Elena BUICĂ: Virginia Vini Popescu – Cartea, ca o mărturie de viață

Volumul de față, conceput ca o privire retrospectivă a scrierilor sale, este pentru scriitoarea Virginia Vini Popescu cea de a patra carte. Așadar, mergem pe acelaşi drum, ca să desprindem câteva linii directoare ale creației sale atât în poezie, cât și în proză. În primul rând, este de remarcat o notă specific autoarei Virginia Vini Popescu şi anume lejeritatea cu care se plimbă prin lumea necuprinsului Univers, cel înfăptuit de Marele Creator: prin cel galactic, la fel ca și prin universul lumii noastre înconjurătoare, dar și prin cel al tainelor de nedezlegat, aflate în universul lăuntric al făpturii omenești. Explicaţia o găsesc atât în formația sa de doctor în științele fizicii, cât și în munca pe acest tărâm, activitate încununată de succes, ca dovadă acordarea unor înalte distincții de către statul român și atribuirea titlului de “savanta noastră” de către prietenii apropiaţi.

Se remarcă, mai ales, în creaţia lirică, un du-te-vino între aceste lumi, poeta plimbându-şi cititorul PRINTRE PORȚI DE UNIVERS, uneori chiar în spațiul restrâns al unei singure fraze. În următorul exemplu, plecând de la universul interior, unde se află “lumină” și emoție, spre universul înconjurător, încărcat de frumusețea trăirilor momentului lansării volumului „Între porți de Univers”, Vini Popescu lărgește universul, socotind că: „Ziua relansării-n larg/ Va fi marea sărbătoare,/ Soarele va fi-n catarg/ Şi catargul va fi Soare”. Revenind cu picioarele pe pământ, autoarea adaugă: “Era ceea ce-mi imaginasem despre acest moment şi s-a adeverit”. Poeta se simte la ea acasă în această lume infinită, pe care o numește: “Universul meu frumos/ Plin de viaţă şi mister.// Am sorbit din vin spumos/ Clipe de pământ şi stele,/ Am trăit un vis frumos,/ Adulându-le-n tăcere.” (Clipe de pământ şi stele).

Unele legi ale acestui “Univers frumos” în care Vini trăiește cu bucurie, ca și multe din legile fizicii și ale chimiei, pure domenii ale științei, sunt transpuse în poezie, așa cum nu mi-a fost dat să întâlnesc la mulți poeți, şi în felul original, cum a făcut-o fiziciana-poetă, Virginia Vini Popescu. O altă notă, care definește scrisul său, izvorăște din faptul că, după lectură, rămâi multă vreme cu ecoul celor citite, fiindcă îți stăruie cu insistență firescul și nobilul drum spre frumos. Poeziile sale sunt vibrante, muzicale, poartă marca originalității, au multă culoare, străfulgerări poetice, reverberând mult timp în inimile cititorilor. Autoarea e stăpânită de o sete interioară care te absoarbe. Numai dragostea de mamă, singură ea, este pentru poetă un ”Univers de dor”. Ceea ce căutăm o viață întreagă, petrecută într-o lume a falselor valori și simțiri, le putem regăsi în creația sa cristalizate în cuvânt. Le regăsim în curățenia, frumusețea, vibrația și aspirația spre înalt, esențe topite în cuvânt. Spiritualitatea desprinsă din scrierile sale ne amintește că nimic nu e mai impresionant în viață și în artă. Luați de vârtejurile vieții, presați de probleme stringente, care ne țin ca în chingi, puţini dintre noi reuşim să transcedem realitatea imediată şi să ne refugiem în lumea caldă a trăirilor încărcate de noblețe. Am subliniat în multe împrejurări, și subliniez și acum, că, pășind în intimitatea scriitoarei, trebuie să călcăm în vârful picioarelor, deoarece chivotul său sufletesc este un lăcăş în care păstrează curăţenia, căldura şi tămâia cu care sfinţeşte aerul pe care îl respiră.

Patria şi eroismul sunt concepte, în viziunea scriitoarei Virginia Vini Popescu, cu o adâncă spiritualitate. Istoria neamului nostru, dragostea de plaiurile și frumusețile pământului străbun, respectul față de marile personalități ale românilor, față de ostașii și eroii căzuți în luptă, față de omul simplu din popor, făuritorul pâinii celei de toate zilele, față de copii și de părinți… au ceva din sfințenia împărtășaniei, ori, așa cum zice scriitorul Gheorghe A. Stroia, acestea au căpătat “conotații sacre”. Nici o altă temă din creația sa nu cuprinde versuri sau însemnări atât de înaripate și arzătoare. Sentimentul recunoștinței, care se desprinde din multe pagini, e atât de cald și sincer, încât devine copleșitor.

Despre pasiunea pentru aceste scrieri cu subiecte inspirate din istoria noastră, autoarea notează: “Ca fiică de veteran, care a trăit într-o atmosferă de simţire patriotică autentică, am o mare înclinaţie spre poezia patriotică. Cunoscând istoria unor evenimente, versurile mi se leagă şi le trăiesc profund. Simt această poezie mai mult decât altele, îmi vine de la sine, o scriu repede, cu drag, pe nerăsuflate… Acest lucru nu a trecut neobservat de cei care mi-au citit cărţile”.

Continue reading „Elena BUICĂ: Virginia Vini Popescu – Cartea, ca o mărturie de viață” →

Elena BUICĂ: Farmecul poeziei Emiliei Dănescu

Parcurgând paginile volumului „Vocile umbrei”, apărut în 2017, la Editura „Antim Ivireanu” din Râmnicu Vâlcea, printre rânduri m-a urmărit chipul autoarei, Emilia Dănescu, rămas același din timpul când am cunoscut-o. Tonalități diferite i-au învăluit întreaga ființă, dar a rămas aceeași față îndreptată spre soare, același zâmbet cald și plin de cordialitate, ca o promisiune că e gata să se dăruiască dacă am nevoie, așa cum a făcut-o de atâtea ori. De atunci, cam de zece ani, i-am păstrat un gând curat pentru acea rază de soare care o însoțeşte și pe care, mai apoi i-am zărit-o și în poeziile sale, chiar dacă uneori se aud și ecouri ale tristeții subterane: „Dă-mi un semn de prietenie,/ ori o jumătate de lună./ Hai să împărțim în două/ singurătatea,/ într-o zi bună.// Și mai dă-mi un sâmbure/ de speranță,/ să-l sădesc în inima mea.// Poate va încolți la primăvară,/ poate va înflori la vară/ și va rodi în toamna mea/ târzie,/ într-o altă carte/ de poezie.// Pentru tine, prietene” (Pentru tine, prietene).

Revărsarea caldă și echilibrată a confesiunii din poezia sa, cred că a ținut clipa în loc dilatând-o prin farmecul cuvântului bine temperat. La aceasta, cred că a contribuit și starea de grație numită fericirea personală, născută din fericirea în doi, așa cum își dorește: „Și doi să fim doar cu iubirea noastră,/ În răsărit și-n asfințit de soare” (Să fim doi).

Tema dominantă a volumului este iubirea pe care poeta o trăiește din plin în cea de a doua parte a vieții sale. „Poemul rugăcine”, cu dedicația „lui Mihai Antonescu” este edificator, „Dacă aș ști să cânt,/ ți-aș cânta./ Dacă aș ști să pictez,/ te-aș picta.// Cum știu doar să scriu,/ uite, îți dărui poemul ăsta, să-ți fie de liniște/ și rugăciune în zi de post,/ să-ți alunge umbrele dimineților/ și ceața din priviri.// Apoi tocmesc o ceată de îngeri, / dimpreună cu Dumnezeu,/ să-ți aprindă lumina/ în paginile cărții tale,/ ce stă să se nască.”

