Domnița NEAGA: Elena Buică – „o ambasadoare a sufletului românesc”

COLOCVIILE REVISTEI „TELEORMANUL CULTURAL”,

13 FEBRUARIE, 2020

În cadrul Colocviilor revistei „Teleormanul Cultural”, care apare în Roşiorii de Vede, Teleorman, având în caseta redacţională un grup de entuziaşti în frunte cu tânărul profesor de limba română, Cristian Gabriel Moraru, avem astăzi prilejul să dezbatem o temă extrem de generoasă, privind „ambasadorii” Teleormanului, adică acele personalităţi culturale care ne reprezintă, sau chiar trăiesc dincolo de graniţele ţării şi fac cunoscute lumii valorile spiritului românesc.

E greu de făcut o alegere, fiindcă există mulţi români valoroşi în diaspora: scriitori, artişti plastici, muzicieni,…care nu şi-au uitat: locul natal, plaiurile care i-au zămislit, crescut şi educat; limba în care au rostit primele cuvinte; tradiţiile strămoşeşti…, şi care pun în creaţia lor specificul poporului nostru.

Una dintre personalităţile lumii literare este scriitoarea de expresie românească, trăitoare de mai bine de 20 de ani în Pickering, lângă Toronto, Canada, doamna Elena Buică.

În 13 septembrie, 2016, Elena Buică a fost aici, la Casa de Cultură, unde şi-a lansat cartea „Pe cărările vieţii”. Tot atunci, trebuia să sosească şi scriitoarea Cezarina Adamescu, din Galaţi ( dar era plecată în Germania), pentru a-şi lansa cartea „Elena Buică- O ambasadoare a sufletului românesc”, o monografie amănunţită despre viaţa şi activitatea literară a autoarei din Canada. Lansările de atunci s-au făcut doar în prezenţa invitatei Elena Buică şi a noastră, a teleormănenilor, scriitori sau iubitori de literatură, de cultură, în general, mulţi dintre noi prezenţi şi acum în această sală. A fost o activitate extrem de reuşită, patronată de Casa de Cultură şi de Asociaţia Culturală „Mileniul 3”. Ecourile acestei întâlniri s-au făcut auzite în mai multe ziare din judeţul nostru şi nu numai.

Iată ce consemna, după eveniment, jurnalistul George Zavera, în ziarul „Mara”, din Alexandria, pe 15 sept. 2016: „Evenimentul desfăşurat la Casa de Cultură municipală a avut ca moderatoare pe distinsa şefă a Direcţiei de Cultură din cadrul Primăriei Roşiorii de Vede, Aurelia Bărbuţ, a cărei ştiinţă de a aduna laolaltă oamenii dedicaţi scrisului, artei în general, se bucură întotdeauna de succes. Meritul revine deopotrivă şi Asociaţiei Culturale Mileniul 3, dar şi scriitorilor şi altor oameni de cultură din Roşiorii de Vede, care fac adevărate regaluri din astfel de întâlniri cu iubitorii de literatură. Despre cele două volume de carte, despre actul creaţiei, dar şi despre personalitatea scriitoarei Elena Buică, în sine, au vorbit pe larg profesoara Domniţa Neaga, la rându-i poetă de mare talent, profesorul şi scriitorul alexăndrean Nicolae Dina, profesorul roşiorean, autor a numeroase şi incitante volume, C.T.Ciubotaru, precum şi profesorul scriitor, Gheorghe Olteanu.”

La întâlnirea de astăzi, mi-am dorit să evoc personalitatea Elenei Buică din mai multe motive:

Este născută în comuna Ţigăneşti, de lângă Alexandria, adică este o teleormăneancă de-a noastră;

Este profesoară de limba şi literatura română, acum pensionară ( ca şi mine);

Nu şi-a uitat locurile natale, de care se simte atât de ataşată şi în care s-a întors an de an, din 1998, când a părăsit România, până în 2018. La cei 86 de ani împliniţi, în toamna lui 2019, nu s-a mai încumetat să urce în avion, ca să ajungă în ţară. Vârsta înaintată şi problemele de sănătate au împiedicat-o să fie alături de prietenii români, dar chipul său luminos şi blând este mereu prezent în sufletele celor care o preţuiesc. „Vocaţia prieteniei” este una dintre calităţile definitorii ale doamnei, atribut care i-a permis să-şi facă mulţi prieteni în toate colţurile patriei şi, cu atât mai mult, în Teleorman.

