E semn că toamna se întoarce

Încărunțesc copacii iară și vântul prinde să-i dezbrace,

E semn c-a mai trecut o vară, e semn că toamna se întoarce.

*

Încărunțesc din nou copacii, e semnul toamnei că se-ntoarce,

Prin frunzele roșii ca racii, e semn că vara e fugară.

*

Încărunțesc copacii-n pară, podoaba plapumă se face,

E semn c-a mai trecut o vară, e semn că toamna se întoarce.

*

Încărunțesc și timpul zboară, încă un an în plete-mi zace,

E semn c-am mai trecut o vară, e semn că toamna firu-și toarce.

.

Rondelul soliilor de toamnă

.

Toamna solii își trimite:

Nori și ploi, vânt și furtună,

Aruncate-n văgăună,

Ierburile pârjolite…

.

La sfat călătoare-adună,

Prin pomi frunze ruginite,

Toamna solii își trimite:

Nori și ploi, vânt și furtună.

.

Verii trena îi înghite,

Uscă iarba din pășună,

Când alaiul ei răsună,

Peste dealuri petecite,

.

Toamna solii își trimite!

.

Gândul meu cel mai durut

Mă rog la Îngerul cel Sfânt

Dorinţa-mi coaptă-n gândul meu,

Să mi-o asculte Dumnezeu,

Când m-o întoarce în pământ.

.

Din firul vieţii ce l-am tors,

Să mă aştearnă pe-un ştergar,

Sau boţ pe-o roată de olar,

Să ştiu că-n lume m-am întors!

.

În mâna fetelor frumoase,

Prin pânza din război să plâng,

Să râd cu ele, când se strâng,

La clăci mândre cămăşi să coase.

.

Să fiu o floare, râu sau pom,

Sau poate-un fir de busuioc

Pe ia ce o poartă-n joc

Şi printre oameni să fiu OM.

.

Din mine truditori să bea,

Ţinându-mă la pieptul lor,

Să-mi cânte doinele de dor,

În nopţile cu fir de stea.

.

Să nu mă lase zbor înfrânt,

Pe foi galbene uitate,

Prin trăirile-mi curate,

Să mă întoarcă în cuvânt.

.

Îl rog pe Bunul Dumnezeu

Să calc din nou printre români,

Copii şi tineri şi bătrâni

Voioşi să-i văd în jurul meu.

.

Pe cei dragi, Doamne, pe ai mei,

Să-i ai, Mărite-n paza Ta,

Întoarce-i şi pe ei, de-or vrea,

Şi să ai grijă şi de ei.

.

E gândul meu cel mai durut,

Când m-oi întoarce iar în lut!

Elena Mititelu

Sfatul din pădure…

– fabulă –

 

În poiană – mare sfat.

Animale mari şi mici

într-o zi s-au adunat,

scopul e: ,,Să fim amici!”

 

Pentru liniştea pădurii,

dorea un bătrân bursuc,

ca să pună capăt urii,

prezidând de pe-un butuc.

 

Lupul, cică, dând la pace,

s-a jurat pe părul său:

a fi carnivor, nu-i place

nici să aibă vreun gând rău…

 

Vulpea cu vocea mieroasă,

parcă ar călca pe spini

şi zbârlind coada stufoasă,

nu vrea: gâşte, curci, găini.

 

Stau căpriţele deoparte,

având cu lupul necaz,

Că nu ştie multă carte,

Nici bursucul nu-i mai breaz.

 

Cu urechile ciulite,

speriat de umbra lui,

iepuraşul stă s-asculte,

la umbra desişului,

 

Ursul, nătărău din fire,

le vorbeşte cu bravadă,

că-i rămâne-n amintire,

ce a fost de n-are coadă.

 

Auzind tot ce se spune,

sus, pe-o creangă de alun,

într-o scorbură alune,

veveriţele adun.

 

Bursucul tăcut se uită,

ştiindu-se crai vestit,

în hoţii, dar şi în luptă,

astăzi n-a intervenit,

 

De teamă să nu-l combată,

a condus şedinţa-nchis,

e păcat că de-astă dată,

duşmănia a învins!

 

Morala

La fel ca în lumea mare,

este şi în lumea mică.

Peştii, nu din întâmplare,

tot de pe la cap se strică!

 

 

Destin

 

Stă în poartă o bătrână,

numărându-şi anii grei,

printre florile de tei,

streaşină-şi făcu din mână

de scântei.

 

I-au plecat copiii-afară,

să lucreze la străin,

pe acasă rar mai vin,

se roagă să-i vadă-n ţară

spre alin.

 

Tristă bătătura tace

şi bătrânul ei s-a dus,

mult curaj îi dă de sus,

ea spre stele semne-i face,

drept răspuns.

 

Ochii nu mai au culoare,

timpurile i-au spălat,

cât a plâns şi-a aşteptat,

cu privirea, hăt, în zare.

Ce păcat!

 

Stă lipită strâns de poartă,

mai în fiecare zi,

poate unul din copii,

că dorul, ştiind, nu iartă,

va veni.

 

Uşor, capul şi-l întoarce

şi măsoară drumu-n lung,

dar copiii nu ajung,

în batistă lacrimi stoarce

îndelung.

 

Noaptea-ncet, încet se lasă,

de dureri, păşind stingher,

cu nădejdea către cer,

se strecoară cuvioasă

în chiler.