Ce e timpul?
Ce e norul?
Ce-o fi apa și izvorul?
Ce o fi oare și dorul?
Dar amorul?

 

Ce e viața?
Ce-i speranța?
Ce-o fi oare tinerețea?
Ce o fi și bătrânețea?
Dar tristețea?

 

Ce-i frumosul?
Ce-i urâtul?
Ce o fi oare iubirea?
Ce o fi și despărțirea?
Dar menirea?

 

Ce e ploaia?
Ce-i văpaia?
Ce o fi oare și gerul?
Ce-o fi prin lume eternul?
Dar modernul?

 

Ce e plânsul?
Ce e râsul?
Ce o fi oare și focul?
Ce-o fi pentru toți norocul?
Dar sorocul?

 

Ce e soarta?
Ce e moartea?
Ce o fi-n suflet regretul?
Ce o fi oare respectul?
Dar aspectul?

 

Ce e omul?
Ce e pomul?
Ce-o fi tot ce ne-nconjoară?
Ce-o fi acel iar și iară?
Dar o scară?

 

Ce e mintea?
Ce e puntea?
Ce-o fi trecerea-n etern?
Ce o fi veșnicul semn?
Dar blestem?

 

Ce este o întrebare?
Ce este o jale mare?
Ce o fi, ce n-o mai fi?
Ce-o fi verbul a muri?
Dar a ști?

 

Ce e vraja?
Ce e straja?
Ce-o fi zborul printre nori?
Ce e ploaia peste flori?
Dară zori?

O rază de soare cheamă-n ajutor
Ca fantelui ger să-i domoale dor,
Gerul nu se lasă nici el mai prejos
Și se instalează tot mai curajos,

 

Pune pe la streșini sulițe de gheață,
Iarna-n fața lui e doar o paiață,
Vântul îl ajută de atâtea ori
Pe iarnă s-o bage mereu în răcori,

 

Ea e mai cuminte decât gerul fante
Dar e și rebelă când o nesocoate,
Din nas îi mai taie cu neaua-i pufoasă
Când norul i-o cerne proaspătă pe casă,

 

Razele de soare sulițe alungă,
Chiciura din pomi suspină nătângă,
Atunci iarna râde fără concurență,
Gerul pleacă singur în grea penitență!

O umbră poate fi iubirea dintre noi,
O umbră ce dansează cu iuțeală și zglobiu,
Ea n-o să fie ștearsă nici de vânt ori ploi
Pentru că locul i l-am memorat și încă-l știu…

 

M-apropii cu sfială de-acel zid
Și umbra mea o las să cadă peste-a ta,
E-o îmbrățișare obținută cam perfid
Dar…mi-ntreține vie flacăra…

 

Îmi amintesc de visurile noastre
Când se strângeau în brațe drăgăstos,
Pe-atunci nu existau umbre sihastre
Ci doar realități dulci de frumos,

 

Conturul umbrei tale-n minte ți-am păstrat,
La fel mimică, înălțime, buze ce șopteau
Cuvinte magice ce-atât m-au tulburat
Și care până-n suflet, toate-mi
pătrundeau.

 

Văd clar prin timp și-ți simt toată iubirea
Care prin ochii mei, aură se cernea
Dar nu știu cum și când i s-a ruinat zidirea
Și nici n-a mai rămas întreg nimic din ea,

 

Nu știu nici până azi vina cine o poartă
Însă gândesc că chiar nu-i important
Fiindcă atunci când vorba e de soartă,
Nu mai există, sigur, niciun vinovat!

———————————–

Florentina SAVU

27 octombrie, 2018

 

Cânt cu-n stins suspin pe buzele tale
Și-mi strivesc suflarea peste-a’ lor petale,
Mi-e privire’-aprinsă peste ochii tăi
Însă nu-mi simți oful împlântat în ei,

 

Cânt cu răgușeală și fără ecou,
Prin pagina-ți vieții, de roman erou,
Cânt fără de cânt prin prezentul tău,
Cu-apusul amică, dintr-un trecut greu,

 

Cânt prin timpul lumii fără încetare,
Cu cântec de lună și soare-răsare,
Cânt fără de cânt, fără să te-ncânt,
Mi-este cântul dor și dorul mi-e sfânt…

 

Printr-o șoaptă neagră, rămas bun îmi iau
Și gândul din mine, tot, ție ți-l dau,
Cântul mi-e tăcere, tăcerea mi-e strai,
Poate ne-om vedea vreodată prin rai!