Am ţinut să vorbesc despre doamna Buică pentru că este o scriitoare autentică. Domnia Sa scrie o proză memorialistică, surprinzând aspecte sociale contemporane de aici şi de pretutindeni, pe unde călătoreşte, prin lume, punând în paginile cărţilor sale oameni şi locuri cu tot ce au mai special. I-am citit aproape toate cărţile, iar despre multe dintre ele am şi făcut comentarii critice.

Elena Buică îşi scrie propriile cărţi, dar scrie cu dreaptă judecată şi despre cărţile altor autori, cronicile acestea apărând în reviste din întreaga lume, de la îndepărtata Australie (Sydney: „Rexlibris”; „Confluenţe”), trecând prin Europa (Belgia: „Bruxellesmission”; Germania: „Agero”; Cipru: „Ro-Mania”; apoi România: „Vatra Veche”, „Armonii culturale”, „Climate literare”, „Regatul cuvântului”, „Singur”…) spre Statele Unite ale Americii (Texas-Dallas: „Romanian VIP”; California: „Clipa”; Colorado: „Gândacul de Colorado”; Arizona: „Phoenix Magazine”; California-Sacramento: „Mioriţa”), până în nordul continentului american, în Canada (Montreal: „Candela de Montreal”, „Destine literare”, „Tribuna noastră”; Toronto: „Alternativa”, „Observatorul”)

Sunt bucuroasă când ştiu că în multe dintre revistele amintite mai sus, sub semnătura doamnei Elena Buică, au apărut cronicile literare la cinci dintre cărţile mele şi la cărţile scriitorilor teleormăneni: C.T.Ciubotaru, Nicolae Dina, Virginia Vini Popescu, Emilia Stroe, Lia Daniela Nenciu…, literatura din Teleorman fiind astfel cunoscută şi apreciată în lume, şi datorită condeiului de excepţie al doamnei BUNI, cum îi spun cei apropiaţi.

În toamnele în care scriitoarea Elena Buică a ajuns la întâlnirile cu prietenii, nu a venit cu mâna goală, ci cu cărţi pe care le-a lansat la Bucureşti şi în alte oraşe din ţară, printre care Alexandria, Roşiori…

Despre cărţile Domniei Sale au scris critici literari de prestigiu, unii chiar din judeţul nostru, şi aş aminti aici pe Nicolae Dina, Nicoleta Milea, Ana Dobre, aceste cronici fiind publicate în reviste din ţară, dar şi în cele de pe mapamond. O parte dintre acestea se regăsesc adunate şi în cartea, „Sensul giratoriu al vieţii”, Ed. Armonii Culturale, 2017, fiindcă Elena Buică are grijă să publice tot ce s-a scris sau s-a spus despre cărţile sale.

Vă voi reţine atenţia, dragi prieteni, în continuare, cu câteva date biobibliografice despre Elena Buică:

-S-a născut pe 3 ianuarie, 1933, în comuna Ţigăneşti. În 1964 este absolventă a Facultăţii de filologie, a Universităţii Babeş-Bolyai din Cluj. Predă limba şi literatura română până în 1988, când se pensionează. După zece ani, în 1998, părăseşte România pentru a se stabili în Canada, alături de familia fiicei sale.

-Cărţile scrise, peste 15 la număr, cuprind proză scurtă, eseuri, evocări, portrete culturale, recenzii la cărţile citite, poveşti pentru copii, memorialisică, note de călătorie.

Continue reading „Domnița NEAGA: Elena Buică – „o ambasadoare a sufletului românesc”” →

Domnița NEAGA: Mihai Merticaru și poezia pură

Autor a douăzeci și unu de volume de versuri, dintre care 5 de sonete, Mihai Merticaru ne oferă acum pe cel de-al șaselea, „ Vis şi abis”, apărut la Editura Muşatinia din Roman, titlu ce constituie o frumoasă metaforă, visul reprezentând speranța, calea de acces spre lumi mirifice, aurorale, iar abisul (prăpastia, genunea) sugerând prăbușirea acestor speranțe și iluzii..

