LEACUL LUI DUMNEZEU
Trimis-a Dumnezeu pe pământ, răvaș
În care ne întreabă: „De ce-i atâta ură?”
Și cum se face oare, că-n al Lui lăcaș
Vin atât de mulți oameni de umplutură?
Și unde-și are locul a vieții mare carte,
Biblia și Scriptura, psalmii și rugăciunea,
Când noi, cităm cu patos scrieri sacre,
Însă purtăm în inimă… doar goliciunea?
Ne naștem fiecare din mamă și din tată.
Și respirăm cu viață, același aer, toți.
Și bem aceeași apă, ce din pământ ni-i dată,
Însă unul cu altul… suntem niște netoți.
EL „fraților” ne zice, în cântările sale,
Și cum „unii pe alții” mereu „să ne iubim”,
Iar pentru noi se pare, că-s doar cuvinte goale,
Ce le spunem din gură, însă nu le simțim.
EL ne-a lăsat pământul, și aerul și apa
Plante și animale, să ne putem hrăni,
Ne-a mai lăsat și minte, să ne conducem soarta,
Cu suflet ne-a-nzestrat, să ne putem iubi.
În vreme de restriște, EL a trimis potopul
Și s-a căit…caci omul, pe care-l zămisli
Era doar răutate….și-a gândit epilogul:
O mare-nvolburată, să-nece tot ce va găsi.
Se caută savantul care poate-o să poată
Să formuleze sincer, răspunsul așteptat.
Și-acela ști-va poate, că ura-i doar o boală
De care-ntreg pământul e astăzi infectat.
Ca-n orice pandemie, așteptăm vindecare,
Privind în continuare mult dincolo de noi;
Și numai Dumnezeu răspunde la-ntrebare:
„Oameni, iubiți-vă! Căci leacul sunteți voi!”
ZILE
Sunt zile cu „paralizie”
În care gândurile-mi fug
Cu o reală frenezie
Și nu apuc să le ajung.
Și se succed cu o viteză
De supersonic în vazduh
Într-o imensă antiteză
Cu-al penei mele pașnic duh.
Cu miile vin din neant
Și se așează nicăieri
Luând forma unui atlant
Iar lui versuri, nu poți să-i ceri.
Se duc poate la Dumnezeu
Și îi cer binecuvântarea
Să se întoarcă unde eu
Trimit prin rugăciuni, chemarea.
Și-a doua zi se-ntorc spășite,
Și se dispun în versuri calde
Mai calme și mai liniștite
Desenând cerului arcade.
Iar pana blândă le iubește
Scriindu-le cu măiestrie
Și conturează o poveste
Ce dăinui-va în vecie.
Nu pentru cei ce cu furie
Aruncă violent cuvinte;
Ci pentru-ai mei copii, ce vie,
Mă pot păstra mereu în minte.
ANUL FĂRĂ NUME
Anul acesta infernal, lipsit de orice eleganță
A început monumental, cu așezarea în balanță
A celor mai crunte coșmaruri, care-au bântuit omenirea
Cu boală și triste finaluri, cu renunțarea…cu amintirea.
Anul acesta fără noimă, a urmărit să ne arate
Că nu putem trăi la normă și că suntem plini de păcate.
Că nu suntem stăpânii lumii, că nici pe noi nu ne avem
Că noi, nerecunoscatorii, suntem al Terrei viu edem.
Anul acesta blestemat, a aruncat pe noi o stigmă
A unui trup ce-i condamnat, la boala care ne indignă.
Raționate au fost toate, și aerul și libertatea
Și nici acum n-am acceptat, ce șubredă ni-i sănătatea.
Anul acesta caraghios, a insistat să pună-n scenă,
Scenarii scrise-atât de prost, scenarii de telenovelă.
Povești absurde cu goblini, într-o regizare mizeră,
Cu public veșnic ahtiat, de fantezii de litieră.
Anul acesta belicos, ne-a arătat cu nonșalanță
Cum cel în care am crezut, ne-a înjunghiat cu prestanță
Și urmărindu-și interesul, ne-a „iubit” cu-atâta constanță
Iar la final, ca pe o boală, a impus oarece distanță.