———————————–

Florentina SAVU

26 octombrie, 2018

Viața curge precum curge o apă,
Mai limpede ori mai tulbure,
Cu mișcări lente sau brutale,
Tăcând sau urlând,
Înfiorându-te,
Determinându-te să te gândești
La azi și la mâine:
Azi dai drumul pe apă
Tuturor supărărilor,
Mâine se ivește poate speranța
Care te va face să vezi viața
Mult mai colorată și mult mai frumoasă…

 

Viața curge precum curge o apă,
Astfel încât mâine
Să poți lua totul de la capăt
Și să-i mulțumești apei
Că ți-a dus departe, pe valurile sale,
Toată zgura adunată în tine,
Toată cenușa supărărilor grele,
Toată frământarea și întristarea
Din sufletul tău…

 

Da, viața curge precum curge o apă…
Curge, tot curge necontenit,
Spălându-ți sufletul,
Și mintea, și trupul,
Și punându-ți pe față
Strălucirea luminii
Și frumusețea florii albe de crin…

Tot la fel ea-ți tresălta în pieptu-ți încins și fript,
Te durea și te-nțeapă precum un cuțit înfipt,
Pașii ei erau alerți la-ntâlnirile cu tine,
Sentimentele-i păreau rupte din rai și divine,

 

Se zbăteau din piept să-i iasă, să stea cât mai în lumină
Dar, ce soartă dureroasă, cine o fi fost de vină?
Fiecare ați pornit pe alt drum, pe-altă cărare,
Sentimente, ca un fum, s-au destrămat toate-n zare,

 

Astăzi stai în amorțire prin cotloane-ntunecate,
S-a împrăștiat iubire,s-a ruinat a ei cetate!

Tu te joci prin ploi de frunze,
N-ai umbrelă, n-ai nimic,
Ți s-au lipit și pe buze,
Cad pe tine pic cu pic…

 

Uite, ia umbrela asta,
Să te apere de ploaie,
Te rog, ocole năpasta
Frunzelor venite-n ploaie!

 

Pomii-și scutură culori
Peste trupul tău plăpând,
De plăcere te-nfiori,
Și le prinzi în pumni zâmbind…

 

Nu vreau frunze să te-ngroape,
Să te pierd pe sub culori,
Vreau să-mi fii mereu aproape,
Fata mea, cu ochi, doi sori!

 

Toamna este capricioasă,
Nu te-ncrede-n ea prea tare,
Ploaia ei e răcoroasă
Și-o să-ți înghețe suflare,

 

Vântul său se va porni
Fără milă în curând,
Gerul treptat s-o zburli,
Iarna va sosi urlând…

 

Fata tatii, ia umbrela,
Ploaia este deja rece,
Deși-ai inima văpaie
Și dorești doar a petrece,

 

Lasă nunta frunzelor,
Dansul lor este sublim
Dar răceala norilor
Zice ca să ne ferim…

 

Paza bună te ferește
De primejdii de-orice fel,
Tăticul tău te iubește
Cu tot al inimii-i zel…

———————————–

Florentina SAVU

21 octombrie, 2018

Imagine internet

Mâinile-mi sunt pline cu mii de culori
Și din ele-aș vrea să presar pe flori,
Un surâs pe fața-mi tiptil se strecoară,
Inima din piept mi-e-atât de ușoară,

 

Firele de iarbă mi le-am prins pe bluză
Și din ele-un fir îl strecor sub buză,
Îl ronțăi în dinți cu dulce-ncântare
Iar verdele său pe obraz mi-e boare,

 

Liniștea-n ecou vine peste mine,
Sufletu-mi se-ncarcă cu frumos și bine,
Deasupra mi-e cerul, cântec de izbândă
Iară jos pământul cu iubirea-i blândă!

———————————–

Florentina SAVU

19 octombrie, 2018

Nu plânge, mamă! Nu mai plânge
Cu lacrimi roșii ca de sânge!
Fii mândră că tu le-ai dat viață
Și-ncredere-n ei și speranță,

 

Fii mândră că trăiesc prin lume,
Chiar dacă au uitat de tine,
Fii mândră c-ai clădit o viață
Chiar dac-a ta e ca o ață!