Fascinat de frumuseţea „oraşului luminilor”, autorul dedică Parisului un grupaj de paisprezece sonete, unul mai frumos decât altul, pe care le aşază în partea de început a opusului liric, atribuind, în versurile sale, mai multe caracteristici celebrei capitale europene; „… Parisu-i feerie,/ Un ocean de culori şi de lumină,/ Izvor de încântare deplină,/ Cu o mie de ispite te îmbie…”( „Parisul” I); este „ Cuib de nebunie şi tinereţe”( „Parisul” II ); „Magnet e a metropolei lumină…”(„Parisul” XII).

„Jurnalul de călătorie”, în inima Franţei, punctează principalele obiective de care se simte atras oricare turist, odată ajuns în Paris: Turnul Eiffel („Întreaga omenire şi-a dat întâlnire/ La Turnul Eiffel…” („Parisul” I ), vestitele muzee pariziene, străzile purtând numele unor celebre personalităţi istorice sau al unor renumiţi oameni de cultură (pictori, scriitori, maeştri ai diverselor arte), parcurile şi grădinile, ori râul Sena care străbate metropola şi pe care „curg istorii colorate”. E atâta frumuseţe în acest colţ de lume, încât ai dori ca timpul să stea în loc, iar sufletul să se încarce de armonia cosmică, plutitoare în aer, alături de sunetele clopotelor din Catedrala Notre-Dame, sau ale Basilicei Sacre-Coeur. L’Ile de la Cite, Pont-des-Artes, La Place de la Concorde, Le Palais Garnier, Le Moulin Rouge…( „Parisul” VI ) sunt tot atâtea locuri de neuitat, surprinse cu meşteşug artistic de poetul Mihai Merticaru.

Privind Parisul cu ochii turistului est-european, obişnuit cu truda cotidiană românească şi cunoscător (din lecturi) al acestor mirifice locuri încă dinainte de a le fi întâlnit, autorul percepe „oraşul- lumină” ca pe o destinaţie a sărbătorii perpetue. Palatele regilor francezi, Muzeul Luvru, catedralele sunt luate cu asalt de mulţimea pestriţă, adunată din toate colţurile lumii, încât forfota de pe străzi nu conteneşte, fie zi, fie noapte. Totul pare înălţător, un vis frumos care nu ar trebui să se termine niciodată şi care pune pe chipul oamenilor (cu viaţa lor confuză, greu de citit, plină de gesturi şi semne minore) o lumină transfinită: „ Armonie, graţie, lumină,/ Sculptură, muzică şi poezie/ Cu genialitate se-mbină/ Într-o dantelărie genuină,/ În marmură, Grecia antică-nvie,/ Un vis e totul şi o feerie./(„Parisul” XIII).

Ca un bun român, poetul merge să viziteze atelierul-muzeu din Montparnasse, unde a trăit şi a creat Constantin Brâncuşi: „Prin muzee, în pestriţă grămadă,/ De-a valma, merg şi săraci, şi mai sus-puşi,/ Se-nghesuie, vor mai bine să vadă,/ Discret sunt atraşi de aceeaşi nadă./ Îi las pe cei de catedrale seduşi./ Merg să văd atelierul lui Brâncuşi.”(„Parisul” VII).

Imaginaţia stimulată de atâtea frumuseţi îl face pe Mihai Merticaru să vadă nevăzutul. : „În Montparnasse, savurat-am o cafea/ Alături de Emil Cioran, pe o sofa,/ Surâzător şi trist, el filosofa,/ Şi veşnicia pe lângă noi curgea”; îl zăreşte, printre gravurile de pe pereţi, pe Casanova; se întâlneşte cu românii Mircea Eliade, Eugene Ionesco, mânaţi spre Franţa de acelaşi ideal- câştigarea faimei: „Artişti vin la Paris, faimă să prade,/ Chiuie gloria pe sub arcade” („Parisul” XI).

