Lucia NEGOIȚĂ: Dragă Eugenia Țarălungă, data de 1 iunie a marcat în calendarul evenimentelor de la Muzeul Literaturii Române un moment evocator în amintirea poetului Cristian Popescu. Cum a trecut un asemenea moment… prin propria ta viață? Te întreb ca poetă ce te afli în plutonul nevăzut pentru care poezia înseamnă risc, neînseriere, o mică bombă cu efect întârziat… Pe același fir înaintând, cine a preluat partea de mister, de inedit a acestui poet mort atât de tânăr, ce rămâne din poezia sa, mai departe….? 

Eugenia ȚARĂLUNGĂ: Mulțumesc de prilejuire, pentru acest interviu care stă să apară în prestigioasa revistă Acolada. Culmea, la finalul lunii mai 2020 m-am găsit să-i spun artistului plastic Mircia Dumitrescu, mereu inspirat, că tare i-aş cere voie să fac un viitor interviu al meu în atelierul lui (aflat la câţiva metri de Editura MLR, la acelaşi etaj al muzeului literaturii din București), glumind dulce-amar, că nu se întrezărea nici un interviu la orizont. După nici jumătate de săptămână, după ce ai văzut acel Remember Cristi Popescu (1959-1995). Murea ca şi când s-ar ruga pe pagina mea de fb, m-am trezit cu propunerea ta de interviu, cu gând să nu rămână cele scrise de mine numai în mediul volatil al internetului – pot dezvălui aşa ceva, dragă Lucia Negoiță?

În ziua de 1 iunie se aglomeraseră multe evenimente, inclusiv aniversarea fondării MNLR (1 iunie 1957), aşa că s-a optat pentru comemorarea poetului nu prin cele două materiale anterior solicitate – unul fiind un text făcut de mine, demarat pe vremea când încă lucram de acasă –, ci prin unul singur şi arhisuficient: Cosmin Ciotloş a vorbit liber vreo 40 de minute, într-o înregistrare video, despre faptul că şi critica literară, dar şi cercetătorii literari, nu fac decât să scrijelească stratul nr. 0,5 al variilor înţelesuri pe care poemele sau eseurile din cele câteva cărţi ale lui Cristi Popescu le pot avea. Poemele lui plac din prima, fie că eşti student al acestor ani, la un sfert de veac de la dispariţia lui, fie că eşti Nicolae Manolescu, care în 1988 spunea tranşant, la începutul cronicii sale din România literară: „Ce extraordinar poet este acest Cristian Popescu!”

Am ascultat, în buclă, la nesfârşit în acea zi înregistrarea, în a doua parte a zilei, după ce postasem, la miezul zilei, strict pe pagina mea, nişte foto şi un text la care trudisem ceva timp, şi care m-am bucurat să văd că au avut un impact, cât de cât. Va apărea probabil în revista Viaţa Românească, sub titlul: „Nici cât negru sub unghie, îmblânzirea morţii”.

Există un cuvânt: înrâurire. Eminescu îl folosea. Cred că, într-o măsură indicibil de mare, Cristi Popescu a înrâurit poezia din vremea lui şi de după. Pe furate cumva, fiindcă nu am mai regăsit nicăieri (re)confirmată simetria asta, am aflat că tandemul Cristi Popescu & Cătălin Ţîrlea ar fi fost, după Cristi, într-o oarecare consonanţă cu Eminescu & Caragiale. Nimeni vrea să se suie musai pe vreun soclu, cu tot dinadinsul, să facă echivalențe axiologice, era vorba numai de alegerea unui gen literar, a unui areal care, de fapt, te-a ales el dinainte pe tine!

Blajinul Cristi este unic, nu numai ochii lui albaştri erau unici! Şi a plătit enorm pentru această unicitate, nu strict prin moartea lui, la nici 36 de ani, ci chiar prin viaţa lui. Aud că se aude de 3 poeți mari şi laţi, tineri şi foarte tineri – ca şi mine, de altfel, ca și Ara Șeptilici, de altfel – în vremea publicării Artei Popescu, a volumului „Cuvânt înainte şi a Familiei Popescu”, cartea premergătoare. Unul din cei 3, nici nu îmi vine să le pronunţ numele, şi-a publicat 4 (patru) ediţii din cartea lui de debut, „Jucăria mortului”. Să fie primit! Iar pagina fb care se numește („Ah, Arto!”) Cristian Popescu știți de cine este pornită? De scriitoarea Ara Șeptilici. Așadar, nu de unul din cei 3, dacă avea cineva vreun semn de întrebare la purtător.

