Aflându-ne spre sfârșitul izolării și al sinistrei carantine din timpul blestemăției acestui secol care ne-a zguduit din temelii, pandemia adusă de Covid-19, aruncăm o privire înapoi să vedem care au fost acele sclipiri înrourate care ne-au adus puțină lumină în suflet și care a fost gura de aer care ne-a ajutat să ne revigorăm.

Pentru multă vreme ne vom aminti  că, în timpul izolării, am trăit cu toții o experiență unică și greu de suportat. Cu greu ne-am putut ține pe picioare, căci providența își are planurile ei, uneori implacabile. Distanța de cei dragi, pierderea libertății, știrile negative și adesea contradictorii, panica aproape continuă de a nu ne infecta, deruta creată de nedumerire, de neputință în fața dezastrului și multe altele pot uneori conduce spre decompensare psihică cu efecte dramatice.

Unii experți apreciază că am trecut prin cel mai mare experiment psihologic din toate timpurile. E posibil să vedem pe termen lung efectele cele mai toxice ale izolării. Cu cât este mai severă izolarea, cu atât este mai mare impactul psihologic.

Reacţia şi comportamentul fiecărui individ diferă în funcție de propria personalitate, de ritmul de viață și de condițiile în care își petrece izolarea. Unii consideră că statul într-un apartament de bloc, fără muncă, socializare sau plimbări în afara locuinței, este similar cu statul în pușcărie. Pentru că amploarea acestor măsuri de izolare și de carantină este nemaivăzută și, oamenii, ca în toate situațiile de mare cumpănă, au născocit diverse modalități care iradiază o energie pozitivă, născută din umor, capabilă să ne facă mai suportabilă această  grea situație și pentru a plăti un cost cât mai mic.

În această enervantă și interminabilă stare de stres, nu de puține ori am trăit cu satisfacție destinderi născute dintr-un crâmpei de viață prezentat neașteptat, uneori încărcat de umor. Viața parcă se răsucește pe un călcâi și ne servește o poantă cu care se încheie în mod neașteptat un episod de viață. Acest episod scurt, concentrat, cu puternic impact educativ și încărcat de emoție, îl trăim ca pe o fulgerare ce ne trece prin corp și suflet. O prietenă ne-a povestit cum a sărbătorit Paștele împreună cu mama aflată la mii de kilometri distanță. Prin e-mailuri au hotărât să facă același fel de mâncare ca odinioară și să mănânce în același timp privindu-se reciproc și întreținând conversație pe computer. Am văzut diverse imagini la televizor de peste tot în lume. În mai multe țări am văzut filmulețe cu polițiști care mergeau în câteva mașini cu luminile și sirenele aprinse până când toată lumea deschidea geamurile și apoi cântau și dansau cântece vesele ca să amuze populația și chiar pe copii. În Italia, într-o piațetă, toți oamenii au deschis ferestrele în același timp și au cântat cântece naționale. Era o scenă plină de viață care ne-a inundat întreaga ființă de tumultul emoțiilor. Asemenea lucruri am aflat și despre un român care locuia într-un cătun, cum îi spunea unui reporter că el punea radio pe fereastră, dat la maximum, ca să asculte toți vecinii cu ferestrele deschise.

Printre cele mai răspândite astfel de mijloace sunt glumele, umorul sub diferite forme, folosit ca armă de apărare. Poate că ni se pare nepotrivit să ne amuzăm pe seama unei situații care aduce chiar și moartea, dar, așa cum s-a dovedit până acum, tocmai în momentele grele umorul devine deosebit de important. Cultivăm inteligența ca să învingem răul, să reîmprospătăm ramurile înflorite din noi și mirabila speranță de viață, care calcă moartea în picioare.

Dintotdeauna, glumelele și bancurile pline de umor, anecdotele, întâmplările nostime, întregul gen de relatări foarte succinte, decupate din felii scurte de viață, au deschis ferestrele gândurilor și ale speranțelor în momente când lumea părea scoasă din țâțâni, au fost cultivate de oameni de pretutindeni, făcând haz de necaz, cum spune românul. Nu e om pe fața pământului să nu guste aceste forme de umor, având la bază evenimente reale, pe teme aiuritor de diverse, un adevărat  caleidoscop mini-prozodic, multicolor și plin de tot felul de condimente, cu efect cuceritor și dătător de aripi speranței.