Anul acesta negreșit, este speranța noastră vie,
Că-n viitor vom fi pornit spre altfel de filozofie:
A dragostei pentru aproape, pentru natură, pentru sine,
Iar lecția Pământului, prea drept și prea legitim vine.
Anul acesta lasă-n noi, proeminente, adânci urme,
Și orgoliul nostru de „zeu” se risipește-n marea lume.
Înțelegând într-un final, de ce a trebuit să-ndure
Calvarul fără de egal, adus de anul fără nume.
RAȚIUNE / SIMȚIRE
De l’a’nceputul cel dintâi
Și rațiunea și simțirea
Se luptă fără căpătâi,
Care să prindă nemurirea?
Și-n fiecare zi, în noi
Se dau războaie sângeroase
Cu arme dure, vechi sau noi
Din teacă, pentru luptă scoase.
Și toată viața noastră, tristă
Sau veselă, sau cum va fi
Nu își dau rând să contrazică
Ideea spusă mai întâi.
Când rațiunea, calculată-i
În orice zice și-n ce face,
Simțirea e o sclavă blândă
Ce sufletulu-i face pace.
Când rațiunea strigă tare
Din toți rărunchii, s-o auzi,
Simțirea, mută se preface
De parcă-i numai pentru surzi.
Când rațiunea folosește
Cuvinte iuți sau chiar mai blânde,
Simțirea suflet irosește
Pentru ideile flămânde.
Și ani din viață ne-ntrebăm
Cui oare sa îi dăm crezare?
Celei dintâi, care-i taifun?
Sau celei ce-i apus de soare?
Ne putem întreba oricât,
Răspunsul este numai unul:
Nu este-un absolut acut
Care să definească omul.
Ar fi prea trist să se perinde
Prin lume, cei lipsiți de suflet,
Și-ncurajați de rațiune
Să nimicească tot, cu zâmbet.
Caci rațiunea și simțirea
Sunt ale noastre yin și yang
Scrise genetic în omenirea
Ce s-a născut după Big Bang.
CUVÂNTUL
De multe ori, tăcerea e de aur,
De și mai multe ori, cuvintele sunt plumb.
Dar cum să-ți refuzi tu, să dai dintr-un tezaur
De plumburi care-apasă, nervul tău de grumb?
Cum să-mi cinstești adesea, fărâma de onoare
Pe care-n lupte grele, am cutezat s-o apăr
Când întreg val-vartejul, avea să îmi omoare
Încrederea și cinstea, schimbate într-un jneapăr?
Cuvintele-ți robuste, lipsite de finețe
S-au adunat în mine, și-au construit un zid
Și poate că atunci, crezut-ai că-i justețe
Să-mi transformi paradisul, într-un deșert arid.
Știai că licuriciul, o insectă banală
Chiar insignifiantă în luminoasa zi,
Devine-n intuneric o forță colosală
Ce poate să-ți transforme noaptea neagră în zi?
De-l calci în miezul zilei și îi curmi existența
Tu însuți îți asiguri un tenebros etern
Deși în miezul nopții-i vei căuta prezența
Dar el ucis va fi fost, iar tu..într-un infern.
Știai că e mai bine să invocăm tăcerea
Atunci când curg în minte cuvinte dureroase,
Și că indiscutabil, când ele sunt ca fierea
Le înfrânăm din fașă, să nu fie hidoase?
Reține că în lume, întâi a fost Cuvântul
Și nu uita că are puterea magistrală
De a dezintegra, fără nici o sfială
Ca un potop….și omul… și pământul.
JUDECĂTORI
Sunteți marii judecatori
Ai altora, dar nu ai voștri
Și judecați adeseori
Ca niște dumnezei iluștri.
Sunteți atât de îngâmfați
Și nu gândiți când se impune.
De sunt prieteni sau sunt frați
Îi ponegriți mai cu asprime.
Și când în vremurile grele,
Ți-au fost și mama, dar și tata
Ați uneltit trădări obscene
Încă o dată și-ncă-o dată.
Când ei sunt una cu pământul
Și să trăiască nu mai vor,
Ar trebui să spui cuvântul
Care să-i țină-n lumea lor.