În această etapă de viață, prin poezie, Emilia Dănescu trăiește victoria existențială izvorâtă din iubire. Iubirea ei e ca o întoarcere la anii primei tinereți, ca şi cum ar dori să o ia de la început, să întoarcă clepsidra vieții, dar, în același timp, se apleacă cu atenție la semnele timpului său. Frumusețea poeziilor sale izvorăște dintr-o voluptate controlată, calmă, stăpânind bine echilibrul interior. Năzuința ei de împlinire prin iubire este ceva de neînlăturat, e o cerință fundamentală a naturii și a destinului omenesc. Iubirea este cea mai pozitivă stare umană, indiferent de vârstă. Toți aspirăm spre starea de grație numită iubire, dar puțini sunt aceia care o spun atât de frumos ca poeta Emilia Dănescu.

Ea trăiește prin și pentru iubire, acolo se află provizia subtilă a viețuirii sale. Iubirea este volanul vieții sale. Farmecul feminității, delicatețea, tandrețea, spontaneitatea și sinceritatea trăirilor îi sporesc valențele creației.

Deși iubirea este dominantă în acest volum, lăsând impresia că, prin iubire, poeta se renaște în fiecare dimineață, totuși și alte teme își au un spațiu în care pot să respire. Credința își găsește un loc destul de larg, precum în poeziile: “Am strigat”, “Arată-mi, Doamne, calea” , „Altceva”, chiar și în poezia care face trimiterea la semnificația titlului acestui volum . „Dă-mi putere, Doamne, /să înfrunt obstacolele,/ să dărâm zidurile,/ să accept dezvăluirea/ neputinței.// Dă-mi curaj, Doamne,/ să înving teama începutului/ de drum.// O să-mi învelesc în mănuși /cuvintele de vineri/ Și tăcerile, în straie/ de duminică.// O să ascult cuminte/ vocile din umbra Ta/ târzie.// Mulțumesc, Doamne!” (Rugăciune)

Poeziile de inspirație foclorică sunt și ele prezente: „Cântă-mi tu, stejar bătrân,/ Foșnetul să ți-l îngân,/ Dă-mi să beau o apă vie,/ De alean și dor să-mi fie.// Bate clopotul în dungă/ Înspre lacrima nătângă./ Dinspre soarele răsare/ Zborul mierlei în cântare.// Să-mi dai, Doamne, o chilie/ De rugat în veșnicie”.

Continue reading „Elena BUICĂ: Farmecul poeziei Emiliei Dănescu” →

Elena BUICĂ: Am fost și eu în Arcadia alături de poeta Domnița Neaga

În câmpul luminos al literaturii române, Domnița Neaga face parte din rândul scriitorilor cu personalitate și identitate spirituală. Despre valoarea de necontestat a creaţiei sale în versuri, proză sau critică literară, s-a scris mult. Amintesc doar câteva personalităţi recunoscute care s-au aplecat cu atenţie asupra operei sale: poetul, prozatorul, criticul literar şi dramaturgul, profesor, Horia Gârbea; istoricul literar, Stan V. Cristea; criticul şi istoricul literar, profesor, Nicolae Dina; poeta şi criticul literar, profesor, Nicoleta Milea; profesorul madrilen, politolog, prozator şi critic, Diego Vadillo Lopez… Operele sale îmbie cititorul să se apropie de ele cu căldură și interes, datorită frumuseții scrisului încărcat întotdeauna de substanță, densitate și anvergură la care s-a mai adăugat și noblețea pseudonimului literar, Domnița Neaga.

Personal, am fost atrasă de scrierile sale, înainte de-a o întâlni în carne și oase pe Florica Neaga, după numele său din cartea de identitate. Și a fost dat, ca de-a lungul anilor, să mă bucur de o sinceră prietenie cu Domnița Neaga, având la bază o conviețuire artistică și o comunitate de simţiri, chiar dacă, fizic, ne-am aflat la mare distanță una de cealaltă. Această prietenie mi-a oferit șansa să urmăresc mai îndeaproape, în creațiile sale, acea autentică pasiune pentru cuvântul românesc, pus cu meşteşug în vers, care i-a adus împlinirea de care astăzi se bucură. I-am urmărit neobosita căutare a armoniei și a forței scrisului. Impresia pe care mi-a lăsat-o a fost aceea că poeta e dominată de fascinația lumii acesteia care nu-i lasă o clipă de răgaz, trăind o patetică ardere întru creația ei, bine stăpânită și prezentată într-o curgere domoală, egală cu sine însăși, amintindu-ne că frumusețea lucrează încet.

În recenta sa carte, „Cândva, în Arcadia”, apărută în 2019, la Editura Neuma, Cluj-Napoca, poeta adună un număr de 85 de poezii, pe care le-a grupat în patru capitole: Tăcerea îngerilor, Fascinația lumilor intermediare, Risipiri tranzitorii (distihuri) și Arcadia din suflet. Cu întreaga fiinţă, plină de iubire și de lumină, poeta recurge la eterna reîntoarce în „Arcadia” individuală, unde dăinuie momentele de fericire, păstrate cu sfințenie şi care i-au primenit, ori de câte ori a fost nevoie, sufletul Acolo a stat „… de taină sub caișii-n floare,/ O lume fermecată ne unea;/ Ducea pădurea lemne în spinare,/ S-aprindă focul meu pe-o altă stea.// De-atâta cânt, mi-e inima vioară,/ Se naşte-n ea izvor imaculat;/ Din când în când, mai dă pe dinafară,/ Dar, un’se varsă, încă n-am aflat…!” (Înger de pripas).

De la primele pagini, te încânta materialul poetic, o bogată împletire de idei și simboluri catifelate și plăcute pentru eufonia lor bine stilizată în care nu poți disocia ființa poetică de omul care a creat-o. Versul poetic prinde aripi spre eternitate, plutind peste timp şi nemărginire, spre a ajunge pe „muntele proscris”, purtat, în acest zbor fantastic, de condor, o pasăre atât de îndrăgită de poetă, poate tocmai pentru curajul zborului său lin, la înălţimi ameţitoare, pentru a face cunoscut lumii: „… visul meu frumos şi-atât de-nalt!” (Aștept condorul).

Poeziile recentului volumului, ca de altfel multe din celelalte cărţi, sunt adevărate investigații ale realității străbătute de fiorul propriei simțiri, în care omul și creatorul tind să se suprapună: „Nu voi mai locui niciodată/ Pe uliţa tristeţilor timpurii…!//…// Oamenii, în mersul lor,/ Îşi urmează propriile traiectorii,/ Dictate de forţe neştiute,/ Dar tot atât de categorice/ Pentru destinul uman,/ Ca şi pentru apariţia,/ Sau deplasarea planetelor/ În spaţii galactice,/ Revolute…// E atâta linişte/ Pe uliţa tristeţilor timpurii,/ De parcă aud/ Cum se zbat în neputinţă/ Ale Lumii oarbe/ Furii…” (Singura uliţă). Sunt poezii cu o forță a mesajului îmbrăcat într-o formă bine stăpânită, tradițională, în care sunt prezente elementele clasice de prozodie, dar şi poezii moderniste și postmoderniste, care demonstrează receptivitatea poetei la nou, fie el chiar formal. Oricum ar fi redactate, însă, poeziile Domniţei Neaga te invită la meditaţie şi te fac să vibrezi pe aceeași lungime de undă cu autoarea: „Recompuneam culorile pe rând,/ Vrăjită de îndemnul unui gând:/ Să mă strecor cu iarba pân’ la brâu,/ În pajiştea de dincolo de râu.// Zburdau pe câmp căluţii ne-nşeuaţi,/ Gata să zboare, de erau vânaţi;/ Mireasma serii cobora la sân/ Şi înălţa în mine rug păgân.// Sclipeau în lună nobile peceţi,/ Vechi moşteniri din precedente vieţi,/ Când sufletul trăia într-un condor/ Cu aripa întinsă pentru zbor.// Acum e frig, şi zarea pare sloi,/ Prin vămi barbare ne-am pierdut de noi;/ Duc doruri în spinare, tot mai greu,/ La Zidul Plângerii din trupul meu…” (Zidul Plângerii).