Continue reading „Elena BUICĂ: Lupta contra impedimentelor izolării” →

Suflă un vânt de speranță. Se arată primele semne că se vor mai slabi chingile în care ne-a ținut Covid-19. Cu ce amintiri și cu ce gânduri rămânem după două luni de izolare? Cum privim prin ceea ce am trecut, chiar dacă nu suntem încă scoși din primejdie?

Primul sentiment trăit a fost o derută, mult alimentată de zvonistică. Știrile au dat năvală, sugerând ideea că lumea a luat-o razna. Am trăit o perioadă foarte interesantă și total ilogică. Mass-media, facebook-ul, internetul, toate transmiteau știri. fiecare știind să dea sfaturi ce e de făcut, afișându-se aroganța și autosuficiența bine cunoscută a celor care cred că le știu pe toate.

Au fost afișate fotografii cu rafturi goale în marile magazine, ori cu oameni alergând să se aprovizioneze, unii chiar cu imense stocuri. Au apărut știrile despre izolări și carantine. Peste tot se simțea un suflul rece al derutei. Și așa cum e spiritul românesc în momente deosebite, au început să curgă glumele ca să ne ajute să trecem mai ușor peste această situație nemaiîntâlnită. Unii oameni erau panicați, în timp ce alții luau totul în derâdere, făcând mișto. Simțeam nevoia să stau de vorba cu oameni raționali, altfel parcă mă sufocam cu năvala de știri care se băteau cap în cap, adevărată zvonistică și cinism, și uneori cu știri apocaliptice.

Cu frica în sân că ar putea veni „sfârșitul lumii” adus de acest virus, oamenii s-au văzut într-o situație care le-a dat viața peste cap. Un spirit malefic și-a vârât coada în conflictul dintre generații, trecând de partea oamenilor aflați pe culmea ascendentă a vieții, cu deplină forță fizică. Aceștia se plâng de numărul mare al vârstnicilor, fiindcă nu vor să iasă mai repede din scena vieții și costă prea mult întreținerea lor. Le-a cășunat pe bătrâni, căci longevitatea părinților și a bunicilor a devenit pentru ei o pacoste, astfel, virusul ucigaș le venea în ajutor. Dar întorcând foaia pe fața cealaltă, îmi imaginez ce ochi ar face acești „teribiliști” dacă li s-ar cânta la sărbătorirea zilei lor de naștere: „Puțini ani să trăiască, puțini ani să trăiască, foaaaaarte puțini!” pe melodia tradițională:„Muți ani trăiască, mulți ani trăiască, la puțini ani!”

După ce Covid-19 s-a instalat cu mare repeziciune și cu temeinicie în lungul și-n latul universului pământesc, cu viteza cu care tot globul ar fi fost doar un sat, a produs un șoc neașteptat. Oamenii au constatat cu înfrigurare că primejdia e mai mare decât s-au crezut, fiindcă acest virus și-a lărgit aria de lucru atacând oameni aflați aproape la toate etapele de viață.

Acest  virus nu va aduce „sfârșitul lumii”, chiar dacă flutură semne de scufundare a civilizației și a culturii, ori s-au reîmprospătat unele prevestiri ale colapsului, precum cele ale lui Nostradamus. Și chiar dacă aceste prevestiri nu se vor adeveri, situația prin care trecem are puterea să producă zguduiri care vor aduce multe schimbări, așa cum vedem, că totul se schimbă sub ochii noștri. Trăim în cel mai mare experiment psihologic din toate timpurile.

Stăpânul de necontestat al planetei Pământ, mărețul OM, a intrat într-un mare impas când a constatat că aproape nu are nicio posibilitate de apărare și poate să fie distrus de o vietate pe care n-o vedem cu ochiul liber și cu existența efemeră. Acest invizibil dușman, Covid-19, a dat frisoane întregii planete amintindu-ne câte ceva despre fragilitatea omului și a omenirii. Singurele arme de apărare a omului sunt izolarea și spălatul pe mâini cât mai des. Speriați, oamenii s-au izolat în case, deși izolarea îndelungată este mai greu de suportat, dar tot e mai bine decât să te muți pe veci în cimitir.