 

Nu plânge, mamă! Nu mai plânge,
Chiar de ți-e inima ghem, minge!
Tu ai făcut lăstari frumoși,
Iartă-i de sunt nerespectuoși!

 

Iartă-i de-n lupta lor prin timp,
În suflet mi ți-au înfipt ghimp!
Trimite-le gânduri frumoase
Și uită de dureri de oase,

 

Și uită de boli, de căderi
Și scoate-l din minte pe ieri,
Mergi,mamă dragă, înainte
Cu pași mărunți dar, ia aminte,

 

Fi-vor și ei cândva bătrâni,
Urează-le să fie buni,
Copiii lor să îi ajute,
Să n-aibă comportării urâte,

 

Mereu să le fie aproape,
În miez de zi dar și de noapte,
Să le aline dor și lacrimi,
Să nu cunoască nicicând patimi!

 

Nu plânge, mamă! Nu mai plânge
Și la piept poze nu mai strânge!
Roagă-te mult să-și amintească
De dragostea cea părintească

 

Și roagă-te și-acas’ să vină
Și slăbiciunea să-ți susțină,
Să le zâmbești cu bunătate
Că, mamă, tu le ierți pe toate!

 

Iar dac-o fi să nu mai vină,
Așează-ți capul pe perină,
Când ceasul vremii s-o strica
În gând s-o ai doar pe Maica,

 

Ea va veni cu-nduioșare,
Cu-o dragoste atât de mare,
Și sufletul ți-l va conduce
În cer unde lumina-i dulce,

 

Unde nu este supărare
Și niciun pic de-ncrâncenare,
Unde un Rai ți s-o deschide
Și-n el, primitor te-o închide…

 

Le iartă fapte, nepăsare,
Iartă-i că nu ți-au pus o floare
Pe la mormânt, din când în când,
Că te-au gonit din al lor gând!

 

O mamă iartă-atât de multe!
Copiii și-i poartă sub frunte,
Sunt nelipsiți din pieptul său
Oricât acești i-ar face rău.

———————————–

Florentina SAVU

18 octombrie, 2018

De ce Dumnezeu mi-a luat-o?
Milă n-a avut de mine?
Spre casa Lui a purtat-o
Și azi…mă-ngrijească, cine?

 

Cine chipul să-mi mângâie
Și când dorm să mă-nvelească?
Să-mi citească-o poezie,
Din suflet să mă iubească?

 

Ani nici nu avea prea mulți,
Mai putea să mai trăiască,
Tu ai venit să m-asculți,
Mama-i pe bolta cerească…

 

Spune-mi, care-i a sa stea?
Vreau la dânsa să mă-nchin,
Vreau să-i transmit dragostea
Și sufletul să-mi alin.

 

Oare mama m-a uitat?
A uitat copilul său
Care, trist și supărat,
Privește spre cer mereu?

 

Spune-mi, înger, ce mă fac
Singur pe această lume,
Cum cu moartea-i să mă-mpac,
Cine-mi poate spune anume?

 

Trist este și tatăl meu,
Abia dacă mă mai vede,
Amândurora ni-i greu,
Oare Dumnezeu ce crede?

 

A făcut o faptă bună
Când rostul ne-a destrămat?
Cu ce i-am greșit? Să spună!
Cu ce am fost vinovat?

 

Lacrimile-mi curg pe față,
Inima îmi e bolnavă,
Nu mai am nicio speranță,
Unde-i mama mea cea bravă?

 

De voi fi bolnav vreodată,
Cine să-mi stea lângă pat,
Cine să-mi mângâie pleată,
Cine, cât voi fi culcat?

 

Ce pedeapsă și ce chin
Ne e dat să îndurăm
Și ce gust de-amar pelin
În suflete să purtăm!

 

Te iubesc mămica mea
Și te-aștept să vii acasă
Poate Domnul s-o-ndura
Śi-o s-apari să așterni masă,

 

Să ne strângi în jurul tău,
Să ne cânți cum ne cântai,
Soare s-apară din nou,
Mama mea, floare din rai!

