Se trecea ploaia-n alte unde
Când ropotele ploii,
Topeau dorințele profunde
Din clipele nevoii.

Și ploaia plânge și durează
Cu picurii ei mici,
Pe alte vise proiectează
Tot ce-am dorit și-aici.

Prin vise care-s relevate
Se-aștern nescrise foi,
Iar lacrime de gând purtare
Pe ochii ploii goi.

Iar ploaia cară vise-n poală
Ca iarna prin copaci,
Sub mantia zăpezii goală
Doar visele-ți împaci.

Of, ploaia se transformă-n gheață
Din timpul Infinit,
Iar visele de ger îngheață
Și-apoi se trec în mit .

În codrii despuiați de haine
Din ierni ce gânguresc,
Ceru-și adoarme albe taine…
Prin ploi, ce nemuresc !

Drumul negru, ca păcatul, șerpuiește singurel,
Eu cu tot ce-am strâns în mine, levitez mai sus de el.
Stâncile , negre la față și-ncrețite de oftat,
Plâng sub toată ceața lumii și prin timpul așteptat.

Casele rămân în urmă, drumu-ncolăcit prin munți,
Stânci semețe, fioroase , începi vântul să-l înfrunți.
Sub o piramidă veche, printr-o poartă cam sinistră,
Grota își arată chipul, și-ntunericul, persistă.

Strâng lămpașul să văd calea și pășesc prin mii de ani,
Liniștea pe mine curge și prin codrii din Roșcani.
Calc pe urmele de timpuri, petrecute de uitare,
Dar abia îmi car păcatul, peste firul de iertate.

Întunericul dă buzna de sub miezul gros de munte,
Îmi strâng mâna de păcate, mă-nchin, cine să m-asculte?
Dar deodată, o lumină, pe perete se așterne
Și tot crește.. și tot crește, nu-i născută din caverne.

O privesc plecată-n gânduri și-n dorințele lumești,
Stă o clipă, și-mi dezleagă cum Lumina poți să-ți crești.
Mulțumesc de tot și toate și de tot ce azi sunt eu,
Oare cine-o fi Lumina ? E deici…ori Dumnezeu ?

Fulgi de datini din aripe , că să frângă al tău zbor,
Ți-au pus semne interzise prinse-n gândul rătăcit.
Goală te-au scos la tarabă și în văzul tuturor,
Ți-au înmiresmat sudalmele , toate grele la privit.

Viitor din piatră seacă și-ntuneric nevisat,
Plânge sufletul din mine și în noaptea mea tresar.
Limba mi-a-nghețat în gură și mai scap câte-un oftat,
Zilele curg , nesfârșite și mai trece-un calendar.

Țara mea de Dor și Doare , azi mai am un sigur dor,
Să te iau cu mine-n mine, să-ți întind un alt trecut.
Iar pe scurșii din istorii, să-i dezmierd pe sub picior,
Că omida-n focul Gheenei, într-un altul nenăscut.

Țara mea nascută-n lacrimi, într-un secol rupt de vânt,
Plină ești de bogăție, iar poporul tău sărac.
Stelele lucesc pe Ceruri, pentru tine nu mai sunt,
Te-au uscat de tot și toate , precum toamna un copac.

Hai să ne luăm în brațe, și-amândouă prin nevoi
Să împingem viitorul, prin speranța prelungită.
Cerul să ne plâng-o clipă, să ne spele printre ploi
Iar pe scurșii din istorii, Dunărea să îi
înghită !

Cărări ca ramurile-n pom
Din umbrele târzii,
Iar frunzele pe vechiul Dom
Îți tot foșneau să vii.

Pierdută-n gânduri fumurii
Din nopțile prea lungi,
Ca din dorințe străvezii
Pe visele prelungi.

Dar Cerul plânge ,eu mă plâng
Icoanelor puștii,
Strâng gându-n mine să-l ajung
Să-l scriu în rapsodii.

Un altul lunecând pe ram
Din toamna violet,
Ca o mărgea din care n-am
Se atârna de piept.

Și mă tot du-se, m-am tot dus
Fugind de alte gânduri,
Iar zorii toamnei, de apus,
Mi-am rupt penița-n rânduri.

Rămân prin toamna violet
Cu gânduri violete,
Chem alte gânduri și le-aștept
Sperând c-o să mă-nbete.

Din Luna prinsă-n gândul dus
Cu noaptea ei de mână,
Împiedicată prin spus
În gânduri să-mi rămână.

Să mă despart de violet
Spre indigouri unde,
Iar gândul rupt și desuet
Să nu-l mai pot ascunde.

Prin razele liliachii
Te-aștept culcată-n stele,
Cu gândul mov, să reînvii,
Ori orb, prin temenele.

Sunt cumpăna fântânii părăsită
Ce-a scos demult viața din ispită .
Și vreau să știi că lanțul rău mă doare
De-l am la gât, sau mușcă din picioare.