În alte poeme, confesiunea are puterea magică de a ţine, aievea, clipa în loc: „Cărări de foc brăzdau imense valuri/ Când soarele se adâncea-n apus,/ Iar plaja cugeta cu gândul dus/ La drama de-a te şti constrâns de maluri.// Purtam în piept furtuni cu vânt şi ploaie,/ Îmi inundau cămările pe rând;/ În ritmul jumătăţilor de gând,/ Doar marea părea toată o văpaie.// Blând, m-am desprins de caldă-i ocrotirea:/ Un pescăruş zburând spre asfinţit./ Un scurt popas pe-o stâncă de granit,/ Un zbor înalt, apoi, cum e firea…// Am învăţat ce e statornicia,/ Privind la universul repetat./ Pe ţărmul meu cu suflet nepătat,/ Aştept să îmi petrec vremelnicia…” (Văpăi).

Din felul cum și-a intitulat acest volum de poezii, „Cândva, în Arcadia”, bănuim intenția autoarei de a ne aminti, de a ne conştientiza, că în viaţa fiecăruia dintre noi există o perioadă plină de frumuseţe, un fel de rai individual, în care am trăit înainte de a apuca să ne înfruntăm cu vicisitudinile vieţii. Ca dovadă, stă chiar dedicația de pe exemplarul primit de mine: „O carte despre vremurile trecute, dar și prezente… Când încearcă să ne biruie greutățile vieții, căutăm un refugiu în trăirile fericite de altădată, în Arcadia din sufletul nostru, păstrată acolo special pentru a ne mai salva încă o dată, şi încă o dată, atât cât va vrea Dumnezeu…!”.

Imaginea mirifică a Arcadiei este ilustrată sugestiv în poemul, „Colină în Arcadia”, care poate fi considerat şi o meditaţie asupra trecerii prin timpul etern a fiinţei umane perisabile: „Cu fruntea rezemată de-o colină,/ Ce-a fost, sau poate doar am vrut să fie,/ Mă adâncesc în gânduri preacurate,/ Cuprinsă de o sfântă nostalgie.// Mă văd suind o scară pân- la ceruri;/ Nu-s jos, dar nici prea sus, de bună seamă,/ Urc şi tot urc, cu îngerii alături,/ Pe când în jur, lung, noaptea se destramă.// Visez suav la culmi din alte ere,/ Sub aripi, aerul devine tare;/ M-aşteaptă în lumină Continue reading „Elena BUICĂ: Am fost și eu în Arcadia alături de poeta Domnița Neaga” →

Elena BUICĂ: Radio ProDiaspora un deceniu de vis împlinit

Sunt multe frumuseți pe lumea asta care ne înfloresc sufletul și iată că acum avem prilejul unor astfel de trăiri oferite de apariția volumului intitulat „Radio ProDiaspora, un deceniu de vis”, la care eu aș adăuga: “… frumos împlinit”.

Acest volum a apărut ca un omagiu adus activității însuflețite a echipei redacţionale a radioului ProDiaspora, aflat la ceas aniversar, împlinirea unui deceniu de existență neîntreruptă ( 2009-2019). Cartea adună în paginile sale însemnările celor care au participat direct, prin efortul lor, la împlinirea acestui vis, dar şi ale celor care s-au bucurat, ascultând postul de radio, unde le-au fost dedicate emisiuni, sau li s-au difuzat interviurile. Sunt impresii, amintiri sau ecouri încărcate de emoție, admirație, frumusețe, de aleasă trăire, toate născute din vibrante rostiri. Selectând câteva citate din acest volum, sper să dea culoare acestor însemnări. Nu am menționat cui aparțin aceste citate, pentru a sublinia unitatea în gând și fapte a acestei minunate echipe.

Mai întâi, se cuvine, să adresăm din plinul inimii: LA MULȚI ANI și CALDE FELICITĂRI! acestui radio de „vis, viață, iubire și speranță”. Merită cu prisosință un cuvânt de închinăciune adresat acelora care au avut această inspirată idee de a da naștere acestui post de radio care-și trimite vocea cu vibrații calde către toți românii aflați pretutindeni în lume, pentru a-i ține laolaltă. Acest radio nou-născut a fost botezat, subliniind esența sa, „ProDiaspora”. La doi ani după apariție lui, a luat ființă și revista sa literară, „ProLitera”, în care se fac cunoscute gândurile și trăirile românilor așternute în scrieri literare.

Din primele rânduri, aflăm că acest radio s-a născut dintr-n vis măreț și dintr-un entuziasm înaripat al doamnei directoare Ecaterina Cîmpean, împreună cu domnul Robert Landmann din Germania și domnul Bogdan Essig din Anglia, la care s-a alăturat mai apoi domnul George Roca din Australia. Dar efervescentul entuziasm, importanța și noblețea scopului propus, precum și încadrarea în actualitate folosind „un stil modern, actual, accesibil şi îmbietor la lectură și la ascultare la Radio ProDiaspora” au atras nenumărați colaboratori, alcătuind o echipa de oameni pasionați în această muncă neremunerată. „Voluntarii nu sunt plătiți, nu pentru că nu au nicio valoare, ci pentru că sunt de neprețuit!”, se subliniaza text. Împreună, într-o unitate deplina, ei „formează o minunată familie care ne face mai buni, mai sensibili, mai drepți, mai imparțiali și ne ajută să descoperim noi orizonturi”.

Ni se umple inima de bucurie și nu ne îndoim de sinceritatea afirmațiilor lor: „Ne doream ca, prin emisiunile radio, să avem pentru fiecare ascultător un cuvânt bun, o vorbă frumoasă, o alinare, în momentele de grea încercare.“ În programul lor lumina cade adesea pe ideea că acest radio ProDiaspora: „S-a născut din dorinţa de a micşora distanţele dintre români, oriunde s-ar afla aceştia. Iniţiativa are ca scop promovarea imaginii României, a românilor, a tradiţiilor, a culturii naţionale în afara graniţelor ţării, în cadrul comunităţilor de români din lumea întreagă”.

Fenomenul acesta, al diasporei, își întinde tot mai larg aripile peste întreaga lume și pentru noi, românii, acesta este ceva mai intens. Existența într-un alt mediu implică multe schimbări, pentru care nu suntem întotdeauna bine pregătiți atunci când ne apare neprevăzutul în cale. Radio ProDiaspora și Revista ProLitera vin în ajutorul nostru ca o mare binefacere pulsând alături de noi, dăruindu-ne sugestii de ieșire din impas, clipe de aleasă bucurie, încurajându-ne și întărindu-ne în spirit, unindu-ne și amintindu-ne de obiceiuri, tradiții, de tot ceea ce definește sufletul poporului român.

Continue reading „Elena BUICĂ: Radio ProDiaspora un deceniu de vis împlinit” →

Elena BUICĂ: Bine-ai venit, dulce și suavă primăvară!

Primăvara este un timp uimitor, așa am murmurat și acum, ca la o nouă descoperire, deși numărul primăverilor trăite a ajuns la 87. Dar, dacă anii mei se află în iarna vieții, în suflet eu simt primăvară. Trăirea interioară nu e atinsă de scurgerea timpului, ea rezistă asemenea copacilor. E falnică și puternică, așa cum s-a călit prin vitregiile vieții. Om și natură, cu toții am avut de înfruntat iarna cu geruri, zăpezi, zile scurte și întunecate și un trai în ritm latent. Nimeni nu poate să reziste sentimentului de bucurie și de fericire de care suntem animați atunci când participăm la renașterea naturii. Sufletul este întotdeauna dornic să împrumute prospețimea firului de iarbă și frumusețea florilor de primăvară.

Motivele de bucurie sunt nesfârșite. Fiecare primăvară e în felul ei și fiecare aduce frumusețea și sfințenia Sărbătorilor Pascale, cu bogăția de obiceiuri şi tradiții. Iubesc primăvara oriunde m-aș afla. Iubesc primavera canadiană cu farmecul ei specific. Cu toate că sosește cu întârziere și apoi se grăbește să treacă rapid prin toate etapele, mă bucur că nu îi sare rândul sosirii în fiecare an. Dar cu primăvara românească e altceva, pe ea o trăiesc, chiar şi de la mare distanță, simțind-o în fiecare celulă a fiinţei mele.

