În mintea mea s-așază în tăcere
pe gândurile-ntinse ca o plasă
sub doruri încărcate de mistere
când luna se ntoarce de la coasă.
Mă tulbură acest sfârșit de vară
când vânturile toamnei, destrămate,
ajung cu trenul rătăcit în gară
pe șinele-ncărcate de păcate.

O, tren nebun al tinereții mele,
ajuns lângă peron într-un târziu,
aș da chiar ani din viață să mai să fiu
același visător al toamnelor rebele

———————————————–

Corneliu NEAGU

9 decembrie, 2018

În gară sosea doar un tren rătăcit,
din hăuri de timp se ivea câteodată,
părea să fi fost doar un vis născocit,
venit special din trecut să ne scoată.

Eu încă l-aștept pe peronul pavat
cu mii de regrete în urmă lăsate
în seara de toamnă în care-ai plecat
călare pe-o umbră de visuri trădate.

Și încă mai sper să apari pe-nserat,
din trenul bizar să cobori neschimbată,
venind din trecutul rămas suspendat
pe margini de vis într-o gară uitată.

———————————————–

Corneliu NEAGU

8 decembrie, 2018

Bătea şi ceasul de pe masă
un ritm perfect, ameţitor,
pe gândurile stând să ţeasă
poveşti pierdute de amor.

Dar vraja clipelor senine
deodată se rupea la geam,
ştiam că trenul care vine
îmi va lua tot ce iubeam.

În urmă doar o seară rece
se va lăsa dinspre apus,
o altă toamnă care trece
lăsând o umbră de surâs.

Apoi o iarnă încărcată
cu prea ştiutele zăpezi,
va fi la fel ca altădată –
oglinzile să nu le crezi!

———————————————–

Corneliu NEAGU

6 decembrie, 2018

Pe cer se revarsă nori de zăpadă,
se simte-nserarea plutind printre tei,
în parcul pustiu nu-i nimeni să vadă
că încă te-aștept rătăcind pe alei.

Mă-ndrept către casă, ajung ostenit,
pun lemne în vatră pe jarul încins,
în jocul din flăcări un dor răstignit
dispare-mpreună cu gândul învins.

———————————————–

Corneliu NEAGU

2 decembrie, 2018

Şi privind tăcută flacăra-mbrăcată
cu un snop de lemne puse pe tăciuni,
parcă-n hornul sobei tu auzi deodată
cum citește vântul mii de rugăciuni.

Te gândești la mine, cel rămas afară
ud în ploaia rece si bătut de vânt ?…
Am plecat de-acasă, să ajung deseară,
stând la gura sobei vraja să-ți ascult.

Ah, ce vijelie !…casa ta-i departe,
nu zăresc pe nimeni, locul e pustiu,
cineva anume parcă ne desparte,
plouă-n dușmănie, s-a făcut târziu…

Dar zăresc deodată, rătăcită-n zare,
o lumină sacră ruptă dintr-o stea
ploaia se oprește, chipul tău apare
luminând cărarea dinaintea mea.

Sosite acum din fiorduri stâncoase,
cu vechiul vapor andocat lângă port,
ajung la fereastră spre seară să lase
un alt jurământ pe un mitic suport –
o floare de gheață, demult rătăcită,
purtând în petale înscrisul cel nou
cu versuri rescrise de-o mână rănită
la masa tăcerii de lângă hublou.

Citește, iubito, cuvintele toate,
topite din floarea de gheață pe loc,
ascultă și vântul ce încă mai bate
cu vorbele mele scăpate din toc.
Desigur așa vei afla, fără grabă,
că timpul se scurge acum înapoi,
iar orele-ntoarse întruna întreabă
de ce în pădure sunt pomii mai goi.

