POVESTEA LUI BRAD-CRĂCIUN
(Colind)

Noaptea-o blândă și senină
Frigul nu o mai suspină
Fiindcă-i Seara de Ajun,
Când ivește Moș Crăciun
Și coboară-n multe case
Prin hornurile negricioase,
Daruri multe, jucării
Să le-aducă la copii.
……………………………………
Casă mică dar curată
La poală de crâng s-arată
Iar pe prag de ușă veche,
Fereastră fără pereche,
Șade Gheorghe trist, privește
Ș’-unui mândru brad-grăiește…
,,Bradule ce crești sihastru
Și te-nalți spre Cer albastru,
Știu că suflet de-ai avea
Durerea mi-ai asculta…
Am un prunc, abia născut
Lumină-n zori, a văzut.
Numai că s-a întâmplat,
Muma-i viață când i-a dat,
Dumnezeu la el s-o ia…
Pe Floarea, nevasta mea
Ș-acum sunt mamă și tată,
Pruncului adus de soartă…
Sunt sărac dar, nu pot cere
La bogat ce are-avere,
Fiindcă el, n-o să-nțeleagă
C-am iubit-o, mi-a fost dragă…
Bani ce-i dau pe-nmormântare
Îi păstram cu grijă mare
Pentru prunc , când o mai crește,
Să-l rânduim omenește.
De tristețe Gheorghe-ofta ,
Bradul, parcă-l asculta
Pe cel care-n suferință
Se-nhăma la rea credință
Din sărăcia-i prea mare
În Ajun de Sărbătoare.
………………………………………
Cor de îngeri lin cânta,
Șoaptă blândă cuvânta…
,,Dar ți-oi fi de Seară Sfântă
(Cerul te binecuvântă)
De la Domnul Nost’ Isus
Prunc născut, precum s-a spus
Într-o Seară de Ajun
În ieslea lui Moș Crăciun”…
Cetina și-a aplecat
Rugându-l pe om sărac…
,,Fă-mă Gheorghe un pătuț
Pentru pruncul tău micuț,
Somnul el să-l aibă lin
În nopți cu cerul senin,
Iar în cele vânturate
De ploi reci, ne’stâmpărate,
Ori cu gerurile care,
Crapă pietre pe cărare…
În pătuțul lui s-adoarmă
Fără umbră de sudalmă…
Pentru joaca de micuț
Să-i mai faci și-un legănuț…
Din tăcerea mea durută
Să-i mai faci și o lăută,
Să-și cânte durerea-n strună
Cu gândul la a sa mumă.
Un cuier într-o odaie,
Pentru scaldă, o copaie”…
Mâhnit s-apucă de treabă
Culcă bradul mare-n grabă
Care doar ce l-a rugat
Să-l despice… și de-ndat’
Sub noian de triste gânduri
A umplut curtea cu scânduri,
Vreascurile a adunat,
Cald să-i facă la băiat
………………………………………….
Dar pe Gheorghe îl durea
Fapta neagră, fapta rea…
Ani de zile lângă de casă
I-a privit coroana aleasă.
Și-ndurerat de-a sa faptă
Iertare-i ceru pe dată.
,,Mă iartă, tu brad frumos
Te-am tăiat de sus în jos
Mândrule copac sihastru
Ce-nălțai spre cer albastru
Am dormit la umbra ta,
Mi-ai știut durerea mea
Când n-aveam pe masă pâine,
Nici cu ce hrăni cel câine,
Ție suflet mi-am deschis,
Gândul când aveam închis
Doar la tine de priveam,
Mintea-ndat’ mi-o luminam.
Tu, mi-ai fost prieten drag,
Eu, călăul care-ți sparg
Suflet verde…Ce durere!
Simt că nu mai am putere…
Cu regrete eu te-oi plânge
Și lacrimi ce dor de sânge.
Mai promit că niciodată
Căt voi trăi,viața toată
Copac, n-am să mai despic
Iartă, un om de nimic…
Jur că-n locul tău voi pune
Pui de brad cu sfântul nume
Din ast’ Seară de Ajun
Și-o să-l cheme Brad-Crăciun,
Să-l cresc ca pe fiul meu
Cât m-o ține Dumnezeu’’.

—————————————–

Elena VOLCINSCHI

(Din volumul ,,Desculț prin lumea slovelor ”, 2016)

EU SĂ FIU TU…

Eu să fiu Tu, aș vrea măcar o dată
Să-mi simți iubirea roasă de amintiri,
Că-n tăinuiri te-ai strâns cât viața toată
Și-ai lunecat prin zeci de rătăciri!