Mă duce gândul la faptul că primăvara este recunoscută mai întâi de natură și apoi de om, și, când i se apropie vremea sosirii, pământul nu mai stă în loc. Peste liniștea iernii, trece un văl magic. De sub zăpadă, apare viața nouă în forma pură a albului ghiocel, care răsare înaintea tuturor celorlalte flori și în clopoţeii săi dalbi ghicim sosirea primăverii. Chiar numele pe care i l-a dat românul – ghiocel – te trimite cu gândul la ghiocul babelor în care ni se ghiceşte norocul. Prin simplitatea și modestia lui, vibrează dorința de viață pe care ne-o transmite ca pe un dar, adevărat noroc ieșit în calea noastră. După el, curând dă colțul ierbii, apar brânduşele de primăvară, viorelele, narcisele și florile de păpădie. Apar încărcați de floare arbuștii liliacului, care pentru mine, “au înflorit a doua oară la poarta înserării”. Privind frumusețea arbuştilor înfloriți, ne amintim de încântarea scriitorului Mihail Sadoveanu: «Au înflorit galben cornii». Instalarea indubitabilă a primăverii este anunțată cu fast de explozia înfloririi magnoliilor și a pomilor fructiferi care dau o notă feerică spațiului în care se află. Câteva colțuri ale pământului îți creează sentimentul irealului, așa cum e în Japonia în perioada înfloririi cireșilor. Sunt atât de impresionanți, parfumați și impunători, încât îi determină pe localnici ca în această perioada să-și ia concediul de odihnă. Deși acești cireși nu dau roade, sunt numai decorativi, ei sunt impresionanți și unici prin marea bogăție florală. Din marele covor floral am ales doar câteva pentru a aminti că acolo unde ele înfloresc, înflorește și speranța.

Continue reading „Elena BUICĂ: Bine-ai venit, dulce și suavă primăvară!” →

Elena BUICĂ: Câmpul energetic al omului

Mă apropii de acest subiect cu precauție, pentru că el face parte din lumea invizibilă care ne înconjoară. Punerea în legătură cu miracolul infinit este o încercare greu de abordat pentru că fluxul energetic stăpânește ființa noastră după legi greu de înțeles, chiar și pentru cercetători. Câmpul energetic al omului face parte din alte dimensiuni decât cele ale vieții noastre de toate zilele, unii considerând că e chiar o zonă mistică, de care nu e bine să te atingi.

Cu toate acestea, am luat în considerație faptul că într-o lume adânc pozitivistă, aproape sălbatic de pragmatică, în care ne desfășurăm viața, pe măsură ce avansează cercetările, discuțiile pe teme spirituale își găsesc tot mai mult loc. De altfel, acest subiect nu a încetat să fie o preocupare de la începutul civilizației, așa cum o dovedesc scrierile sacre și mai apoi lucrările tuturor curentelelor spirituale. Nu numai atât, chiar și oamenii fără nicio pregătire au avut astfel de preocupări. Se spune că înțelepciunea interioară este mai valoroasă decât cea intelectuală. Oamenii secolului nostru o numesc «inteligență emoțională».

Preocuparea aceasta are o explicație simplă. Nu e om să nu își pună un șir de întrebări despre existența ființei umane: cine suntem, ce este viața, ce este dincolo de granițele vieții, precum și acest subiect referitor la câmpul nostru energetic. Multe întâmplări din viața proprie mi-au dat prilej de meditație pe această temă, și concluziile la care am ajuns m-au ajutat să îmi supraveghez fluxul energetic.

Pornesc de la ceea ce e larg cunoscut și anume, că tot ce există în Univers și pe Pământ, fiecare particulă este compusă din atomi încărcați cu energie, și noi, oamenii, suntem parte a aceluiași mare organism. Astfel am înțeles cât de multă energie emite corpul uman. Emitem energie cu fiecare mișcare, oricât de mică ar fi ea, privirea, clipitul pleoapelor, sau cele pe care nu le putem vedea, gândurile, emoțiile, vorbirea, toate sunt puse în mișcare de energia corpului nostru. Când această energie nu mai există, corpul uman rămâne inert. Nu primim cu bucurie ideea, dar moartea este necesară, fiindcă astfel întrăm în circuitul universal, înapoind energia pe care am primit-o, căci energia nu dispare, ci se transformă.

Din vasta cuprindere a acestui subiect, câmpul energetic al omului, mă opresc la două aspecte care sunt contradictorii, dar împreună formează o unitate și anume: energia pozitivă și energia negativă.

Specialiștii în acest domeniu ne spun că energia pozitivă e o vibraţie armonioasă, aliniată, centrată, e cea care integrează, unifică, pe când energia negativă e cea care desparte, separă, cauzează ideea de vibraţie discordantă în opoziţie cu energia pozitivă. Atunci când acţionezi cu energie pozitivă, eşti aliniat armonios cu adevăratul tău sine interior, când acţionezi cu energie negativă, nu mai eşti aliniat cu sinele tău şi creezi discordanţă, separare, despărţire, uitare, ești deconectat.

Pentru că energia curge în organism și noi o putem folosi după liberul nostru arbitru, m-am străduit, pe cât mi-a stat în putință, să aleg jumătatea plină a paharului. Sunt convinsă că felul în care acționăm este alegerea noastră și ne va influența puternic pe parcursul vieții nu numai pe noi, ci și pe cei din jur. Nu există îndoială, tot ce avem corect şi bun în noi ne aduce recompense și tot ce este negativ şi rău aduc consecinţe nefaste. Alegând să zâmbesc vieții, să pășesc cu încredere de sine, să devin pe cât se poate o ființă solară, să dăruiesc dragoste și înțelegere, iar în scrierile mele să înclin balanța spre partea de lumină, am avut satisfacția să mi se întoarcă multe din ceea ce am dăruit. Dar atunci când slăbiciunile omenești m-au trimis într-un con de umbră și am întins mâna să apuc paharul gol, am plătit pe măsură. M-am trezit dintr-o asemenea stare când am avut o problemă de sănatate a ochilor. Un doctor mi-a spus că spargerea vaselor de sânge pe retina nu are o cauză organică, ci se datorează unei supărări pe care nu am putut-o stăpâni, ceea ce era perfect adevărat.

Cercetătorii, și nu numai ei, sunt convinși că sănătatea persoanelor care radiază buna lor dispoziție este incomparabil superioară celor aflați la polul opus. Optimismul este un stimulent al energiilor pozitive din noi. Atitudinea optimistă în tot ce facem crește imunitatea și capacitatea organismului de a lupta cu bolile. Supărarea, nervozitatea, încrâncenarea, agitația sunt cele mai răspândite încălcări ale legilor universului. Ele pot determina mari neplăceri în viaţa celui pe care ne supărăm, cât şi în propria noastră viaţă.

Întâlnim adeseori părerea greșită a unor persoane încărcate cu multă energie negativă. Aceștia se consideră oameni realiști, cu picioarele pe pământ, oameni dint-o bucată care dau piept cu viața și nu se lasă doborâți ușor. Pe cei cu energie pozitivă îi consideră oameni slabi, pe care îi pot călca în picioare.

O mare parte a energiei noastre este emanată de creier. Gândurile au o viteză mai mare decât cea a luminii, nimic nu o poate egala. Dacă ne încărcăm gândurile cu energie negativă sub diferite forme: invidii, duşmănii, antipatii, resentimente, neiertări, jigniri, reproşuri, orgolii, învinuiri nedrepte, dorinţe de răzbunare, dar și prin supărare, mânie, nemulţumire sau frică, toate ne pot transforma chiar și cele mai frumoase experiențe într-unele cu impact negativ. Nu ne dăm seama, dar chiar și cearta, mânia, nerăbdarea, orice expresie dură, afirmată pe un ton categoric pot emite în tăcere o mare forţă destructivă.