Oricât de fascinante ar fi alte locuri de pe mapamond, românul a moştenit statornicia, dragostea pentru plaiurile care l-au dăruit luminii, aşa că poetul refuză chemarea tentantă a Parisului, acest „oraş-muzeu, minunilor minune”: „Nu accept, deşi refuzul mă doare./ Je regrette, nu te suport, eşti prea tiran,/ Rob nu vreau să-ţi fiu, rămân ce-am fost, pietrean!”(„Parisul” XIV).

În partea a doua a cărţii, mult mai amplă, începând cu „Sonetul unei pasiuni”, poezia curge tumultuoasă, asemenea unui râu de munte, şi profundă ca adâncimea oceanului. Permanent, sensibilitatea poetică este dublată de o cultură generală solidă, multe sonete fiind însoţite de un motto constând în câteva versuri dintr-un sonetist clasic universal ( Pierre de Ronsard, William Shakespeare, Omar Khayyam, Saadi, Francesco Petrarca, Publius Ovidius Naso, Dante Alighieri, Alexandr Puskin, Eminescu…), sau din versurile unor poeţi contemporani, români sau străini (Theodor Damian, Nicolae Dabija, Ana Ahmatova…).

În accepţia autorului, poezia este o fiinţă iubită, căreia îi face o frumoasă declaraţie de dragoste adolescentină, în „Sonetul unei pasiuni”: „Te-am îndrăgit de tânăr, POEZIE,/ Ca pe un zvon de împrimăvărare…/ …Iar, drept răsplată, tu, fată cuminte,/ M-ai răstignit pe-o cruce de cuvinte…”.

Invocarea muzei (în câteva sonete), atât de des întâlnită la autorii clasici, îmi aminteşte de începutul „Iliadei”, cunoscuta epopee a bătrânului Homer: „Sub ceru-nalt al vămilor din gând,/ Zeiţă, vino tu şi mă inspiră,/ Mai acordează-mi coardele la liră…// … Trimite-mi, frumoaso, un snop de raze,/ Să lege cugetu-mi zare de zare,/ Torente să slobozească de fraze/ Clocotitoare, pline de savoare!/ Sonetu-mi, doar tu-l poţi face să zboare/ Spre lumina de azi şi cea viitoare!” („Sonetul muzei”).

Ascultătoare, muza îl ajută pe poet întru crearea sonetelor sale, ale căror teme se diversifică treptat, acoperind motivele poetice etern-umane: nostalgia pentru locurile de care sufletul poetului se simte ataşat („Sonetul copilăriei”, „Sonetul satului natal”), imaginea idilică a trecutului raportată la prezentul fad, istoria naţională cu bărbaţii săi glorioşi („Sonetul românului”), motivul eroilor („Sonetul bărbăţiei”; „Sonetul istoriei”), motivul aştrilor, momentele zilei şi anotimpurile („Sonetul toamnei”), evocarea elementelor terestre ca simboluri ale perenităţii, tema creaţiei şi a creatorului („Sonetul creaţiei”, „Sonetul visătorului”, „Sonetul poetului”, „Sonetul poetului urgisit”), trecerea prin timpul etern a fiinţei umane, perisabile („Sonetul tinereţii”, „Sonetul apuselor glorii”, „Sonetul fotografiilor trucate”)…

Iubirea, acest sentiment înălţător, nu putea să lipsească din creaţia unui poet înnăscut, precum Mihai Merticaru. „Sonetul ochilor tăi”, „Sonetul unicităţii”, „Sonetul unei poveşti”, „Sonetul unei alegeri”, „Sonetul unui portret”, „Sonetul unei magii”, „Sonetul unui tandem”… abordează iubirea, în viziune platoniciană, ca o năzuinţă a regăsirii propriei jumătăţi pierdute cândva, când Dumnezeu a despărţit fiinţa umană hermafrodită în două, şi, de atunci, acestea se caută una pe cealaltă pentru a reconstitui întregul: „Vara din tine şi iarna din mine,/ O briză şi un vifor siberian,/ Din povestea Isoldei şi-a lui Tristan,/ Se-nvârtejesc precum două turbine,// Se-armonizează ca sunetu-n timpan,/ Sfielnic, jinduiesc să se îmbine,/ Unul altuia să i se închine…” („Sonetul iubirii”).