Dar furibunda ta trufie,
Profunda mediocritate,
Face ca nimic să nu fie
Măcar aproape de dreptate.
De judecat, oricine poate
De la cel mic pân’ la cel mare
Și se transformă în timp, toate
Într-un compendiu de trădare.
Sunteți marii judecători
Ai unei lumi ce-n adormire
Permite marilor orori
Să saboteze-ntreaga fire.
OAMENI DE ONOARE
Am întâlnit în anii vieții
Atâția oameni pe cărare
Însă dintre aceștia, doar…
Puțini sunt cei ce au onoare.
Am cunoscut atâtea fețe
Mai triste sau mai zâmbitoare
Și sufletu-a-nceput să-nvețe
Că doar puține-s de onoare.
Am ascultat atâtea glasuri
Mai stinse, mai răsunătoare
Dar la refrenul unor versuri
Puține-au sunat cu onoare.
Am strâns cu drag atâtea mâini
Mai fine sau mai protectoare
Și multe mi-au lăsat ruini
Fiindcă puține-s de onoare.
M-am uitat în atâția ochi
Cu priviri blânde, iscoditoare
Dar din așa multe perechi,
Puține-au arătat onoare.
Am iubit oameni, cu avânt
În orice fel de-mprejurare
Am înțeles că-i doar cuvânt
Să poți să spui că ai onoare.
Și după ani, m-am regăsit
Printre nisipuri mișcătoare
Și mulți din cei ce i-am iubit
Mi-au arătat că n-au onoare.
***
Am învățat într-un târziu,
Că nu toți cei ce-ți dau târcoale
Și-arată-un suflet străveziu,
Sunt aurore boreale…
Însă ciudat, când e prea greu
Și-mi pare că nu am scăpare,
Trimiși numai de Dumnezeu
Apar în cruntul apogeu,
Ce-i ce îmi sunt raze de soare:
Adevărații oameni de onoare.
SĂ NU MAI ȘTIU
Mi-e dor să știu cât mai puțin din astă lume
Să mai trăiesc printre cei buni și liniștiți,
S-alerg pe câmpuri crude, să las urme
Pe glia ce ne face fericiți.
Parcă prea multe griji inundă viața noastră
Ne dezumanizam alert, fără regrete
Nu mai udam nici floarea ce ne creste-n glastră
Și ne postam frustrarea pe perete.
Mi-e dor să ma exprim cu gesturi naturale
Și in cuvinte simple, de copii zglobii
Aș vrea să nu mai știu atâta carte, Doamne
Că mi se umple mintea de furii.
Aș vrea să-i cred pe toți, chiar și când mint
Să nu mai simt jena rușinii lor,
Sa nu-mi simt sufletul din nou, ca din absint
Ce-mi amărăște cartea anilor.
M-aș vrea poate cu mai puțină minte,
Să știu doar ce e musai necesar,
Să nu-mi mai fure somnul nici fapte, nici cuvinte
Care-mi răsună cu ecou barbar.
Aș vrea să nu mai văd cu-atâta claritate
Deficiențele lumii prezente
Pentru că astfel, viața fi-va-mi poate
Un vechi vulcan de fericiri latente.
DE IARNĂ
În sobă arde mocnit focul
Afară-i ger polar
Și urmăresc tăcută jocul
Fulgilor glaciari.
Aștept în liniște, ca-n geam
Încet să înflorească
Flori înghețate, de-celași neam
Din care-aveam acasă.
În gheața imprimată-n sticlă
Vedeam numai tablouri
Cu urși polari dormind pe-o buclă
De nea, venind din nouri.
Iar brazi imenși, împodobiți
Cu stele de argint
Dansează-n iarnă obosiți
Sub mângâieri de-alint.
Copaci încărcați de beteală,
Răpuși de greutate,
Se-nchină pios, cu sfială
La cerurile mate.
Și-și spun în taină rugăciunea
Pe fundal de vecernii
Și binecuvintează lumea
Ascunsă-n haina iernii.
Continue reading „Cristina HOROTAN: Leacuri pentru minte (poeme)” →
LEACUL LUI DUMNEZEU
MIC(UL)-ROB 
ASERVIȚILOR MĂRUNȚI