———————————–

Florentina SAVU

17 octombrie, 2018

Soarele îl porți doar în amintiri,
Pajiștea cea verde în, demult trăiri,
Te-ndrepți către moarte cu inocenți pași
Și îți vezi trecutul, zbor de fluturași!

 

Unde ți-e trecutul cu lumini și cald,
Cu focuri nebune și ierbi de smarald?
Unde-au rămas toate, casă și părinți,
Unde au pierit și îngeri și sfinți?

 

Unde-ai rătăcit zâmbetu-ți frumos,

Glasul de copil, sincer, radios?
Pomii-ți plâng în cale arși, la fel și iarba,
Lacrimile tale ți-au inundat barba,

 

Explozii demente mi te urmăresc,
Unde să-ți găsești, sigur, adăpost?
Privești în trecut ca într-o oglindă
Și îți vezi acolo apriga osândă,

 

Chipul fericit e în acea sticlă
Că-n acest prezent peste el e pâclă,
De mână pășești cu trecutul tău
Găsind adăpost doar la Dumnezeu!

O simfonie de culori
Îți scaldă suflet și privire,
În dans de frunze te-nfășori
Plutind încet spre nemurire.

 

Ceru-i albastru infinit
Și cerne raze de lumină
Peste pământul înflorit
Cu frunze roșii și rugină.

 

Vezi frunze galbene și verzi
Duse de vânt, fulgi de frumos,
Le scutură de prin livezi
Și le îmbină-armonios,

 

E toamna zână melopee
Ce ne îmbie la visare,
Ne poartă pașii pe alee
Peste-ale ei mândre covoare,

 

Ne țese veșnice idile
Și ne șoptește la ureche
Cuvinte scoase de prin file
Din cartea vieții cea străveche.

———————————–

Florentina SAVU

17 octombrie, 2018

Îmi înflorește chipul ca o lumină vie,
Ce frumuseți în suflet el azi îmi reînvie!
Mi-e doru-ți zbor de fluturi, pe albi umerii mei
Și gingășie sfântă din cânt de porumbei,

 

Îl port ca pe o broșă în pieptu-mi, un tumult,
Ce strălucește stea și-mi place-atât de mult!
Mi-e depărtarea ta o amintire dulce
Care străbate timpul și-n lumea-ți mă conduce,

 

Pe-un colț de vis întruna pașii ni-i întâlnim
Și către veșnicie tot dorul ne-mplinim,
Mi-e ceru-ntreg lăcașul eternului acasă
Și toată-a mea trăire atâta de duioasă!

 

Cu aripi de lumină, fluturi ori porumbei
Plutim pe coridoare de aer, ca doi zei,
Trăim visu-mplinirii ce l-am dorit o viață
Și ne hrănim din zboru-i, pentru noi-speranță,

 

Mă-mbraci în mângâieri sub zările albastre,
Din depărtări sosit-au și vremurile noastre,
Prin ele vom intra ținându-ne de mână
Și-n veșnicia lumii porni-vom împreună!

Coase Lina cu mândrie
Un drapel de Românie,
Ea este tradițională,
A-nvățat multe la școală,
Știe că lucrul și portul
Ne-or păstra în lume rostul,
Ne-or păstra identitatea
Cât o dăinui cetatea,
Cât țara va fi iubită
Și din dor reîntregită.
Lucră Lina cu mândrie
Că-i fiică de Românie:
Ape, și păduri, și munți,
Câmpii și dealuri cărunți,
Flori și păsărele mii
În lucru-i superb sunt vii…

 

Cât timp țara e iubită
Fi-va de rău ocrotită,
Cât se va mai purta ia,
Nu-i pierdută România,
Fota mândră și marama
Și pentru iarnă dulama,
Ițarii cei strămoșești,
Român-dac chiar te numești,
Căciula și pălăria
Ștampilă-s de România!

 

Lina e veselă tare,
O s-apară de sub zare
Ștef al ei și-o să-i arate
Numai lucruri minunate,
Cusute de mâna ei
Pentru a dura temei
La o viață de români,
Respectându-i pe străbuni.

 

Flutură drapel la poartă,
Tricolor de altădată
Ce va dăinui în veac
Fiind tuturor pe plac,
O mândrie nesecată,
Însemn pentru țara toată!