Sunt stâlpul porții dintr-un vechi stejar
Pe care-l scârțâi fără de habar .
De cate ori în calea sorții-am stat
Ori te-am jelit, prin timp îndepărtat.

Sunt banca de la poartă ruptă-n două
Pe care odihneai în noaptea asta nouă.
Și te trezeai cu gândurile toate
Și-ți alungai din tine : ,, Nu se poate ! ”

Sunt casa ta, căsuța ta de-acasă,
Mă porți în gând ? Sau poate iarăși, lasă !
Sau poate-s tu, acel căzut pe gânduri
Ori poate-s eu, ce scriu aceste rânduri ?

Oricine-am fi și eu și tu și orișicare,
Toți am trecut din lacrimă, spre soare.
Și dac-am fost și soare…undeva,
Nu-nseamnă că o bancă…lăcrima.

Arde câmpul, foc pădurea, îmi ard munții, jar pe văi
Ard în mine, sau sunt focul, ori mă sting în ochii răi.

Ard speranțe, mă ard doruri, gânduri foc de când mă știu,
Ard nimicuri, foc plăcerea, scrum păcatul care-l ştiu.

Arde vremea, arde viața, ardem noi prin timp trecut,
Ard speranțele deșarte și tot ard… ce n-a-nceput…

Iar de-n suflet Cerul arde și mai ard în ochi cuminți ,
Foc aprind pe doruri sacre și pe lacrime de sfinți.

Iar pe creanga de arine
muștele cam țepene
Dorm sub frunzele blondine
vântul să le depene.

Doi căței la drumul mare
au uitat să hămăie
Tolăniți ca fiecare,
într-o toamnă stranie.

Frunzele pe altă cale
galbene și rumene
Prin răstimpuri muzicale
își așteaptă prunele.

Nucul țanțoș, gol de frunze
a uitat să tropăie,
Toate crengile obtuze
pe sub nuci ce țopăie.

Vrăbiuțele pe casă
țanțoșe și gureșe
Parcă nu, parcă se lasă
Toamna să le dereșe.

Un pitic ducea în cârcă
ghiozdanul cât spatele
Mai știe, dar mai încurcă
din caiete…datele…

Și Pământul se răsfață
să îl vadă Soarele
Și-a întins prelunga-i față
ochii și picioarele .

Sorele-a uitat să plece
dintre raze vesele
Toamna a uitat că-i rece
și-n timp interesele.

Pe o toamnă ca aceasta
caldă și himerică
Zău că-ți faci iconoclasta
Una…..climaterică…

Iarna a plecat spre casă și s-a ‘mpiedicat de mine,
Ochi în ochi, cu ger năprasnic, ne-am încrucișat privirea
Și golită de putere, când nimic nu mai conține,
Mi-a lăsat un fulg din fulgii, ce în el strângea iubirea.

I-am dat suflet gol să ducă și să-l uite-n altă cale,
Prin pădurile nătânge mai departe, să-l înghețe,
Rău de lacrimi desfrunzite, să le mute-n altă vale
Iar pe mine , bunicuța, cânt de leagăn să mă-nvețe.

A venit în iarnă, vara și-am s-o rog să zăbovească,
Pașii ei pierduți prin mine, caută din glas în glas,
Și așteaptă puiul iernii, ca ușor, ușor să crească,
Iar în iarna următoare ca să facă… primul pas.

Acel suflet, gol și lânced, nu-l cunosc s-a- nstrăinat,
Puiul iernii doarme-n gându-mi, și-ntunericul îl frânge,
Hotărât …eu sunt bunică, sentiment înaripat
Și din iarnă , strâng doar fulgul și iubirea ce mi-o ninge.

Românie răstignită cazi pe cruci și te-amețești
Ca un cal ce-i dus la târguri și e căutat la dinți,
Nu mai poți să-ți mângâi pruncii , nu mai știi nici să-i iubești
Mamă despletita-n vremuri, la mezat te-au scos bandiți.

Românie răstignită, ce mai poți tu să promiți ?
Numai sufletul săracul, nici acela nu-i al tău.
E vândut pe frunze-n vânturi , precum Iuda, pe arginți
Când a dat pe Mielul Lumii, când l-a dat pe Dumnezeu.

Românie răstignită, iar te-ai stins de lângă noi,
Unul ți-a cântat prohodul, un nebun în erezie.
Și cu rânjetul pe față s-a întors cretin spre noi :
– Ați pierdut brațele mamei, voi români de Românie !

Sunt lacrimă Părinte-n boț de pâine
Așa am fost și ieri și azi și mâine.
Din ochiul care parcă nu mai plânge
Am rupt cuvântul și topit în sânge.

Sunt flacără Părinte, suflul sfânt al tău
Sunt munții, apa, vântul , înfundat în hău ,
Iar de mă chemi la tine, mor suspine
Sui raza ta de curcubeu, ce mă susține.

