De câte ori mă aflu în câte o capitală de fost imperiu, mă duc neapărat să vizitez bijuteriile coroanei. Aşa mi s-a întâmplat la Londra, la celebrul Tower. Aşa mi s-a întâmplat la Moscova, la Kremlin. Şi aşa era normal să mi se întâmple la Viena, la palatul Hofburg. Mă duc neapărat din trei motive. Primul ar fi din cauza conotaţiilor politico-economico-sociologice şi psihologice ale subiectului. Al doilea: implicaţiile artistico-culturale şi estetice ale exponatelor. Şi, al treilea: mă trage acolo soţia.

Aşa că mi-am consacrat o bună jumătate de zi pentru tezaurul austriac, aşa numita, ferecata şi celebra Schazcammer. Ce nu am văzut acolo? Coroana, sceptrul, globul şi celelalte însemne ale domniei. Bijuterii, hlamide, odăjdii, colane, arme ţintuite, casete, coperţi, relicve, tapiserii, pocale, potire, mobile, altare, aşternut, icoane, sfeşnice, decoraţii, portrete…

De ar fi să înşirui numai „materialele” utilizate ar trebui să mă folosesc exclusiv de cuvinte bogate: aur şi argint, diamante, rubine, safire, perle, fildeş, purpură, hermină, mătase, topaz, edelştein, almandine, granate, cristal, abanos, sardonix, lapislazuli, hiacint, jad, ametist, aquamarin…

Şi ce tablouri! Chipuri de regi, împăraţi şi nobili încadraţi în rame grele, preţioase, împunătoare. Cel mai mult m-a impresionat kaiserul Franz întâiul. Răsturnat intr-un fotoliu-tron cu baldachin, cu coroana grea de pietre preţioase pe cap şi într-o hlamidă largă, împăratul mi-a lăsat clara impresie că suferă de ulcer gastric sau de constipaţie. Omul, că om era şi el, semăna uluitor cu un cunoscut al meu din Câmpulung, Bucovina, fost achizitor de cherestea in Romania, care a lucrat apoi la o fabrica de suc de fructe.

Continue reading „Dorel SCHOR: Tezaurul coroanei” →

Doamna Iliescu se afla în părculeţul de lângă casă cu cel mai mic dintre moştenitori, când simţi deodată nevoia imperioasă de a se duce într-un loc intim, unde se spune că şi regii sau mă rog, preşedinţii, merg pe jos. Se uită disperată în jur, căutând cu privirea o figură cunoscută, căruia să-i incredinţeze copilul pentru cele câteva minute trebuincioase. Salvarea sosi în persoana lui Haim Nagâtaşvili, un vecin de bloc, cunoscut ca om serios, fost specialist în instrumente de percuţie la filarmonică. Nasgâtaşvili acceptă fără discuţii misiunea şi găsi cu uşurinţă un limbaj comun cu pruncul, adică acel gulu- gulu internaţional.

Întâmplarea face ca un reporter de la ziarul Municipal (chiar aşa se numea ziarul) să fi primit misiunea de a scrie un reportaj despre întrajutorarea mamelor care lucrează. Îl descoperi pe omul nostru conversând cu foarte tânărul Iliescu, făcu o poză dintr-un unghi favorabil şi abia apoi începu discuţia.

– Sunteţi fericitul tătic al copilului?

– Nu, sunt numai un vecin care dă o mână de ajutor.

– Grozav, se bucură reporterul. Permiteţi încă o poză cu copilul! Grozav. Fără nici o contribuţie, obligaţie sau altă plată…?

– Ce plată, domnule, ca să faci un bine, dumneata ai cere plată?

Pe scurt, în ediţia viitoare al Municipalului apăru fotografia lui Nasgâtaşvili şi un text entuziast şi elogios despre, iată, un bărbat care ajută dezinteresat o mamă care între timp poate rezolva alte probleme cotidiene, tot în interesul copiilor, care sunt viitorul patriei, etc, etc.

Haim nu văzu ziarul, dar primi o mulţime de complimente de la vecini, de la colegii de serviciu şi chiar află că e lăudat de o mulţime de femei din cartier, multe dintre ele necăsătorite. Stimulat de buna impresie lăsată, în săptămânile următoare răspunse cu plăcere unor solicitări asemănătoare. Continue reading „Dorel SCHOR: O mână de ajutor” →

Mai zilele trecute, l-am întâlnit pe Făt Frumos. Arăta ca întotdeauna bine, era prezentabil, proaspăt bărbierit şi mirosea after shave de calitate. Părea însă uşor blazat şi lipsit de entuziasmul de altădată…

Ne-am aşezat la una din acele măsuţe cu vedere la stradă pe care cafenelele le pun la dispoziţia clienţilor negrăbiţi şi ne-am interesat fiecare de soarta celuilalt.

– Tot acolo lucrezi? Ce mai e nou? l-am întrebat.

– Tot acolo, a confirmat prietenul meu. Deşi…

Un gest de lehamite a completat fraza rămasă în aer.

– E leafa mică? am tatonat. Necazuri cu bosul? Nu promovezi?

– Nimic din toate astea… Mai bine ascultă. Într-o zi mă cheamă la el Bleumarin Împărat, şeful meu, şi-mi spune: Aş vrea să mi-o aduci pe fecioara cu părul de aur, am de gând s-o numesc responzabilă cu public relation…De bună seamă, am răspuns, plec îndată şi nu mă întorc fără ea! Am încălecat pe murgul meu cel năzdrăvan şi tocmai îi dădeam adresa când, aflând care ne e misiunea, calul mi-a zis:

– Numai atunci o vom găsi pe fecioara asta, când vom avea pasărea de aur. Dar aceasta se află la Verde Împărat.