Continue reading „Elena BUICĂ: Câmpul energetic al omului” →

Elena BUICĂ: Spiritul transilvănean

Zilele trecute, am avut o deosebită revelație. Spiritul transilvănean a reînviat pentru două zile în casa noastră din Canada. Întâlnirile prietenești avute în familie cu diferite ocazii, de când suntem în Canada, au avut fiecare o notă particulară, dar cea mai recentă a adus cu sine o manifestare spirituală izvorâtă din adâncurile duhului strămoșescului nostru pământ. Un musafir născut în Clujul de care ne legă dragi amintiri, a adus cu sine ceva din aerul pe care l-am respirat mai mulți ani. Prezența lui ne-a primenit sufletul din primul moment, fiindcă am întâlnit pe viu câte ceva din frumusețea sacră a graiului ardelenesc, de care ne-am îndepărtat, trăind la mii de kilometri distanță. Legătura cu Ardealul nu a fost întreruptă total niciodată, căci imagini, muzică, informații ale evenimentelor recente ne stau lesne la îndemână acum, datorită evoluției mijloacelor de comunicare, dar musafirul nostru ne-a adus vibrația acestui univers.

În cele două zile de vizită, musafirul nostru a aruncat raze de lumină asupra stării de spirit a oamenilor și a istoriei Transilvaniei, ori a Ardealui, cum vrem să-i zicem, căci ținutul are două nume şi oricum îi zicem e considerat inima istorică a României. Ne-a vorbit despre străbunii săi care au contribuit alături de biserica greco-catolică la actul Unirii din 1918 și la acte pentru deschiderea spre civilizația și spre școlile apusului. Povestirile lui includeau mărturii vii ale permanenței noastre pe pământul Transilvaniei, despre actele care dovedesc nobilimea și noblețea românilor, despre elita românească din Ardeal din care făceau parte și strămoșii lui, dar și despre oamenii care au frământat pământul de veacuri. Ascultându-l, prin pânza ochilor întrezăream chipul transilvanului purtând în spate tolba cu cartea de istorie, dar și documentele și dovezile evidente al continuității românilor pe aceste meleaguri și ne ziceam în gând, ce minunat este pentru noi că putem trăi într-o țară care lasă fiecăruia să-i înflorească sufletul la căldura amintirilor din pământul unde-și are rădăcinile. Astfel, trăiam și noi odată cu musafirul un sentiment de mândrie când ne vorbea așa cum vorbeau „pe la vatra lor țăranii” despre statornicia din vechime pe aceste locuri transilvănene a românilor neaoși, despre obiceiuri și tradiții, despre grai, adevărate sigilii de civilizaţie atât de bogate și de variate care s-au conservat de-a lungul veacurilor.

Și, de la o vreme, după o mâncărică româno-canadiană, dar gustoasă, și un pahar de voie bună pur românească, vocea suavă ori timidă a amintirilor trăite în acea zonă a țării a prins viață prin cântecele care au răsunat cândva și pentru noi. Cântecul teluric al pământului transilvan cântat în cor și de noi odinioară, a răsunat acum proaspăt și cu o anume rezonanță și în casa noastră. Duhul pământului de care ne simțim legați era acum și mai prezent. Ne-am amintit și de epigrama lui Aurel Buzgău: „Viaţa-i grea. El însuşi ştie/ S-o înfrunte cu tărie./ Rezultatele-s mai bune/ Când tăria e de prune”.

În toate aceste trăiri, gândurile au reluat la frământat ideea că lucrurile se fac altfel în Transilvania, decât în celelalte provincii românești și că există o cauză pentru care această zonă a țării are o civilizație mai avansată. Primul gând ne-a dus la faptul că Transilvania – situată foarte aproape de Europa Centrală şi Occidentală – a fost marcată de puternicele influenţe ale lumii catolice şi protestante, ale spiritului concurenţial, ale mobilităţii comerciale şi culturale. Și cum cartea de istore rămăsese deschisă în aceste zile la paginile Transilvaniei noastre, am ajuns la pagina în care personalități de seama și-au spus cuvântul, în unele lucrări mai aproape de zilele noastre, sau chiar recente, precum cele semnate de Președintele Academiei Române, Ioan Aurel Pop, specialist în Istorie Medievală. Domnia sa, ca și toți istoricii de seamă ai țării, susțin, bazându-se pe documente, că această particularitate a Transilvaniei, acest pas făcut mai aproape de țările și civilizația apuseană, se datorează faptului că acest teritoriu a fost mult timp parte a Regatului Ungar, Imperiului Austriac şi a Imperiului Austro-Ungar și după cum se știe, austriecii erau ordonaţi, disciplinaţi, obişnuiţi să asculte de autorităţi şi să facă ceea ce era de datoria lor. Ei ne-au dăruit o aleasă moștenire reflectată în disciplină, educaţie, instruire, rânduială şi ordine, reglementarea proprietăţii sub forma cadastrului, reguli de convieţuire între naționalități diferite şi sancţiuni pentru nerespectarea legilor, ca să amintim doar câteva dintre moștenirile lăsate de Habsburgi în Transilvania. Trebuie să mai amintim și de contribuția influxului germanic în Transilvania încă din secolele XII-XIII, odată cu vestita venire a saşilor, invitaţi aici de regii Ungariei, în secolul al XVII-lea, înainte de Habsburgi.

Și în celelalte provincii ale țării civilizaţiile şi culturile au farmecul lor şi trebuie preţuite aşa cum sunt, dar, așa cum s-a spus în presă, după Unire, pe bună dreptate, nu era totuna să te afli sub stăpânirea imperiului înaintat şi european, sau a imperiului înapoiat şi euro-asiatic!

Și revenind la atmosfera din casa noastră, am încheiat frumusețea celor două zile repetând în gând ceea ce știam demult: cât de bine este să te întâlnești cu oameni care-ți reîmprospatează trăirile și cu un gând îndreptat spre oltenul Marin Sorescu în admiraţie pentru Ardeal: „Ardealul, starea mea de spirit/ Cu care mă gândesc la ţară,/ De parc-aş respira lumină/ Şi existenţă milenară”.

–––––––

Elena BUICĂ

10 martie 2019

Pickering, Toronto, Canada

Elena BUICĂ: Impresii din „Grădina Raiului”

Motto:

Sârguința este unul dintre fructele cele mai plăcute ale Grădinii Dragostei. (definiție clasică de Hacob Paronian)

Ispititorul nume, „Grădina Raiului”, a fost atribuit unui spațiu de frumuseți aflat mai mult în devenire, după ce se vor face mari și multe lucrări de-a lungul următorului deceniu, conform unui plan de desfășurare întocmit cu multă chibzuință.

Geografia acestui loc îl fixează în comuna Cervenia din județul Teleorman, în bătătura casei din străbuni, moștenită de familia medicului Nicolae Bulumac, acum aflat la pensie. Îmi place acest termen – bătătură – cu înțelesul de ogradă, așa cum este folosit și astăzi de țăranii locului în care am copilărit. E drept, aici e vorba de o bătătură cam largă, desfășurată pe câteva hectare, chiar dacă sunt intercalate și câteva locuri care au alți proprietari. Aceste spații sunt străbătute cu mare ușurință în lung și-n lat și cu multă vioiciune de călcâiele sfârâind ale domnului doctor Nicolae Bulumac, aflat acum la cei 70 de ani, de curând bătuți pe muchie, dar rămas un spirit viu al locului, în preajma căruia simți că vibrează o energie creatoare.

Acum, având preocupări în domeniul medicinii specifice vârstei sale, geriatria, având și unele înlesniri prin schimb de experiență cu fiica sa, medic la Institutul de geriatrie, „Ana Aslan”, neastâmpărul cuibărit adânc în ființa sa l-a îndemnat ca o parte din domeniul pe care-l stăpânește să îl dedice construirii unui centru de retragere și odihnă în care să-și ducă zilele bătrâneților cât mai plăcut, în tovărășie cu cei de-o vârstă apropiată. L-a numit frumos și promițător „Centru rezidențial de spiritualitate creștină pentru persoane singure”.

