă, din care decurg cu necesitate absolută anumite atitudini și gesturi”, ce statornicesc „o stare naturală, o formulă de echilibru a existenței, din care decurg, prin însăși desfășurarea vieții, anumite forme”.

Indiscutabil că situația este extrem de gravă atuncea când luăm aminte la dezastrul din jur (necinstea și necalificarea aleșilor, neîntrerupta disoluție moral-spirituală a societății, colapsul economiei naționale, starea tot mai precară a sănătății și educației românilor, mizerabilul „război” dus de globaliști și sodomiți împotriva familiei tradiționale și a sentimentelor noastre patriotice, neîncetata „hemoragie” de materie cenușie – specialiști și studenți înstrăinați, așa încât România devine din ce în ce mai săracă prin incalificabila mătrășire a bogățiilor naturale și a minților înzestrate etc.), fapt pentru care, noi cei rămași acasă, nu putem să nu ne întrebăm cu multă jale și neputincios năduf: În aceste condiții, cu certitudine cele mai atroce din întreaga nostră istorie modernă și contemporană (asta înseamnă de la Mihai Viteazul încoace), cui naiba îi mai pasă de România?!

Continue reading „George PETROVAI: CUI ÎI MAI PASĂ DE ROMÂNIA?” →

George PETROVAI: Perenitatea și actualitatea voltairianismului

Dacă pentru voltairianism/volterianism vom continua să acceptăm explicația dicționărească („Filozofia lui Voltaire, care afirmă, pe linia raționalismului, ireligiozitatea epicuriană și antiascetică, criticând totodată fanatismul, prejudecățile, intoleranța și abuzurile de orice fel”), cum că reprezintă nucleul cultural-atitudinal al lui Voltaire, pseudonimul sub care François-Marie Arouet (1694-1778) a devenit nemuritor în cultura franceză și universală, atunci conceptul în cauză își confirmă din plin actualitatea, iar prin aceasta perenitatea, inclusiv în ceea ce privește cutremurătoarea necredință și decreștinare din zilele noastre (un studiu recent face cunoscut că doar 20% dintre britanicii intervievați au ceva în comun cu creștinismul).

Firește, ireligiozitatea lui Voltaire trebuie privită atât prin prisma teribilismului personal, cât și prin cea a ateismului în floare din epoca premergătoare revoluției iacobine (epoca iluminismului european, a enciclipediștilor francezi și a „luminaților despoți” Frederic al II-lea al Prusiei, Ecaterina a II-a a Rusiei și Iosif al II-lea al Imperiului habsburgic), revoluție (sic!) care – așa cum se știe prea bine – a înfrânt/ghilotinat altarul și tronul ca să deschidă calea evoluționismului și ateismului.

Imensa operă a lui Voltaire (epopeea Henriada, Scrisori filosofice, Dicționar filosofic, remarcabile studii despre Carol al XII-lea, Ludovic al XIV-lea și Petru cel Mare, poezii, tragedii și scrieri în proză ce au trăsăturile unor fabule, precum Zadig și Candide), operă în întregime străbătută de sclipitoarea și nesecata sa vervă satirică, nu putea să rămână nereceptivă la ideile de largă circulație din epocă: toleranța religioasă, fanatismul, prejudecățile, abuzurile, relația dintre individ și societate, adversitatea față de despoți etc.

Atâta doar că, spre deosebire de J.J. Rousseau, care reprezenta aripa de stânga a iluminismului francez (pleda din toate puterile pentru egalitatea și libertatea oamenilor și popoarelor), Voltaire se situează pe o poziție filosofico-socială mult mai ponderată. De pildă, în Dicționarul filosofic acceptă fără rezerve egalitatea naturală, dar constată că, în evoluția societății, ea a devenit „o simplă himeră”, asta deoarece oamenii s-au împărțit în stăpânitori și stăpâniți, motiv pentru care „rezolvă” libertatea țăranilor de pe poziția principiilor de bază ale economiei capitaliste: „Sunt liberi să-și vândă munca aceluia care-i va plăti mai bine”!

Totodată, contrar concepției lui Leibniz, Voltaire astfel selectează evenimentele tragice și absurde, încât prin Candide să poată demonstra că „lumea noastră nu e cea mai bună dintre toate lumile posibile”. Și poate cineva să-l contrazică, atunci când e vizibil chiar și pentru orbi alarmantul regres moral-spiritual al omenirii prin cruzime (de la al doilea război mondial, planeta noastră n-a cunoscut nici măcar o zi fără conflicte militare!), nespus de multă suferință (în fiecare zi mor de foame peste 400 de pământeni, inclusiv copii!), minciună, lăcomie, ipocrizie, fornicație și falsă cultură?…

În mult mai mare măsură ca toți conducătorii politici și militari ai Franței, cele spuse mai sus (și câte ar mai fi de spus!) fac din Voltaire un exponent al fabulosului spirit francez, la fel cum Eminescu este chintesența multimilenarei spiritualități românești, Dante – al celei italiene, Cervantes – al celei spaniole, Shakespeare – al lumii anglo-saxone, Goethe – al lumii germanice, Pușkin – al spiritualității rusești etc.