ARIPI DE ÎNGER

Seara luna lin coboară
Peste valea liniștită
Și peste o dalbă căscioară
În strai de nea primenită.

RUGA UNUI NEPOT

Coboară bunico, pe treptele de cer
Să-mi spui iar povestea cu zâna cuminte,
Fă-mi visul frumos, pân’ce stelele pier
În ziua din zori ce încet se desprinde…

ÎNDRĂGOSTIT

Mi-ardea febra la umbra gleznei tale
Și atras de mierea-ți cursă în poezie,
Tânjeam să gust esența păcatelor carnale
Ce-mi sfredelea flămânda fantezie…

POMUL DE CRĂCIUN…

Pe-o stradă, văduvită de lumină,
În seara Zilei Sfinte de Crăciun,
Un flașnetar venea înspre odihnă
Sub un vechi zid de casă… peste drum.
Se adăpostea cu încă cinci copii
Iar strada le ținea locul de mumă.
Din duioșie storcea bucurii…
Se străduia, să-i țină împreună.
De ger îi erau degetele chircite
Pe ele-i atârnau, mănușile „schelete”
Averea zilei strânsă, de-ar pune-o deoparte
Atunci își va permite, să-și cumpere…ghete.
Îi scormonește foamea, stomacul stors de vlagă
Iar câinii hămesiți îl simt și-ncep să iasă.
Când vântul zăvorăște iar ușile pe stradă,
Ajunge lângă zidul, ce-i ține loc de casă.
Și pe perete a desenat cu creta
Un pom. E pomul de Crăciun…
Atârnă-n el darul cel sfant, flașneta
Și doi bănuți pe alt ram, norocul din Ajun…
Împarte chiar și daruri găsite-ntr-o cutie,
Acelor mici ce-așteaptă: Copiii Nimănui…
”Însă de nu vor spune, măcar o poezie,
Nu vor primi nimic, să-și pună pofta-n cui”!
Stau câinii cu urechile ciulite
Cuminți și-așteaptă să le vină rândul.
Simt că-n desagă-s bunătăți primite
Și-n Noaptea Sfântă, nu mai bate vântul.

—————————————–

Elena VOLCINSCHI

(Din volumul ,,Desculț prin lumea slovelor”, 2016, dedicat copiilor instituționalizați la CPRU-Cireșarii 2, sect. 5, București)

„BUNĂ BUNĂ, CEA MAI BUNĂ”