De pe acum, sunt multe zone din acest domeniu de o aleasă frumusețe care îți oferă câte un stop-cadru. Te încântă prin farmecul lor boltele de viță de vie. Îți desfată ochiul și sufletul câteva alei care poartă nume ale personalităților românești. O alee încărcată de romantism, amintește de visarea genialului nostru poet, Mihai Eminescu și, firesc, aleea te întâmpină cu o tăbliță cu numele său. Altă alee poartă numele interpretei fără egal a cântecelor noastre populare, clocotitoarea și plină de talent, Maria Tănase. Alte alei, în curs de înfrumusețare, îți rămân în minte ca o plăcută promisiune.

În altă parte a spațiului, încă în așteptarea construcțiilor, doarme în planuri bine închegate, un muzeu care să amintească de viața strămoșilor acestor locuri. Prin preajmă, aproape că se zărește un bordei în devenire, locuința săteanului sărman de odinioară.

Privind toate acestea și încă altele ce-și așteaptă întruchiparea, gândul te poate duce la lumea copilăriei viitorilor locatari, dar în ansamblu, ușor conturat, se reflectă și timpul zilelor în care aceștia și-au desfășurat viața. Modernitatea nu poate lipsi, mai ales din nevoi practice, precum tehnologia, care a înlocuit utilitățile necesare.

Mai la marginea terenului, la locul cuvenit, nu departe de biserica satului, așteaptă terenul destinat celor care își vor închide ochii în aceste locuri. În planurile alcătuite, locul de veci va fi o variantă plăcută a Cimitirului Vesel din Săpânța, pentru că viața trebuie să fie luminoasă până la stingerea ei, la fel și amintirea celor duși în zările albastre. Mergând pe firul evenimentelor, gândul te duce la faptul că aici poți privi eternitatea direct în ochi.

„Nu avem altă cale, ne spune doctorul Nicolae Bulumac, nimeni nu poate ocoli trecerea în alte dimensiuni ale existenței, acolo unde timpul și spațiu nu există. Dar, cât încă mai avem aici timp și spațiu, trebuie să le dăm valoarea cuvenită și după puterile noastre”. Trăind cu toții o stare de nestăvilită urgență, îl admirăm pe doctorul Nicolae Bulumac pentru felul cum își trăiește timpul în ritmul impus de propria sa voință.

Și vorbind despre ritmul nostru de viață, nu de puține ori ascult cu înfiorare tumultul apelor timpului pravălindu-se fără îndurare, și înfrigurată întorc foaia pe fața cealaltă privind la acei oameni care, indiferent de vârstă, nu renunță la lupta pentru acea stare de grație numită fericirea personală, dar și a altor semeni și nici la lupta pentru a depăși propriile condiții, chiar dacă orizontul de așteptare este îndelungat. Și firesc se naște întrebarea, la un asemenea volum de muncă, cum poți să faci față? Răspunsul îți vine pe îndelete. Pe deoparte, răbdarea, voința, supravegherea neîntreruptă și fermitatea sunt arme de neînvins cu care operează doctorul Nicolae Bulumac. E o lupta cu sine în care nu lasă să se strecoare neprevăzutul, neliniștea sau umbra îndoielii. Pe altă parte, mai este încă ceva. Într-o țară ca a noastră, în care multe valori au fost nemilos răsturnate, te poți bucura să constați că sunt și mulți oameni aflați înafara viiturilor, cei care duc România mai departe, și care formează nădejdea împlinirilor neamului nostru. Pe aceșți oameni minunați i-am întâlnit acolo robotind sârguincios, fiecare la rostul lui, unii la fermă, alții la construcții, femeile la pregătit mâncarea, etc. Cine sunt acești oameni? Cei mai mulți sunt săteni. „Am venit să dau o mâna de ajutor domnului doctor că și dumnealui m-a ajutat să ies din boală când nu am avut niciun ban, și la dumnealui îmi e nădejdea și în viitor. E bine când putem să ne ajutăm unii pe alții”. Cuvintele rostite de Geta Fulga le citeam pe fețele mai multor persoane, deși fiecare din ei avea o poveste a vieții aparte. Adina Goran, o asistentă a cărei pregătire îți lasă impresia de desăvârșire, se simțea îndatorată domnului doctor care i-a pus bazele carierei, pentru că el a forma-o și i-a asigurat această profesie pe care o practică cu plăcere și cu multă îndemânare. Asemenea ei era și Viorica Lazăr și încă multe alte persoane, toate purtând pe față bucuria vieții prin împlinire. Despre aceste persoane și dăruirea cu care lucrează, mi-a vorbit cu toata căldura inimii și Constantin Draghici, implicat și el cu toată ființa sa.

Din universul uman care-i sta în preajmă, locul important îl ocupă soția sa, înțeleapta doamnă Rodica Bulumac, oferindu-i înțelegerea necesară și uneori suplinindu-i unele obligații în cadrul familiei, ceea ce nu-i ușor lucru. Fiecare soție dorește ca în perioada senectuții să trăiască alături de soțul ei zile mai liniștite, să-și împlinească acele dorințe lăsate pentru când „va fi mai mult timp”, să citească toate cărțile care așteaptă răbdătoare în bibliotecă, să călătorească după pofta inimii… și câte și mai câte vise neîmplinite nu bat la poarta acestei etape de viață.

Dar peste toate și nu în ultimul rând îți pui întrebarea, cu ce bani urmează să se realizeze acest „imperiu” al zilelor aflate la poarta înserării? Până acum, numai și numai din pensia de medic și muncă voluntară, mi-a venit răspunsul. E o îndrăzneală de a înfrunta viața care ne amintește de sublimul nebun, Don Quijote, al lui Cervantes. Dar dacă stăm să judecăm bine, lumea a evoluat împinsă de aceșți frumoși nebuni, nonconformiştii, trăzniții noștri dragi. Și dacă ne privim drept în ochi, fiecare ne regăsim, într-un fel sau altul, în eroul lui Cervantes. Și mai este ceva deosebit de important. Prin această lucrare ieșită din comun, doctorul Nicolae Bulumac ne amintește un adevăr fundamental: când omul construiește ceva, când pune piatră pe piatră, atunci pune și un mesaj pentru urmași și pune și Dumnezeu umărul.

– Nu-ți ajunge pensia ta, de unde alți bani? l-am întrebat eu.

– Nu mă lasă Dumnezeu, cred în puterea Lui și de undeva, nu știu de unde, îmi va veni și ajutor, am răbdare, planul meu e pe zece ani!

Avea atâta înflăcărare în voce încât, dacă aș fi avut posibilitate, pe dată i-aș fi venit în sprijin material.

Te închini cu plecăciune privind optimismul, dragostea de muncă, perseverența, chibzuința, aceste valori care au stat la temenia neamului nostru, valori prin care a dăinuit din timpuri imemoriale pe aceste plaiuri supranumite “Grădina Maicii Domnului”.

Acestor planuri ample, îndrăznețe, încărcate de frumusețe și cu multă încredere în izbânda lor, eu nu le pot cuprinde printre aceste rânduri. Las la dispoziția fiecărui cititor să dea curs fanteziei, pentru că orice gând de bine, se potrivește în frumusețe cu visul doctorului Nicolae Bulumac.

Șansa de a vedea cu ochii mei această Grădină a Raiului terminată, la vârsta pe care o am, e mai probabil să o privesc din înaltul zărilor albastre, dar sigur este că și de acolo o voi privi cu dragoste și prețuire.

––––––-

Elena BUICĂ

Țiganești (Teleorman) – Pickering (Toronto)

1 Martie 2019

Elena BUICĂ: Duhul călătoriilor

La vârsta mai înaintată, călătoriile nu se mai supun tălpilor noastre ca în anii cu mai multă vigoare fizică, dar inima și gândul nu cunosc nicio opreliște. Mii de amintiri mă bântuie și mă poartă pe cărări luminate de bucuria trăirilor pe unde mi-au umblat pașii care aproape că zburau singuri, în alte etape ale vieții. Acum, la anii mai așezați, pare că se cere de la sine ca fragmente din călătoriile mele să se adune ca într-un vad într-o privire retrospectivă.