Neîndoios că vor fi și din aceia (e dreptul lor, nu?) care, nemulțumiți de afirmațiile mele, vor susține sus și tare că, înaintea lui Voltaire, au fost alți reprezentanți referențiali ai culturii franceze (Descartes, Blaise Pascal), iar după el, unii chiar mai cu moț într-ale calității, cantității și exportului de spiritualitate franțuzească, precum titanii Balzac și Victor Hugo. Așa este, numai că Voltaire reprezintă primul francez enciclopedic, neliniștit și curajos, care a izbutit să focalizeze întreaga cultură a poporului său (și nu numai), pentru ca – după îmbogățirea ei cu gândirea și geniul său artistic – s-o lase moștenire tuturor pământenilor.

Iată de ce trebuie apreciată cum se cuvine (adică la superlativ) cartea Maxime și cugetări (Editura Albatros, Colecția Cogito, 1974), despre care Elena Beram, coordonatoarea ediției, ne spune următoarele în Cuvânt înainte: „O antologie ca cea de față nu s-a editat încă în țara noastră, și nu avem știință că ar exista ceva similar tipărit recent în Franța (subl. mea, G.P.)”.

Continue reading „George PETROVAI: Perenitatea și actualitatea voltairianismului” →

George PETROVAI: Bolnavii de putere și influiența planetară din spatele coronavirusului

În opusculul „Jurnal filosofic” (Editura Humanitas, București, 1990), gânditorul Constantin Noica are două memorabile reflecții/anamneze (augustiniana „E în noi ceva mai adânc decât noi înșine” și admirabila spusă românească „Banul te neodihnește”), care nu numai că îndeamnă la o mai profundă cugetare pe tot cititorul cu scaun la cap, dar chiar constituie punctul de plecare întru analiza isteriei provocată printre pământeni de năbădiosul Covid-19.

Da, căci totul pornește de la acea abjecție mai adâncă decât noi înșine, care pune stăpânire pe om și-l face robul banului, iar prin acest instrument satanic (nu se afirmă frecvent-sterotipic că „banul este ochiul dracului?”) el admite să se prostitueze, adică să confunde scopul vieții cu osânza materială, puterea aparentă, plăcerea degradantă și slava deșartă.

Vasăzică, totul (sau, mă rog, aproape totul) în lumea asta supracarnală se orânduiește după catastrafola logică a pragmatismului, omul – potrivit definiției aristotelice – fiind un animal social și sociabil, de unde rezultă cu necesitate că nu poate să aibă decât cârmuitorii (politici, economici, cultural-identitari etc.) pe care-i merită. De altminteri, nu ne face cunoscut F.M.Dostoievski prin „gura” marelui inchizitor din celebrul roman Frații Karamazov, ceea ce înseamnă cu aproape un veac și jumătate în urmă, că libertatea și personalitatea pot, ba chiar trebuie să fie anihilate prin „miracol, taină și autoritate”?…

Continue reading „George PETROVAI: Bolnavii de putere și influiența planetară din spatele coronavirusului” →

George PETROVAI: Hristos a Înviat (poeme)

HRISTOS A ÎNVIAT!

Cui, Doamne, am fi fost acum

de nu veneai să ne îndrumi

și nu ne dăruiai lumină

din candela acestei lumi,

când mii de ani n-au fost de-ajuns

din oameni negura s-alunge

și-atâtea inimi mai ezită

renașterea să și-o câștige?!…

Dar Dumnezeu e Adevăr

azi ca și ieri și-n veci de veci;

de-aceea Lui Îi mulțumim

că nu suntem niște zevzeci

și-n marea Lui milostivire

de preaputernic Făcător,

ne dă prilejul să-L cinstim

pe Fiul Său mult iubitor,

care-a murit în grele chinuri

și-apoi pe moarte a călcat,

ca oamenii model să-L aibă

când spun Hristos a înviat!

RUGĂCIUNEA CRUCIFICATULUI

De mii de ani stau răstignit

pe crucea dăltuită

din jertfa mântuirii

și-nfiptă-adânc

în Căpățâna omenirii,

dar bieții muritori refuză

să ia lumina nemuririi

din candela eternului Cuvânt,

ci-și făuresc cu opinteli de moarte

enorme cruci din fală și-amăgire,

ce-ntreg Pământul-l fac să pară

colecție de-ntinse cimitire.

Continue reading „George PETROVAI: Hristos a Înviat (poeme)” →