Cu toții ne dorim din când în când să fim singuri, dar izolarea pe termen lung are unele efecte negative asupra psihicului nostru, creându-ne senzația de alienare, de singurătate,de frustrare. Spaima și tot ce ne înconjoară ne dau fiori. Ne impresionează străzile pustii, asemenea unui decor pe o scenă după ce spectacolul s-a terminat, publicul și actorii au plecat acasă și au uitat să tragă cortina peste decorul lipsit de viață. Izolarea are influență și asupra comportamentului în multe feluri, prin modificarea atenției, schimbarea alimentației, fumat excesiv, nevoia de a mânca mult și des, pierderea noțiunii timpului, iar dacă între membrii familiei nu este armonie, izolarea devine un supliciu. După ce China a ieșit din izolare, s-au înregistrat cele mai multe divorțuri din toate timpurile. Izolarea aduce modificări organismului, pe plan hormonal, cardiovascular sau a creșterii în greutate. La ieșirea din izolare trebuie să ne readaptăm la modul de viață anterior. Trebuie să renunțăm la ritmul lent de a acționa și de a face totul numai după bunul nostru plac. Există riscul să rămânem cu aceste obiceiuri. Ne va fi greu să ne adaptăm la un program disciplinat și la o activitate continuă. Ne va fi greu și pentru că nu mai putem să reluăm viața din punctul la care am lăsat-o.

Cu toate că nutrim speranțe, ținem cont de ce ne spun specialiștii că e posibil să retrăim în toamnă alt val al pandemiei. Chiar dacă nu ne mai vizitează un alt val, specialiștii în economie estimează că în aproximativ 9 luni va fi reluată activitatea companiilor și că ar mai fi nevoie de încă 3 ani să ajungem la ritmul dinaintea crizei.

Această epidemie a dat curs unor păreri, cum  că vor fi multe schimbări în modul nostru de viață. Unii cred că se va schimbă fundamental ordinea existentă, cea construită de strămoșii noștri de-a lungul mai multor milenii. Sunt mai multe voci care spun că această schimbare este considerată ca o reacție firească și necesară a naturii la dezechilibrele provocate de om. Covid-19 a făcut acumulări de energii negative emise de o lume care a răsturnat multe principii și legi fundamentale ale vieții, producând severe dezechilibre. Pentru că omenirea ajunsese să trăiască o viață total ilogică, aceste acumulări negative, la un moment dat, trebuiau să izbucnească într-un fel sau altul, răsturnând această ordine care nu putea aduce decât dezastre. Mâncăm tot mai nesănătos alimente din produse modificate genetic, frumoase și fără gust. E bine cunoscută părerea că oamenii au nesocotit universul care ne înconjoară, precum și pe Creatorul acestei lumi. În general, oamenii s-au îndepărtat de lucrurile și valorile care contează cu adevărat. Invățământul, sănătatea, protecția mediului care se aflau cândva pe primul plan,iar acum se mai găsesc doar în discursurile electorale ale unor oameni politici tot mai submediocri.

Continue reading „Elena BUICĂ: Impactul omenirii cu coronavirus” →

Dedicație

Celor care cred că bătrânețea

este  o pacoste

Despre bătrâneţe credeam altceva înainte de a o trăi. Trăind-o, mi se pare foarte departe de părerile pe care le aveam în tinereţe, păreri pe care le reîntâlnesc acum la cei mai tineri decât mine. Este foarte ciudat să te simţi tânăr în timp ce societatea te crede bătrân. N-ai cum să cunoşti aceste „trăiri” fără să le trăieşti. Ioana, prietena mea din copilărie, fără nicio clasă primară, dar cu înţelepciunea omului din popor, îmi spunea: “Ştii ce simt eu acu` la bătrâneţe? Că asta o să-mi treacă, aşa cum trece o boală şi o să fiu iar cum am fost, să iau sapa la spinare şi să mă duc la treabă, că fără mine parcă stă lumea în loc”.

Preocuparea mea de acum, cea a scrierilor, de multe ori îmi împinge gândurile spre rosturile scrisului la vârsta senectuţii. Ce gândesc şi ce simt acum? Mi se pare că bătrâneţea poate fi considerată un suflet tânăr într-o carcasă veche şi că în scrieri nu vezi carcasa. Şi mai este ceva de luat în seamă: orarul îmbătrânirii acum este altul, durata  vieţii a crescut cu 10-20 de ani faţă de anii `80. Eu m-am pensionat “de bătrâneţe” la 55 de ani, iar fiica mea, aproape de acestă vârstă, este în culmea aptitudinilor de muncă.