Vântul caută opreliști când zăpada îl îmbie,
Lângă-o casă părintească la o poală de câmpie
În odaia ei prea mică, albă dar așa curată
Își duc zilele o bătrână și micuța ei nepoată.
Nu mai vine a mea bună, mă întreb de ce-ntârzie?
E plecată de cu zori să muncească pe simbrie.
Ora pare întârziată, mi-este foame și chiar frig…
Aș merge-n vecini s-o caut ori pe uliță s-o strig!
Știu că-i dusă să muncească la unul foarte bogat
Care stă mult mai departe-n celălalt capăt de sat.
Chiar de sunt așa de mică, grijă mare știu să-i port
Și vara când stă pe prispă, răsucind fire de tort…
Cu mâinile tremurânde, gândul uită să-și întoarcă,
Îi ridic în grabă fusul, când pe jos prea des îl scapă.
Vine zilnic, încărcată cu hrană și chiar cu lemne
N-adoarme de obosită se frământă-n griji și geme…
Tare mă tem că-ntr-o vreme, buna nu o să mai fie
Simt eu că ne paște moartea; Grivei latră a pustie…
Eu, cui voi rămâne oare, până mare o să cresc,
Ce sfaturi o să ascult? Voi putea să mă-ngrijesc?
Sunt totuși fetiță mică, am doar șase anișori…
Dar am învățat să cânt cu glas de privighetori…
Buna însăși m-a-nvățat, despre mama o poezie
Să o bucur când acasă la noi iarăși o să vie.
Știu că aplecat de mult; eu, eram destul de mică…
Mi-a trimis cuvinte dragi, numai într-o scrisorică
Pe care o ţin cu grijă, lângă a-Domnului icoană,
Cine știe? Poate acolo unde e, e-o mare …doamnă!
De Sfintele Sărbători dacă-o –ntreb, mama nu vine?
Îi văd chipul îndurerat, lăcrimarea își reține
Și îmi spune doar atât. Când o să te faci mai mare,
O să înțelegi mai mult, nu te îngrijora prea tare…
Tu, ești o copilă mică, eu însă, mă străduiesc
De dureri să nu ai parte, cât oi trăi te-ocrotesc”!
Și tot timpul îmi promit, pe cât pot să nu o supăr
O iubesc și o alint ,,Floarea mea sfântă de nufăr„
Așa simt eu s-o mângâi părul când și-l despletește
Peste umerii îndoiți, zarea întreagă o privește…
Ca răsplată, am să-nvăț să mă fac o doctoriță
Iar de n-oi putea măcar, o harnică poștăriță…
Așa mai vorbesc cu buna, când o ajut uneori
S-au când nu-și face de treabă în Zile de Sărbători.
În timp ce-mi povestește despre zâne și-mpărați,
Eu adorm visând la viața, celor care sunt bogați.
Câteodată în vis se arată mama tânără, frumoasă,
Cu daruri multe în brațe fericită, vine acasă.
E–ntuneric; vântul bate, în lampă nu mai e gaz
”O să fac o noapte albă, cât ninsoarea-mi dă răgaz,
Chiar și focul pot s-aprind, din jarul rămas de aseară
Să-ncălzesc casa puțin, până vine buna iară”
………………………………………………………………………
Lângă vatra încălzită, Mădălina adormise
Cu gândul la buna care, acasă, tot nu venise…
S-a trezit în zori speriată ,,unde oare-o fi rămas”?
O-ncolțește un gând de groază,lacrimi îi curg pe obraz.
Se îmbracă în mare grabă și iese în bătătură,
A uitat și de mâncare, are o grijă mai matură.
Ziua, aspră abia mijită din întuneric s-arată
Tot așteaptă să audă, scârțâitul de la poartă.
Iar Grivei-i neliniștit, nu se bucură c-o vede
Copila însă-l dezleagă iar câinele se repede
La o moviliță mare, urlă a jale și-a durere…
Sub noian chiar buna zace; a-nghețat a ei putere.
O ridică încet, o trage cu puțina-i forță-n lacrimi
-Hai în casă bună dragă, cât necaz și câte patimi!
Cu efortul de sfârșire buna ei s-a ridicat
De copilă ajutată, a ajuns chiar până-n pat.
Și-a întins mâinile-ncet, în rugă de ascultare
Spre icoana sfântă unde, gândul ei, cerea-ndurare…
Iar odaia mică, albă a privit-o înc-odată
Pe copilă a strâns-o-n brațe…”să fii binecuvântată”
……………………………………………………………………..
Vântul se moi potolise, și soarele lumina
Treptele de cer albastre, când al ei suflet urca…
Mădălina-și privea soarta ce prea greu o încercase,
Era doar copila bunei și a poveștilor frumoase.
Se trezise dintr-o dată, singură însă matură
Într-o lume prea asprită, cum să lupte așa singură?
Lacrimile curg în șiruri pe-obrajii de copil
Lângă-un ciot de lumânare și o lampă cu fitil,
Două palme mici în rugă și cu plânsetu-mpreună
Privegheau, trup fără viață ”bună- bună,cea mai bună”.

––––––––––––––

Elena VOLCINSCHI

(Din volumul ,,Desculț prin lumea slovelor”, 2016, dedicat copiilor instituționalizați la CPRU-Cireșarii 2, sect. 5, București)

SUNT VISUL TĂU

Sunt visul tău, care se stinge
Când ziua iar abundă -n sori,
Același vis care se frânge
Cum s-a mai frânt de-atâtea ori.

FEMEIA NEPĂSĂRII, VOI FI !

Ce-ar fi, să locuim o noapte pe un val?
Chiar de-i un vis, eu mi-l doresc cu tine!
În locul unui așternut, ce ar părea banal,
Să alegem spuma dalbă din valuri marine.
Pe creștetul simțirii ce s-o aprinde-n noapte,
Să auzim cum murmură marea-nspumată
Iar vântul, sub magia nopții așteptate,
Ne-o legăna visarea cu boarea-i minunată…
Sfios, sub cer senin dar tremurat de stele,
Când luna o dantela în grații de lumină
Să-mi mângâi plete sure pân’ ce visări rebele,
M-or aduna-n iertarea din cea mai mică vină!
………………………………………………………….
De nu, mă lasă…Cât timp am să trăiesc,
Visul să îmi îngheț în timpul meu de soartă…
Îmi liniștesc pornirea, altfel… înnebunesc!
Nătângă sunt, dar vie; nu sunt moartă!
Mă lepăd iute de mila acestui gând durut ,
Alung chiar și speranța rămasă în minte.
„Femeia nepăsării voi fi’’! Am greșit, când am vrut,
Un vis, pe un val înspumat, sub o briză fierbinte…

–––––-

Elena VOLCINSCHI

(Din volumul ,,Iubită doamnă”, 2016)