Și-aşa cum m-ai creat și tină-n vânt și soare,
Mă mistui jumătate-n gând ….
Precum sunt și foc și lacrimă și mare,
Îngrop o rădăcină – n vânt…..

Frunze cad peste ierbare îmbrăcându-mi toamna.
Nori de fum își pierd cărarea către Dumnezeu,
Lacrimile-n timpuri smulse îmi acopăr rana
Și nasc florile minunii, flori din curcubeu.

Munții frunzele-mi despică și mă-nbracă-n toamnă,
Boabele de brumă dese nu-mi mai sunt blestem.
Dintr-un trunchi de stejar veșnic îmi cioplesc icoană,
Iau o ghindă, gata coaptă, și-o despic poem.

Trunchiul gros și fără viață, îl cuprind în palme,
Muzica de crengi trozninde , scurt fragment de jazz.
Tu, în umbra conștiinței, personaj din basme,
Greucean cu ochi de vultur, negru la obraz…

Căile se pierd spre iarnă, nu mai port iubiri,
In genunchi pe roi de stele, zac pe-o întrebare.
Unde zac iubiri uitate, merg spre răstigniri,
Sau la capătul de viață, suflă-n lumânare ?

Tu te treci ca umbra-n seară și te-ascunzi sub nor,
Punem barieră toamnei, zilelor sfârșite.
Doar o frunză mai vestește și se trece-n zbor,
Că pe aste căi trecut-au , vieți… nedefinite.

Covor de frunze pe alei
Adăposteau Pământul,
Se așterneau pe ochii grei
Alăturea cu vântul.

Pe trupul toamnelor poteci
Și nu e prima oară,
Prin picurii din brume reci
Purced de mă-nfioară.

Ochii plecați pe altul drum
De nu-i pot da nici nume,
Șuvoi de lacrime-i răpun
Călătorind prin lume.

Mereu pe umbre veci și reci
Te-aștept cu mine-n mine,
Pe plăpumi aspre-n toamne seci
Pe domuri din ruine.

Și azi și ieri și săptămâni
Sub noaptea mea de gânduri,
Voit trecutului amâni
Pe veci nescrise rânduri.

Iar urmele se sting, se șterg
Cu alt covor de frunze,
Pun pași de nu pot să-i alerg
Prin suflete obtuze.

Rămâi himera mea din ani
Din clipe de dezastru,
Rubinele din vechi castani
Te-or recunoaște astru.

O urmă-n mijloc de cărări
O las purtată-n vânturi
Iar urma vechii depărtări
O iau , că vers pe rânduri

Încet, cu pașii cei târzii
Târziu înduplecați,
Mă plec, să nu poți să revii
Rămâi cel așteptat.

De pe vale nu răzbate decât valuri de tăcere
Și un clipocit de apă, vrând numai să dea de veste,
Cum că Luna-i supărată, ori cuprinsă de durere
Și se-ascunde-n locuri sfinte, undeva pe după creste.

Fulgii, deși și grei la suflet, cad și-s absolviți de vină
Vântu-i cam zburătăcește printr-un respirat năpraznic,
Unii cad pe luciul apei, ca o lacrimă-n surdină
Și mai zac prin rotocoale, balerine-n dansul pașnic.

Deschid ușile de suflet, large, ca niște coline,
Strâng în brațe fiul ghindei și apuc doar să-i promit,
Iarna pe la ramuri bate și dă buzna peste mine
Dar săracul pui nu știe, că la nuntă nu-i primit .

Fulgii peste el, în trepte, și-l acopăr’ parcă-n joacă,
Iar pe crengile firave și-au croit domuri și-alei
Fruntea piciului de-o lună, a-nghețat prin promoroacă
Și se uită la zăpadă … nu-nțelege, asta ce-i ?

Nunta și-anceput rutina, brazii toți parcă se joacă,
Globurile verii din vară, au încărunțit prin spini.
Doi cu doi , la nunta iernii printr-un vânt ce-i mai apleacă
Și-n distracția lor deasă, ramuri strâng printre străini.

Cine molecule, cine face spatii,
Cine-i timpul veșnic , ce pare flămând ?
Cine dă tăcerea și-o trece-n vibrații,
Cine face apa, dar cine pământ ?

Cine dă mișcarea, cine dă opreliști
Cine pune frâna, din timp infinit ?
Cine-aduce ceața, dar cine priveliști
Cine face lemnul, pom înmugurit ?

Cine-aprinde focul doar dintr-o scânteie,
Cine ia prezentul, înspre veșnicii ?
Cine-aprinde lampa , de pe Căi Lactee,
Cine poartă fapta dinspre nebunii ?

Dacă doar la astea ai să-mi poți răspunde,
Sufletul din tine… e-n înalte unde !