Scurgerea anilor poate să rideze pielea, dar sufletul nu, iar în domeniul scrisului, poate fi un câştig în plus. Atins de aripa timpului, vigoarea trupului seniorilor a trecut de partea cealaltă, a sufletului şi flacăra vie a tinereţii a devenit lumina de mai târziu, iar experienţa lor poate să valoreaze cât iniţiativa tinerilor. Mulţi tinerii care dau târcoale scrisului, chiar daca sunt înzestraţi cu har, nu rămân pe acest tăram, mai ales dacă acesta se face prin voluntariat, aşa cum sunt multe publicaţii. Ei se orientează mai mult pe planul împlinirilor existenţei practice. Scrisul cere o relaxare pe care tensiunea problemelor zilnice nu le-o îngăduie prea mult.

Senectutea îşi are incontestabil valorile ei. Ea poate fi o vârstă eliberată de dorinţa aurului şi a averii pe care să le înlocuiască cu mireasma fânului cosit, cu frumuseţea macilor înfloriţi, cu doine ascultate în fapt de seară pe pragul casei bătrâneşti, cu seninul cerului, şi oceanul de stele, cu puritatea albului zăpezilor şi treptat cu toate minunile simple care dau sensul cel mai profund al vieţii. Senectutea te eliberează de gânduri ascunse, de calcule impure, lăsându-ţi loc pentru  armonie, echilibru, măsură în tot ce faci, te întoarce spre nevinovăţia din timpul prunciei. Porţile sufletului sunt mai larg deschise încât, scânteile de lumina şi căldură îşi găsesc calea mai uşor spre semenii lor. Trăirile sufleteşti rămân vii, nu îmbărânesc în ritmul trupului. Strunele viorii inimii mai pot spune taine în şoapte, gura mai poate gusta nectarul florilor de suflet, mai poate să soarbă roua de pe flori, urechea mai poate să asculte un cântec lin, uitând de tot şi toate, ochiul mai poate să se înveselească la culorile vieţii, să privească seninul cerului cu oceanul de stele, obrajii pot să se bucure de adierea unui vânticel cu mirezme de primavară, să se lase mângâiaţi de seninul dimineţilor însorite şi nu de puţine ori se poate întâmpla să-şi piardă firea trăind la temperaturi înalte ca în anii tinereţii.

Primesc pe internet nenumărate reviste on-line şi nu am putut remarca pe nicăieri diferenţa de vârstă între semnături. Dacă ai ceva de spus, o spui cu harul atât cât l-ai primit de la bunul Dumnezeu. E citit sau nu un autor, indiferent de vârstă, contează doar ce spune şi cum spune.

Scrierile seniorilor nu sunt invitaţii la trăiri într-o lume depăşită. Chiar dacă vorbesc de alte timpuri, ei extrag esenţe care au caracter de permanenţă. Sunt sondaje care pătrund în receptorul senzaţiilor şi ale trăirilor, scrieri izvorâte dintr-o mare altitudine sufletească, de o mare înălţime creştină şi profund romanească. În scrierile seniorilor se oglindeşte bogata experienţă de viaţă filtrată prin sita vremii. Faptele de viaţă revin la suprafaţă ca dintr-o lume a misterelor, ca nişte  tablouri dintr-un muzeu privite de la distanţă şi în linişte, acum cu alte faţete, formând un nou izvor de viaţă şi de înţelegere.

Şi mai este ceva de care trebuie să se țină seamă, nu suntem toţi egali în faţa bătrâneţii, nu întotdeauna vârsta înaintată înseamnă şi declin.  Există o artă de a îmbărâni frumos, să rămâi în interior tânăr, activ, prezent. Mulţi oameni se păstrează tineri la 70 de ani pentru că ştiu să fie optimişti şi să râdă de cei care au îmbătrânit la 20 de ani. Dacă anii zbârcesc pielea, lipsa de entuziasm zbârceşte sufletul.

Pentru anumite forme ale inteligenţei, cum este cea verbală, la bătrâni pot pune în evidenţă performanţe maxime care se menţin în bună măsură mulţi ani. Sociologii o numesc inteligenţă cristalizată ce are la bază interacţiunea aptitudinilor rezultate prin socializare şi educaţie, e vorba de o inteligenţă fluidă.