Că veni vorba de debut, am scris şi eu, înrâurită, 7 poeme pentru acest unic Popescu, care deja nu mai era viu. S-au ivit în intervalul dintre momentul când, la ultimul etaj al unui bloc de lângă Biserica Italiană, am aflat de la Lucian Branea (şi el membru al Cenaclului Universitas, coordonat de prof. Mircea Martin) că nu îl vom mai vedea niciodată pe Cristi Popescu, niciodată, şi momentul înmormântării la cimitirul Ghencea Militar (unde nu am mers cu cineva din breaslă, ci cu mama şi cu fratele meu – şi cu multe orhidee mov în mână). Mirată şi impresionată foarte am fost că s-au dat de pomană, la înmormântarea poetului, exemplare din Arta Popescu.

Aceste poeme au constituit debutul meu în presa culturală: „De la mansarda Observatorului”, „Mansardă în Ghencea-Militar”, „De la Tănase la Majestic”, „Cum a alunecat Anna Karenina pe o spirală sonoră”, „36 plus 3 sau minus 3”, „Tramvaiul ca vehicul oniric şi mai mult decât atât”, „Asediul manechinelor”. Am crezut atunci, printre lacrimi, că orice poet din lumea asta vrea „să mai fie Cristi Popescu/ măcar o dată”: „Nu credeam/ că o înhumăciune/ poate fi cuminţită aşa uşor,/ ca un copil/ minunându-se/ de prima carte citită/ până la final” –/ E de-ajuns să împarţi/ Cristi Popescu teancuri-teancuri/ e de-ajuns să strigi/ cât poţi de tare/ lume, lume/ veniţi de luaţi Cristi Popescu/ mâine o să-l găsiţi/ doar la chioşcurile RATB/ va fi de-ajuns să vă plimbaţi cu tramvaiul/ ca să citiţi poemele-Cristi-Popescu/ pe biletele cu 2 călătorii/ sau 3/ (n-o să înţeleg niciodată/ de ce nu fac ăştia, dom’le,/ abonamente la el,/ să ştie omu’ o treabă!)/ Am să vă zic un secret/ Textul/ se face în continuare/ şi Cristi îl încearcă/ din când în când/ mai ia câte o bucăţică din el/ şi mai dă la copii/ Textul creşte tot creşte/ se prelinge prin mahala/ ajunge sus la Universitas/ apoi se domoleşte/ pătrunde lent/ în cinematografele de pe bulevard/ şi-şi găseşte imediat locul/ dinapoia ecranului./ De-aia peste tot/ rulează acelaşi film de succes/ despre Familia Popescu –/ de-aia mamiţo/ pe Calea Victoriei/ de la Tănase la Majestic/ stă lumea aşa la coadă/ că vrea să se mai joace/ de-a odeonu’ printre ţigănci/ şi să mai fie Cristi Popescu/ măcar o dată” (De la Tănase la Majestic).

Până la urmă, „36 plus 3 sau minus 3” a fost inclus, între alte poeme și texte-bloc, în volumul meu de debut, mici uități de percepție (Editura MLR, 2002, Premiul USR pentru debut acordat de Fundația „Laurențiu Ulici”). I l-am citit și Danei Popescu, pe vremea când mama lor trăia încă.

Lucia NEGOIȚĂ: Te încumeţi să faci un portret al poetului genuin, în vremea primăverii 2020? Cum ar arăta el?