Călătoriile m-au captivat toată viața pentru că ne oferă șansa de a cunoaște nemijlocit zone ale universului în care trăim și șansa încărcată de fiori de a ajunge acolo unde ne zboară gândul. Am apreciat fiecare călătorie ca pe o nouă experiență, chiar dacă am mai fost în acele locuri. Pasiunea aceasta am transmis-o și familiei fiicei mele, în sânul căreia îmi duc zilele. Au ajuns să facă chiar și câte patru călătorii mari pe an. Pentru că nu mai pot ține ritmul lor, acum ei pleacă adesea fără mine, iar eu, cu inima strânsă, îi privesc cum își iau zborul fără mine și asemenea puiului rănit și rămas în cuibul gol, plâng în mine. Glasul rațiunii mă ajută să mă împac cu ce-mi mai poate oferi viața acum și încep apoi să mă hrănesc cu amintiri și cu noile impresii acumulate de ei.

Fiecare etapă a călătoriilor mi-a adus partea ei de bucurie. De fiecare dată trăiam o plăcută efervescență în timpul pregătirii planului de călătorie și a bagajelor, cu grija de a nu uita nimic. Trăirile atingeau culmea când se întâmpa să ne iasă în cale ceva neprevăzut, fiindcă legile firii nu pot fi controlate de nimeni, și astfel, călătoria devenea unică. Dar nici finalul călătoriei nu-mi displăcea. O parte a farmecului oricărei călătorii e ceea ce rămâne și promisiunea întrezărită a altei călătorii.

Eu cred că există un duh al călătoriilor. Privind retrospectiv, îmi întăresc convingeruile mai vechi despre călătorii, că ele sunt mai mult decât ceea ce înseamnă la prima vedere. Am considerat fiecare călătorie o lecție de viață și un prilej de meditație din care să pot trage o concluzie, o învățătură și-mi ziceam mereu în minte: ferice de cel ce-și face timp pentru călătorii și astfel să primească o minunată hrană spirituală. Călătoriile dau vieții o altă dimensiune, ne deschid calea spre un alt stil de viață, ne ajută să ne cunoaștem mai bine pe noi înșine comparându-ne cu diversitatea de oameni întâlniți. Călătoriile ne ajustează modestia raportându-ne mărunta, trecătoarea noastră ființă la mărețiile naturii și realizăm ce loc micuț ocupăm în lumea asta mare. Pe de altă parte, comparația cu alți semeni are și rolul benefic de a ne întări încrederea în sine, selfistim-ul, cum spun englezii. Experiențe diferite ne ajută să facem asocieri creative. Sunt întotdeauna relaxată, mă bucur de atmosferă, de oameni, de arhitectură, încerc să iau din fiecare loc ce este mai bun, văd multe lucruri altfel – într-un fel vedeam America înainte de a o vizită și foarte diferit după mai multe vizite, altfel vedeam învățământul din Canada și America, altfel văd România, fiindcă funcționează nişte tipare din care nu poți ieși decât în contact direct cu realitatea. Călătoria, oricât ar fi de obositoare, în final rămâne tot o relaxare.

Primele călătorii le-am făcut în țară, în urmă cu mai bine de o jumătate de veac, într-o perioada întocmită după criterii foarte restrictive, greu de imaginat în zilele de astăzi când prefacerile se află într-o alertă inimaginabilă. Atât de mari și multe sunt schimbările, încât mi se pare că de atunci a trecut mai mult de un secol. În acele vremuri, pășirea peste granițele țării era posibilă numai în imaginația noastră înflăcărată, fiind retezată de orice suflu al realizărilor. Pe atunci nu am scris impresii decât în vreo epistolă, când dădeau pe răscoală, dar știu că au fost scrise în adâncul fiinţei mele cu cerneala permanenței și au fost luminate cu scânteieri ale duhului călătoriilor. Am început să notez impresii din călătorie abia când mă apropiam de târziul vieții. Am scris cu aleasă bucurie și deosebit interes, văzute întotdeauna ca pe o binecuvântare pentru ochi și pentru suflet, deopotrivă. Le-am perceput ca pe niște notații ale inimii, imaginile înflorind din admirație pentru frumusețile create de Domnul pe acest pământ sau de iscusința omului înzestrat cu haruri.

Oricât timp a trecut, mi-a rămas vie în minte prima mea călătorie mai lungă, făcută cu trenul, la 18 ani, în 1952. Călătoria a avut un traseu lung, din comuna mea natală, situată nu departe de Dunăre, și până în nord-vestul țării, în orașul Oradea, unde trebuia să-mi încep cariera. Drumul străbătut în condițiile de atunci a fost costisitor și deosebit de greu de suportat, cu schimbări de trenuri și așteptări îndelungate prin gări, chiar mai mult de 24 de ore. A fost mai greu decât drumul făcut în Canada peste o jumătate de secol. Efortul acela a fost plata pentru câștigul pe care l-am avut pe alt plan. Călătoria aceea mi-a fost parcă deschiderea unei ferestre spre noi înțelesuri ale lumii în care trăiam. Atunci mirarea mea a dat pe răscoale. Pătrunsesem într-o lume în care totul era diferit. Peisajul îmi oferea măreția munților pe care-i vedeam pentru prima dată, ondulările dealurilor împădurite, aerul oxigenat de parcă mă înaripa, graiul diferit, portul, obiceiurile, tradițiile… Atunci am descoperit că mă simt atrasă de călătorii, fiindcă ele îmi oferau șansa de a remarca diferențele care dau farmec vieții și ne individualizează, egalitatea nu există decât în fața morții. Mai târziu am tras concluzia, că deși există aceste diferențe, există totuși o unitate care dă armonie și echilibru vieții, stabilitate și siguranță, unitate pe care o regăsim în lucruri universal valabile: soare, natură, lumină, aer curat, scânteia omenescului din noi, dăruită de Creator…

În concluzie, din toate beneficiile călătoriilor, la ce mi-aș arunca privirile? Înclin spre capacitatea lor de a fi o portiță deschisă spre cunoașterea lumii, dar mai important, cunoașterea de sine, așa cum spunea și Mircea Eliadea: „cea mai prețioasă călătorie este aceea către sufletul nostru, către noi înșine”. Aș mai adăuga și faptul că ele ne încarcă cu energie pozitivă și foarte important, atunci când călătorești ești foarte plin de viață.

––––––

Elena BUICĂ

Pickering, Toronto, Canada

Ianuarie 2019

Elena BUICĂ: Noblețea destinului românesc în poezia Emiliei Stroe Țena

Volumul de poezii „Destin românesc” apărut în anul 2018, la editura „Armonii culturale” din Adjud, editor Gheorghe A. Stroea, are ceva aparte și de aceea, mă apropii în vârful picioarelor de poeta Emilia Stroe Țena. Ea a pus în lumină pasiunea trăirii sentimentului patriotic altfel decât tot ce se publica în ”iepoca de aur” a comunismului, mai precis în anul 1980, anul plămădirii acestor poeme. După cum se știe, pe atunci, scriitorii erau constrâși să respecte anumite directive ale partidului conducător.

Această obligație a ajuns la un punct de saturație și a făcut ca valorile spirituale să sărăcească mult în țara noastră. Cuvântul sacru strămoșesc – patriotismul – acest nobil și înălțător sentiment, a devenit unul de paradă , iar în sufletul oamenilor să nu se afle pe raftul de sus al sentimentelor. Chiar și după această perioadă, a vorbi depre dragostea de patrie se consideră că nu te-ai debarasat de rezidurile comuniste. În bună parte, acum s-a dat vina pe opinia curentului european, cel al globalizării, care promovează intens diminuarea importanţei entităţilor statale în favoarea rolului întegrator al bătrânului continent european.