Continue reading „Domnița NEAGA: Mihai Merticaru și poezia pură” →

Elena BUICĂ: Am fost și eu în Arcadia alături de poeta Domnița Neaga

În câmpul luminos al literaturii române, Domnița Neaga face parte din rândul scriitorilor cu personalitate și identitate spirituală. Despre valoarea de necontestat a creaţiei sale în versuri, proză sau critică literară, s-a scris mult. Amintesc doar câteva personalităţi recunoscute care s-au aplecat cu atenţie asupra operei sale: poetul, prozatorul, criticul literar şi dramaturgul, profesor, Horia Gârbea; istoricul literar, Stan V. Cristea; criticul şi istoricul literar, profesor, Nicolae Dina; poeta şi criticul literar, profesor, Nicoleta Milea; profesorul madrilen, politolog, prozator şi critic, Diego Vadillo Lopez… Operele sale îmbie cititorul să se apropie de ele cu căldură și interes, datorită frumuseții scrisului încărcat întotdeauna de substanță, densitate și anvergură la care s-a mai adăugat și noblețea pseudonimului literar, Domnița Neaga.

Personal, am fost atrasă de scrierile sale, înainte de-a o întâlni în carne și oase pe Florica Neaga, după numele său din cartea de identitate. Și a fost dat, ca de-a lungul anilor, să mă bucur de o sinceră prietenie cu Domnița Neaga, având la bază o conviețuire artistică și o comunitate de simţiri, chiar dacă, fizic, ne-am aflat la mare distanță una de cealaltă. Această prietenie mi-a oferit șansa să urmăresc mai îndeaproape, în creațiile sale, acea autentică pasiune pentru cuvântul românesc, pus cu meşteşug în vers, care i-a adus împlinirea de care astăzi se bucură. I-am urmărit neobosita căutare a armoniei și a forței scrisului. Impresia pe care mi-a lăsat-o a fost aceea că poeta e dominată de fascinația lumii acesteia care nu-i lasă o clipă de răgaz, trăind o patetică ardere întru creația ei, bine stăpânită și prezentată într-o curgere domoală, egală cu sine însăși, amintindu-ne că frumusețea lucrează încet.

În recenta sa carte, „Cândva, în Arcadia”, apărută în 2019, la Editura Neuma, Cluj-Napoca, poeta adună un număr de 85 de poezii, pe care le-a grupat în patru capitole: Tăcerea îngerilor, Fascinația lumilor intermediare, Risipiri tranzitorii (distihuri) și Arcadia din suflet. Cu întreaga fiinţă, plină de iubire și de lumină, poeta recurge la eterna reîntoarce în „Arcadia” individuală, unde dăinuie momentele de fericire, păstrate cu sfințenie şi care i-au primenit, ori de câte ori a fost nevoie, sufletul Acolo a stat „… de taină sub caișii-n floare,/ O lume fermecată ne unea;/ Ducea pădurea lemne în spinare,/ S-aprindă focul meu pe-o altă stea.// De-atâta cânt, mi-e inima vioară,/ Se naşte-n ea izvor imaculat;/ Din când în când, mai dă pe dinafară,/ Dar, un’se varsă, încă n-am aflat…!” (Înger de pripas).

De la primele pagini, te încânta materialul poetic, o bogată împletire de idei și simboluri catifelate și plăcute pentru eufonia lor bine stilizată în care nu poți disocia ființa poetică de omul care a creat-o. Versul poetic prinde aripi spre eternitate, plutind peste timp şi nemărginire, spre a ajunge pe „muntele proscris”, purtat, în acest zbor fantastic, de condor, o pasăre atât de îndrăgită de poetă, poate tocmai pentru curajul zborului său lin, la înălţimi ameţitoare, pentru a face cunoscut lumii: „… visul meu frumos şi-atât de-nalt!” (Aștept condorul).