– Să pornim într-acolo, am spus cu entuziasm.

– Ba mai întâi trebuie să ajungem la Împăratul Violet, că doar el are colivia de aur fără de care nu putem duce pasărea asta specială…

Nu am pentru Violet Împărat o mare simpatie. Ştii că e cârcotaş şi tipicar, că îţi scoate sufletul cu un milion de întrebări lipsite de rost. Dar slujba-i slujbă, aşa că i-am sus căluţului să mergem la el.

-Nu-i destul, a grăit murgul. Ca să poţi deschide colivia asta cu aer condiţionat îţi trebuie cheia de aur, care se află la Galben Împărat.

– Atunci du-mă la acesta, am spus cu jumătate de gură.

– Ştii cine-i individul? Un roşcovan bătrân care a fost director de şcoală şi când te prinde nu se lasă pânâ nu te învaţă matematici superioare.

I-am spus totuşi calului să mă ducă la el.

Continue reading „Dorel SCHOR: Făt Frumos și fecioara cu părul de aur” →

– Dragă domnule Marcu, cu experiența dumitale, m-am gândit că ai putea să-mi dai un sfat bun, o ideie, că doar experiența naște idei…

– Dar ce s-a întâmplat?

– Am niște necazuri la servici, niște neînțelegeri cu șeful.

– Cu șeful! Mie-mi spui ce înseamnă niște neînțelegeri cu șeful? Îți mănâncă sufletul, te paște toată ziua, nu-ți dă pace o minută. Îmi amintesc că în urmă cu vreo treizeci de ani, eram nou la slujbă, așa ca tine și am avut un schimb de păreri cu șeful. După aia mi-a făcut zile fripte doi ani de zile. Culmea este că eu aveam dreptate și el o știa. Știa!

– În cazul meu…

– Lasă cazul tău. În urmă cu treizeci de ani, în primul rând, că nu era situația de acum. Era cu totul altă situație. Ca să nu mai spun că și nevastă-mea, Sonia… O știi pe Sonia? Dacă nu, să-mi aduci aminte să-ți fac neapărat cunoștință. O femeie tare, știi ce înseamnă o femeie tare? Ei bine, nevastă-mea e o femeie tare. Ea mă împingea pe la spate: Nu te lăsa! Dar vezi că nu-i întotdeauna cum vrei tu sau cum vrea nevasta…

– La mine, de fapt…

– La tine… La tine nu știu despre ce este vorba, dar nici pe departe nu se poate compara cu situația de acum treizeci de ani. Unde mai pui că banditul era unul de-ai noștri, un bârladean, domnule, cine ar fi crezut, că doar se spune că moldovenii sunt oameni cumsecade. Doi ani m-a sărat și pipărat, țin minte că într-o dimineață, nici nu intru bine și mă cheamă urgent…

– La fel și șeful meu…

Continue reading „Dorel SCHOR: Necazuri la servici” →

Continue reading „Dorel SCHOR: Ah, ce te invidiez!” →

În perioada dintre întâi şi cincisprezece ale lunii trecute, în blocul nostru nu s-a întâmplat nimic deosebit, în afară de ce a păţit vecinul Marcu pe data de unsprezece când a alunecat pe trepte şi a rămas lat.

Nu era nimeni acolo cu excepţia lui Leopold Gurnişt care s-a cam zăpăcit, neştiind ce să facă şi cum să procedeze. Noroc că Marcu şi-a revenit repede, s-a ridicat şi a declarat că poate să mişte capul în toate direcţiile, dar îl cam doare.

Domnul Leopold l-a sfătuit să se ducă imediat la un doctor, dar Marcu nu a vrut să-l asculte, a spus că e un fleac şi o să ia, după nevoie, una sau două tablete. Cu asta s-au încheiat evenimentele din ziua respectivă şi nimeni nu a bănuit ce va urma. Dar chiar a doua zi, în loc să se trezească devreme, să-şi facă la repezeală o cafea cu lapte şi s-o întindă rapid la slujbă, Marcu a zăbovit în pat până după ora nouă, apoi a intrat la pubul Central unde a comandat trei mici şi o bere. A rămas acolo peste o oră, citind ziarul, fără să se grăbească. Noi am crezut că e în concediu medical, dar nu era…

Două sau trei zile după aceea, Marcu ajunsese de nerecunoscut. De unde noi îl ştiam cam otova, adică puţin cam negljent şi neatent la amănuntele exterioare, deodată ne-am nimerit cu el că poartă cămăşi elegante şi pantaloni ultramoderni, pantofi excentrici şi chiar o brăţară groasă, că se piaptănă nu ştiu cum şi îşi lasă mustaţă.

– Cum te simţi? l-au întrebat prin rotaţie, ba unul, ba altul dintre vecini.

Şi el, referindu-se desigur la micul accident de pe scări, îi asigura pe toţi că aproape a şi uitat de căzătură, că are o mică umflătură, un cucui fără importanţă, care o să-i treacă. Bun, numai că cineva l-a văzut pe Marcu intrând sau ieşind de la sediul unui partid politic, altcineva putea să jure că, exact în acelaş timp l-a zărit la cinematograf sau la concert, exact când trebuia, în mod normal, să fie la servici…

Leopold a fost delegat de către comitetul de locatari să-i facă o vizită inopinată, sub un pretext oarecare, la o oră onorabilă. Şi ce credeţi? I-a deschis o coniţă necunoscută, o blondă între două vârste, destul de sumar îmbrăcată, cum s-a exprimat Leopold, adică „prea intim pentru un interior în care nu locuieşti”.

Continue reading „Dorel SCHOR: Apropo…” →