Așa se explică de ce poeziile scrise în anul 1980, pe când poeta Emilia Stroe Țena frecventa cenaclul literar „Zaharia Stancu” al Casei de Cultură din Alexandria-Teleorman, au fost publicate abia în 2018. E admirabil faptul că autoarea nu a făcut concesii „liniei de partid”. În poeziile sale nu flutură „stindardul partidului”, nu apare „chipul luminos al conducătorului iubit”, nimic din cuvintele asurzitoare. Autoarea și-a păstrat verticalitatea și a preferat să nu le publice în acele vremuri. Mai apoi, a avut, probabil, indoeli că vor fi bine primite, dar anul centenarului țării noastre, 2018, a adus o oarecare revigorare a sentimentului patriotic și a fost un bun prilej pentru publicare. Și într-adevăr, la lansarea acestei plachete de versuri, în anul 2018, dar și în multe alte comentarii ulterioare, autoarea a primit cuvinte de apreciere atât pentru formă frumoasă și conținutul substanțial, cât și pentru revenirea la dimensiunea sfântă a sufletului strămoșesc, redând țării conturul ei spiritual.

„După titlu, am fi tentaţi să credem că avem un volum de poezie patriotică angajată, ceea ce ar fi fost o mare surpriză, ştiindu-se că astăzi nu prea se mai scrie poezie patriotică, patriotismul, în contextul globalizării, fiind considerat de unii un sentiment desuet” subliniază cunoscuta poetă Domnița Neaga. Tot astfel notează și respectabilul critic și istoric literar, Nicolae Dina: „Întregul volum ilustrează faptul că Emilia Stroe Țena simte, gândește și trăiește românește, ceea ce înseamnă că sufletul, inima și mintea sa aparțin și vor aparține acestor legendare și fabuloase meleaguri românești ce-i insuflă puterea și măiestria de a da glas unui înflăcărat sentiment patriotic.”

În acest volum al Emiliei Stroe Tena, sentimentul dragostei de țară, răstignit în ultimile deceniii, înflorește firesc ca pe un pământ reavăn și fertil. Poeta umple golurile, acelor timpuri cu măreția subimă și impunătoare a unor adevăruri și frumuseți edificatoare.

În întregul volum, începând chiar cu primul sonet care dă și titlul acestei plachete de versuri, „Destin românesc” se observă cu ușurință o evadare din limitele acelor dimensiuni impuse, o evadare spre emoții sincere și pure cu care se identifică și cititorul. Toate poeziile sunt străbătute de un crez poetic înalt în care pulseză spiritul divin al neamului. Vorbim de un patriotism curat în care autoarea a pus iubire în lumina blandă a cuvântului. „Singurătăţi stelare foc îngropat aştern/ În cumpeniri de doină aprinsă, veşnică,/ Pe planul înclinat sub umbră şi mister/ Ce moartea-n vis preschimbă şi-n nuntă cosmică”(Destin românesc).

Deschizând acest volum ne întâmpină lumina spiritualității strămoșești, simțim că străbunii trăiesc cu noi și în noi, încât caerul veșniciei își toarce nestingerit firul:„Pe suflet ni-i gravat adânc, cu sânge,/ Un chip de dac ce a murit râzând,/ Când hoardele duşmane-au vrut a-l frânge// Iar numele în veci de veci a-i stinge / Veniţi, crescuţi din mituri, luptând şi apărând,/ Siguri ne scriem soarta, o frunză verde-n cânt!” (Existenţa noastră), sau: „La şes de sunt, în lan cu bob de soare,/Ori în albastre valuri, când doresc/ Căldura inimii să-mi potolesc,/ Oriunde-aş fi, te văd nemuritoare”(Dor de ţară). Pentru autoare, țara este un filon de spiritualitate autentică; „Gândindu-te aproape în orele de seară,/ Când cerul tot e zbor trandafiriu, /Nălţat spre veacul viitor, târziu// Lumina ta de vrajă mă-mpresoară/Cu raze moi şi blânde de-mplinire;/ Şi-o armonie este-ntreagă fire”. (Ţara din inimă, ţara de vis).

Pământul țării noasre are o funcție generatoare de viață, căci: „De merg pe drumul tău de stâncă arsă,/ Ori de m-afund în iarbă să respir/ Răcoare verde, abur de zefir,/ Aici, pe plai, mereu mă simt acasă” ne spune autoarea în „Nostalgia legănării.”

Muzicalitatea ireproșabilă și delicata seducție lirică rezultă din frumusețea prozodiei cu formă fixă, în acest caz, sonetul, care nu este la îndemâna oricărui poet, dar pentru autoare a fost o pasiune, așa cum sumbliniază în „Cuvânt înainte”: ”Sonetele marilor poeți din literatura română și universală m-au fascinat și mi-au pus la treabă imaginația și gândirea”.

Autoarea se dovedește a fi o adevărată șlefuitoare de cuvinte până le auzim vibrând muzical. Gustul esteic sigur a făcut ca poeziile Emiliei Stroe Țena să dea naștere unor reverberații simfonice care curg ca într-o cascadă de lumină. „Era atâta vrajă în amurg,/ Că nuferii, toţi, roşii se făcură;/ Vedeam pe zare clipe de căldură/ Şi de odihnă ce, răpuse, curg”. (Vânătoare rituală).

Poemele dezvalue marea bogăție de lecturi bine asimilate de autoare care se răsfrâng într-un iscusit câmp semantic și într-o mare bogăția de idei. Emoțiile autoarei sincere și pure, sunt puse în valoare și de remarcabilul său freamăt stilistic: „Freamătul pădurii îl resimt mereu/ Melodie pură cu scântei de foc,/ Picurând în suflet vrajă de demult,// Cu parfum de cetini presărând noroc,//Cu crengi lungi, bătrâne, mirosind a lut,/ Somn purtând în ele, de răşină greu.” (Sonetul viselor de pădure)

Poeziile Emiliei Stroe Țena pun în valoare remarcabilul său freamăt stilistic, dând vibrație emoției, acea substanță spirituală care dă viață omului. Această emoție face ca noblețea expresiei să ridice eul liric în înalt, câmpurile de sensibilitate să fie încărcate de prospețime și să simți pasiunea trăirii transpusă cu seninătate. „Din umbrare ninse cu argint de lună,/ Au pornit să zboare visele pe plai;/ Şi-n târziul nopţii, peste sat răsună/ Cântec de poveste şi de luna mai”.(Transfigurare)

Rafinamentul sau stilistic, înclinația spre limbajul metaforic, trzesc cuvintele din visarea lor cu subtile armonii: „mângâieri de zvon”; „albastre străluciri din flori de vis”; „se rostuiră-n cald, senin noroc”;” pulbere fină peste zări de cuvânt”; „plaiul cel de doină legănat”. Un gust estetic sigur fac ca poeziile Emiliei Stroe Țena să dea naștere unor reverberații simfonice care curg ca într-o cascadă de lumină.

Poeta de reală vocație, Emilia Stroe Țena, are și multe scrieri în proză în care găsim aceeași unitate de gând și simțire a țării noastre și cea mai aleasă podoabă a sa, poporul român, așa cum maruriseste în amplul eseu „Un ideal de eternitate”: ,,Cinstire ție, minunatul meu popor, la a cărui umbră îmi aștern acum gândurile, pentru că, trezindu-mă în zori, ele să fie mai suave și mai pure decât roua!”

Este demn de subliniat faptul că nota originală a graficii acestui volum semnată de autoare, absolventă a liceului de arte plastice, formează o unitate și un echilibru valoric remarcabile cu întreg opusul.

Închizând copertele acestui volum, rămânem multă vreme ancorați în spiritualitatea strămoșească. Ne stăruie în minte și în adâncul inimii admirația pentru pasiunea trăirii transpusă cu seninătate prin cuvinte înzestrate cu forța de a declanșa emoții profunde și autentice prin care definește destinul românesc.

––––––

Elena BUICĂ

Pickering, Toronto, Canada

Ianuarie 2019