Poeziile recentului volumului, ca de altfel multe din celelalte cărţi, sunt adevărate investigații ale realității străbătute de fiorul propriei simțiri, în care omul și creatorul tind să se suprapună: „Nu voi mai locui niciodată/ Pe uliţa tristeţilor timpurii…!//…// Oamenii, în mersul lor,/ Îşi urmează propriile traiectorii,/ Dictate de forţe neştiute,/ Dar tot atât de categorice/ Pentru destinul uman,/ Ca şi pentru apariţia,/ Sau deplasarea planetelor/ În spaţii galactice,/ Revolute…// E atâta linişte/ Pe uliţa tristeţilor timpurii,/ De parcă aud/ Cum se zbat în neputinţă/ Ale Lumii oarbe/ Furii…” (Singura uliţă). Sunt poezii cu o forță a mesajului îmbrăcat într-o formă bine stăpânită, tradițională, în care sunt prezente elementele clasice de prozodie, dar şi poezii moderniste și postmoderniste, care demonstrează receptivitatea poetei la nou, fie el chiar formal. Oricum ar fi redactate, însă, poeziile Domniţei Neaga te invită la meditaţie şi te fac să vibrezi pe aceeași lungime de undă cu autoarea: „Recompuneam culorile pe rând,/ Vrăjită de îndemnul unui gând:/ Să mă strecor cu iarba pân’ la brâu,/ În pajiştea de dincolo de râu.// Zburdau pe câmp căluţii ne-nşeuaţi,/ Gata să zboare, de erau vânaţi;/ Mireasma serii cobora la sân/ Şi înălţa în mine rug păgân.// Sclipeau în lună nobile peceţi,/ Vechi moşteniri din precedente vieţi,/ Când sufletul trăia într-un condor/ Cu aripa întinsă pentru zbor.// Acum e frig, şi zarea pare sloi,/ Prin vămi barbare ne-am pierdut de noi;/ Duc doruri în spinare, tot mai greu,/ La Zidul Plângerii din trupul meu…” (Zidul Plângerii).

În alte poeme, confesiunea are puterea magică de a ţine, aievea, clipa în loc: „Cărări de foc brăzdau imense valuri/ Când soarele se adâncea-n apus,/ Iar plaja cugeta cu gândul dus/ La drama de-a te şti constrâns de maluri.// Purtam în piept furtuni cu vânt şi ploaie,/ Îmi inundau cămările pe rând;/ În ritmul jumătăţilor de gând,/ Doar marea părea toată o văpaie.// Blând, m-am desprins de caldă-i ocrotirea:/ Un pescăruş zburând spre asfinţit./ Un scurt popas pe-o stâncă de granit,/ Un zbor înalt, apoi, cum e firea…// Am învăţat ce e statornicia,/ Privind la universul repetat./ Pe ţărmul meu cu suflet nepătat,/ Aştept să îmi petrec vremelnicia…” (Văpăi).

Din felul cum și-a intitulat acest volum de poezii, „Cândva, în Arcadia”, bănuim intenția autoarei de a ne aminti, de a ne conştientiza, că în viaţa fiecăruia dintre noi există o perioadă plină de frumuseţe, un fel de rai individual, în care am trăit înainte de a apuca să ne înfruntăm cu vicisitudinile vieţii. Ca dovadă, stă chiar dedicația de pe exemplarul primit de mine: „O carte despre vremurile trecute, dar și prezente… Când încearcă să ne biruie greutățile vieții, căutăm un refugiu în trăirile fericite de altădată, în Arcadia din sufletul nostru, păstrată acolo special pentru a ne mai salva încă o dată, şi încă o dată, atât cât va vrea Dumnezeu…!”.

