Se spune despre poezie că este un testament în versuri al poetului, fără clauze  și timbre fiscale. Dacă un testament se adresează în mod normal unui număr limitat de persoane, poezia ca și testament se adresează umanității întregi care transcende în universalitate, pentru că este o reflexie a celor mai profunde trăiri ale omului, trăiri care sunt născătoare de înțelepciune.

            Înțelepciunea este cea care face ca  atât  “omul” cât și cei din jurul lui, prin propriile manifestări,  să se identifice cu liniștea sufletească. Când vorbim despre un poet, creația acestuia este reprezentată de neliniște în versuri care face să se scurgă aburi răzleți de cugetări, care adunați zămislesc liniștea poetului.

 Vlăstarii înmuguriți ai liniștii  poetului ce gravitează în  propria-i creație, sunt plasați de majoritatea oamenilor ca fiind filozofie în versuri. Ce hilar! Căci filozofia este doar o urmă a unui dialog de idei din care poți trage concluzia unor fapte, apartinând vremurilor de mult timp apuse. De aceea, consider că poezia nu înseamnă neapărat filozofie, cât clarviziune pentru că acele cuvinte de duh izvorâte din cele mai profunde simțăminte și trăiri ale poetului pot reprezenta adevărate pilde, care să ghideze nestatorincul drum al ființelor înzestrate cu conștiința care își găsesc odihnă veșnică dincolo de Cenzura Trascendentală.

            Continue reading „Cristian MOȘNEANU: Petale de univers, înflorite vers cu vers” →