Bătrâneţea este o vârstă intersantă despre care nu s-au facut destule studii şi cercetări, se cere o abordare mai realistă a vârstnicilor. In studiile care au aparut, specialiştii au ajuns la concluzii luminoase, că vârstnicii ştiu mai bine să valorifice timpul şi să evite situaţiile de stres, să iasă din situaţii grele, să-şi valorifice creativitatea, că pot fi înţelepţi, dar nu acri, săritori, dar nu dominanţi, demni, dar nu aroganţi. Am fost surprinsă şi eu când am citit că specialiştii, având asemenea argumente, consideră bătrâneţea ca cea mai fericită perioadă a vieţii şi m-a străbătut un fior: nu e chiar rău dacă îmbătrâneşti, dar să nu uiţi să fii tânăr.

Acesta este un punct de vedere diametral opus cu ceea ce ne obişnuise comunismul. Astăzi, mulţi români au o adevărată oroare pentru bătrâneţe pe care nu am remarcat-o şi la alte popoare pe unde m-au dus paşii, iar Canada, ţara în care trăiesc acum, poate fi un bun exemplu. In România  întâlneşti adesea tendinţa de excludere a bătrânilor din viaţa socială şi de a-i obliga la mai multe exercitii fizice pentru a se da la o parte din calea altora. Când se vor aşeza lucrurile în rostul lor şi în România, oamenii mai tineri vor înţelege că bătrâneţea, e un fenomen complex şi poate fi toamna rodului bogat şi  un adevarat tezaur de înţelepciune, aşa cum am pomenit din moşi-strămoşi.

Şi dacă atributul bătrâneţii este înţelepciunea, de ce să fie lipsită literatura de acest tezaur? Şi dacă senectutea este perioada când ai urcat pe cele mai înalte culmi ale vîrstei, nu-ţi vine în gând întrebarea: dacă tot sunt pe vârful dealului, de ce să nu admir panorama vieţii şi să mă bucur de ce văd? Ştim cu toţii că e mai bine să fii pe deal, decât sub el.

***

CÂND COBOARĂ SOARELE-N APUS

În ultimele decenii ale zilelor noastre, a ieșit la iveală un fenomen cu care omenirea se confruntă pentru prima oară, fără să se găsească o rezolvare rezonabilă. E vorba de creşterea speranţei de viaţă și îmbătrânirea populației, ca urmare a progresului tehnologic care permite explorarea și tratarea, chiar protejarea ori transplantul diferitelor organe, iar în viitorul apropiat biorobotica. Acest fenomen constituie o problemă socială deosebit de importantă și  complexă,  fiindcă necesită găsirea unor soluţii pentru păstrarea condiţiei de demnitate, în timpul petrecut de viețuitori în anii  senectuţii.

Continue reading „Elena BUICĂ: Gânduri despre senectute” →

Pentru cei care ne aflăm dincolo de graniţele patriei, sărbătorile creştine ne trimit întotdeauna cu gândul și cu inima în țara natală, cu precădere la sate, ca o neîntreruptă întoarcere la obârșii. Zilele Sărbătorilor de iarnă au cea mai puternică atracție spre vatra străbună. Ne bucurăm din plin de toate frumusețile pe care ni le oferă în aceste zile și țara noastră de adopție, Canada, dar printre aceste frumuseți se strecoară nostalgia, fără să ne întrebe și alunecă în acea lume de odinioară, rămasă ca o pecete identitară în adâncul ființei noastre.

Pentru că vremurile s-au schimbat, satul nu mai este cel pe care îl știu cei de-o vârstă cu mine, născuți în prima jumătate a secolului trecut. Întoarcerea spre obârșii este, mai ales, întoarcerea atenției spre valorile spirituale ale satului tradiţional. De câte ori am fost în țară și am vizitat satul meu natal, Tigăneştiul Teleormanului, am trăit inefabilul spirit românesc, m-am simțit învăluită de frumuseți și valori morale ancestrale, asemenea sătenilor de odinioară, ba chiar și asemenea unora care numără mai puțini ani de viață, dar care au crescut în acest spirit. Mai mult, însă, sunt zone din țară care păstrează nealterate bogățiile spirituale moștenite din bătrâni, aceste lucruri evidențiindu-se cu precădere în Sărbătorile de Crăciun, când satul întreg se transformă într-o mare scenă de spectacol, iar sătenii devin actorii principali pentru câteva zile feerice.