Imaginea mirifică a Arcadiei este ilustrată sugestiv în poemul, „Colină în Arcadia”, care poate fi considerat şi o meditaţie asupra trecerii prin timpul etern a fiinţei umane perisabile: „Cu fruntea rezemată de-o colină,/ Ce-a fost, sau poate doar am vrut să fie,/ Mă adâncesc în gânduri preacurate,/ Cuprinsă de o sfântă nostalgie.// Mă văd suind o scară pân- la ceruri;/ Nu-s jos, dar nici prea sus, de bună seamă,/ Urc şi tot urc, cu îngerii alături,/ Pe când în jur, lung, noaptea se destramă.// Visez suav la culmi din alte ere,/ Sub aripi, aerul devine tare;/ M-aşteaptă în lumină Continue reading „Elena BUICĂ: Am fost și eu în Arcadia alături de poeta Domnița Neaga” →

Elena BUICĂ: Lansarea cărților mele la „Biblioteca din Alexandria”

Primul cuvânt despre lansarea cărţilor mele la Biblioteca judeţeană „Marin Preda” din Alexandria –Teleorman, este mulţumire, o mulţumire sufletească şi o bucurie asemenea unei înălţări de spirit…

Mă aflam pe meleagurile Teleormanului de aproape o lună, bucurându-mă de reîntâlnirile cu prietenii, rudele, cunoscuţii şi sătenii de care mi-a fost atâta dor, de revederea locurilor care cuprind în adâncul lor tainele comorilor de visuri şi speranţe de pe vremea când credeam că pot atinge cerul cu mâna, înaripată de speranţele părinţilor investite în mine. Toate şi totul, văzute şi muiate în necuprins, m-au adus de la cei 8.000 kilometri distanţă, cu dorinţa tainică de a le spune spiritelor părinţilor mei că ceva din speranţele lor le-am îndeplinit şi le pun la picioarele lor.

O toamnă frumoasă şi blândă îşi întindea aripile moi peste tărâmul natal şi peste trăirile mele. Doream să-mi lansez cele două cărţi apărute în 2017 – „Sensul giratoriu al vieţii” şi „Între două lumi, Canada şi România” ediţie bilingvă – ambele apărute la Editura „Armonii culturale”, editor, George A Stroia. Iniţial, intenţionam să fac lansarea la Casa de Cultură din Roşiorii de Vede, unde, cu un an în urmă, fusesem primită cu braţele deschise la lansarea cărţilor publicate în anul respectiv. Dar, cum o astfel de acţiune nu ţine de voinţa sau de efortul unei singure persoane şi, mai ales că apăruseră şi alte activităţi care ar fi tins să se suprapună, am optat pentru o lansare la Alexandria, reşedinţa judeţului, activitatea desfăşurându-se la Biblioteca Judeţeană „Marin Preda”, pe 19 septembrie 2017. Am primit sprijinul personalului şi al directorului Viorel Fota, cărora le mulţumesc şi pe această cale.

În sala de lectură a bibliotecii din Alexandria, s-au adunat personalităţi culturale de pe trei continente: America de Nord, Australia şi Europa. Ca moderator al acestei activităţi, l-am invitat pe scriitorul-publicist George Roca, venit de la Sidney cu mult drag şi pentru această întâlnire de suflet, dar şi-a declinat responsabilitatea motivând că nu-i cunoaşte prea bine pe cei prezenţi şi pe cei care vor vorbi despre cărţi (deşi nu era la prima întâlnire cu oamenii de cultură teleormăneni). Astfel, am rugat-o pe îndrăgita poetă „a iubirii”, aşa cum este cunoscută Domniţa Neaga, să facă oficiile de moderator. A fost o bună alegere, fiindcă poeta Domniţa Neaga, profesoară de limba şi literatura română, jurnalistă, cunoscătoare a uzanţelor unui astfel de eveniment cultural, a ridicat valoarea acestei întâlniri spirituale la înălţimi demne de prestanţa sa. După o scurtă introducere privind motivul întâlnirii, după o sumară trecere în revistă a celor două cărţi, cu menţiunea că „Între două lumi, Canada şi România” este o ediţie bilingvă, moderatoarea i-a prezentat pe cei care, într-un fel sau altul, mi-au stat alături în acest răstimp, pe toţi scriitorii de la masa oficială şi pe oamenii de cultură din sală.

Continue reading „Elena BUICĂ: Lansarea cărților mele la „Biblioteca din Alexandria”” →