Eugenia ȚARĂLUNGĂ: Mai cu familie, mai fără, fiecare cum a fost prins în acest vârtej mediatic. Şi decizional. Ajunse de referinţă, cuvintele lui Camil Petrescu îmi revin acum în minte: „Eu nu pot vorbi onest decât la persoana I.” Voi spune cât se poate spune: în martie, 8 zile fără net, fără telefon mobil – un infern. Abia acum am, cât de cât, învăţat să mă rog. Cu gleznele lipite, cum spunea un preot de la Trinitas Tv. Sau, de fapt, de la Biserica Rusă. Că mereu există ceva real în spatele unui ecran tv… Cu gleznele lipite & cu inimile lipite. Eu nu dormeam decât spre ziuă, nu din cauza insomniilor, mâncam o dată pe zi, nişte seminţe lăsate la înmuiat, amestecate cu alte seminţe, cu sumac, negrilică, zatar, cu ceva verde, că tocmai ce pusesem nişte arpagic pe pervaz şi ieşiseră lujeri de ceapă verde. Ce se găsea pe masă la Cina cea de taină? Nişte plante, nişte condimente, nişte vin, nişte turte. Când oamenii făceau aprovizionări vizionare, eu căram săculeţi cu pământ spre casă, imaginându-mi că mă voi împăca, poate, şi cu nişte microplante. Hmmm, nu prea ne-am împăcat. Nu a fost o Judecată de Apoi, dar a fost o perioadă de austeritate. Şi de căutări, că simţeam nevoia să mă izbăvesc de atâta manipulare.

A fost o perioadă de apropiere de Natură, nu de Cultură. Aveam programul pe minute, nu se punea problema să mă plictisesc. Deloc. Nu am reluat mari autori, nu mi-am explorat noi teritorii ale scrisului. Aaaa, trebuie să amintesc aici ceva ce nu ţine de poezie, ci de raportul Artistului cu, ei bine, aici ar fi o listă lungă. Am urmărit cu aviditate, până la lacrimi, un teribil interviu al regizorului Cristi Puiu, tot la Trinitas Tv. „Malmkrog”, cel mai recent film al lui, a avut parte de piedici draconice înainte de finalizare, nu vreau să spun mai mult. Sunt extrem de mândră de decreţeii mei, de generaţia din care fac parte, de verticalitatea şi de profesionalismul unor oameni pentru care am o nesfârşită admiraţie: dr. Adrian Cacovean (chirurg cardiovascular şi homeopat), Alin Fumurescu (coleg la Napoca Universitară, apoi la revista NU cu A.C., absolvind iniţial tot medicina la Cluj, actualmente specializat în ştiinţe politice, profesor doctor la University of Houston) şi acest… mărturisitor născut pe 3 aprilie 1967 care, întâmplător sau nu, este regizor, Cristi Puiu pe numele său – pe care l-am cunoscut şi căruia i-am luat şi un mic interviu în 2001 pentru știrile TVR1.

Pe vremea când nu avea notorietatea de acum, dar o coerenţă a valorilor există de-a lungul anilor, cunoscută mai mult sau mai puţin. Aş pune şi numele unor femei aici, dar Roxana Iordache nu e, din câte ştiu, decreţică. Şi nici clujevita Ruxandra Cesereanu, femeia cruciat, ca să amintesc un titlu de demult al ei. Dar în aceste vremuri de… anemie, de anemie a curajului, au fost pe plan internațional la câteva mărturisitoare ale Adevărului, cu timp și fără timp (Janet Ossebaard, Shoshana Zuboff, Judy Mikovits și mult mai tânăra Sara Cunial) care m-au cam lăsat pe gânduri. Oricum, nu e o noutate că orice ficțiune pălește în fața năucitorului non-fiction.

Lucia NEGOIȚĂ: O temă gingaşă, într-un fel… de neabordat, este prezenţa dimensiunii religioase în poezie. Tu eşti practicant ortodox… Ce răspuns primeşte propria ta trăire, cât ajunge din această stare esenţială, în poezia ta?

Eugenia ȚARĂLUNGĂ: Din nou, ce se poate spune din ceea ce nu se poate spune?! O influenţă mare a avut Vasile Andru, un scriitor despre care mulţi au încă prejudecăţi, ca scriitor, dar şi ca om sporit, înduhovnicit. Prin el am ajuns să fiu apropiată de mânăstirea Lainici, unde era duhovnicul lui, părintele Calinic Cărăvan, şi unde şi-au găsit mulţi credincioşi adăpost în vremurile în care Securitatea le făcea viaţa imposibilă. Dar omul poate trăi și cu extrem de puțin, dacă a apucat să descopere nesfârșirea Dumnezeirii. Duhovnicul meu este un om al cărţii (a fost mult timp bibliotecar la Facultatea de Teologie), dar şi un rugător şi un trăitor. Şi asta s-a văzut cu asupra de măsură în timpurile acestea din urmă.

Continue reading „Lucia NEGOIȚĂ: Nici cât negru sub unghie, îmblânzirea literaturii – Interviu cu Eugenia ȚARĂLUNGĂ” →