Am privit la prefacerile impuse de mersul lumii cu un ochi încărcat de lacrimă, când nu mai regăseam valorile pe care le ştiam, și cu un ochi plin de lumină pentru pasul firesc al schimbărilor cu care se cerea imperativ să se țină ritmul înnoirilor. Pentru noi, cei aflați peste graniţele țării, e o mare primenire a sinelui când retrăim amintirea frumuseții și a sfințeniei acestor sărbători care s-au născut pe vatra satului străvechi. Sunem mândri că civilizaţia poporului român numără câteva milenii bune. Conform recentelor dovezi arheologice, se susține ideea că suntem pe aceste meleaguri de mai bine de 7000 de ani, și, fără niciun dubiu, suntem leagănul civilizației europene. Ne putem mândri că aici, în vatra satului românesc, s-au plămădit aceste comori de cuget şi simţire, care s-au transmis în tot ce au mai bun şi durabil românii de azi. De-a lungul timpului, satul a fost cel care a dat țării pe marii oameni învățați, politicieni, doctori renumiți, dascăli străluciți, inventatori model, etc. Mărirea și înălțarea oamenilor își au rădăcinile în vatra satului, chiar dacă sunt mai multe generații în arborele lor genealogic.

Continue reading „Elena BUICĂ: SĂRBĂTORILE DE IARNĂ – ÎNTOARCEREA LA OBÂRȘII” →

Reflecții despre gândurile și sentimentele ascunse prin cine știe ce tainițe le trăim în mare parte a timpului nostru. Uneori nu le chemăm, dar alteori vin de la sine și ne trezim cu capul plin de gânduri. Când ni se comunică ceva, atenția se ascute și, în timp ce ascultăm, cântărim în minte valabilitatea acelor informații. La fel și când noi avem de comunicat, căutăm cele mai potrivite forme de a transmite gândurile cântărind ce, cât și cum trebuie spus. Dacă spunem tot ce gândim și simțim, oricui și oricând, e ca atunci când ne-am expune fără haine în fața lumii. Devenim vulnerabili și ușor de rănit. Dacă suntem de partea cealaltă și ne ascundem gândurile și sentimentele prea mult, ni se taie punțile care duc chiar și la cele mai apropiate făpturi cu care conviețuim. Nu ne mai intră nimeni în casa noastră, nu ne mai oblojește nimeni rănile când sângerează, nu vedem pe nimeni vibrând pentru noi, așa cum nici noi nu rezonăm pentru nimeni. Cei mai mulți oameni încearcă mereu să găsească linia cea mai potrivită în acest univers de gânduri atât de diferite: simple sau complexe, fulgerări de gânduri sau gânduri stăruitoare, scoase la suprafață sau ascunse, gânduri izvorâte din diferite surse, despre viață și moarte, despre comportamentul semenilor noștri, despre religie, sex, fericire, durere, o listă care pare a fi nesfârșită. Tot ce facem sau nu reușim să facem, toate sunt rezultatele gândirii noastre.

Nu e ușor să găsim cea mai bună linie de comportament, fiindcă adesea există o neconcordanță între ceea ce lăsăm să apară la suprafață și ceea ce rămâne ascuns în interiorul nostru, acele neîmpliniri pe care le trăim cu năduf în deplină tăcere. De multe ori ne vine greu să ne uităm cu toată sinceritatea în propria noastră oglindă. Refuzăm să admitem adevărul, în cazul că îl conștientizăm și îl înlocuim cu o altă fațetă care ne convine mai mult, precum pisica din imaginea cunoscută în care ea se vede leu privindu-se-n oglindă.

Nu există ființă omenească să nu recurgă la asemenea substituiri, numai că acestea sunt distribuite în diferite grade. Fiecare om își construiește un anume contur al personalității și își prefigurează propriul său comportament în societate și tinde să ajungă acolo, dar dorința poate să o ia înainte de a-și atinge acest țel.

Nu de puține ori, ne folosim de autosugestie pentru a ne situa pe acel podium spre care aspirăm. Au dreptate specialiștii în domeniu care afirmă că această autosugestie nu e gândul nostru, ci este glasul celor din jur care așteaptă de la noi o anumită ținută. Preferăm să arătăm altă față, deoarece nu putem să ne asumăm în totalitate responsabilitatea pentru cine suntem cu adevărat. Ne temem că putem fi judecați, că putem pierde stima celor care așteaptă de la noi altceva. E o eternă tăinuire fără sens a unei alte tăinuiri .

Continue reading „Elena BUICĂ: Oglinda gândului și a sufletului” →