———————————————–

Corneliu NEAGU

29 noiembrie, 2018

Aș vrea să adorm dar gânduri păgâne
mi-alungă tăcerea dorită-ndelung,
iar umbra jucată-n perete îmi spune
să șterg neuitate-amintiri care plâng.
Dar somnul rămâne o pură dorință
pe marginea nopții oprită discret,
imagini turnante, pe nori de căință,
se lasă pe doruri în chip de regret.

Și parcă deodată aud dinspre sobă
un cântec ajuns pân-la ușa din hol
din jarul ce cântă romanțe de probă
cu note din care-a scăpat un bemol.
Dar liniștea nopții se-așterne îndată,
adorm și visez călărind un licorn,
din zare spre mine tu vii împăcată,
aud numai vântul cum bate în horn.

———————————————–

Corneliu NEAGU

25 noiembrie, 2018

Te-aș fi adus de mine mai aproape,
dar te pierdeai prin nevăzute ape
dintr-un tablou pictat de Picasso
cu mov, albastru și puțin maro.
Și trupul tău se legăna pe pânză
ca un văzduh împodobit cu-o frunză,
iar movul-n roșu se schimba treptat
pe fondul de albastru răsturnat;
și chipul tău din umbră mă privea,
turnând din ochi licori de peruzea.

Dar într-o clipă-ai dispărut fugară
pe năluciri ce se suceau afară
sub norii negri adunați sub cer
pe străvezii apusuri de arcer
ce replicau imaginea-ți pictată
pe pânza cerului, neterminată.
Erai sau nu erai, nici nu mai știu,
c-afară se făcuse prea târziu,
iar chipul tău prin mine se scurgea
ca raza ruptă dintr-un ciob de stea.

———————————————–

Corneliu NEAGU

23 noiembrie, 2018

Am văzut acolo zugrăvit,
în culori părând reașezate,
chipul unui om nedumerit
de oglinda apărută-n spate.
În oglindă razele jucau,
pe o miză încă neștiută,
ora celor care încă stau
pe o albie de vis cusută.

Picături căzute cu amar,
pe la colț de albie crăpată,
s-așezau pe muchie de zar
să sfideze ziua fără dată.
Deodată-am înțeles pe loc
că acolo se juca o miză
cu ciudate teste de noroc
devenite încă o surpriză.

———————————————–

Corneliu NEAGU

21 noiembrie, 2018

Nagoda mă privea de sus,
ținându-și briciul într-o mână,
ca să-l ascută la apus
pe un arcer adus din lună.

Ea mi-a făcut un singur semn,
rotindu-și capul într-o parte…
Ah, Doamne, ce cumplit îndemn
spre briciul dătător de moarte!

Dar cum stăteam nehotărât,
cu brațul rezemat de poartă,
striga o voce din trecut –
mai poți fugi încă de soartă!

A auzit de sus și ea,
și briciul i-a scăpat din mână,
râdea cuțitul de rindea
dansând sub razele de lună.

Statuile-adormite pe soclurile grele
par umbre visătoare ajunse din trecut,
iar frunzele uscate, căzute peste ele,
însemnele uitării din veacul dispărut.

O buhă retrezită, în liniștea astrală,
planează în derivă sub tufa de măceș,
în urma ei pădurea, măreață catedrală,
ascunde în adâncuri o ceată de răzeși.

Îndată mă cuprinde o teamă neștiută,
venită fără veste cu spaime din văzduh,
cu aripa întinsă, sub umbra desfăcută,
pe căile-ncurcate s-a rătăcit un duh.

Deodată, speriată, tu vii tot mai aproape,
eu te cuprind în brațe și te sărut adânc!…
Cu buza tremurândă, întinsă peste pleoape,
simt lacrima sărată din ochii care-ți plâng.

———————————————–

Corneliu NEAGU

18 noiembrie, 2018

Se ridica dintre copaci o lună
cu razele-ncărcate de mister,
dar astrele rămase sus pe cer
ne aduceau în cugete furtună:
iubire regăsită doar o noapte,
un ultim dar al bunului rămas,
fără regrete-n acele de ceas,
oprite fără voie între șoapte.

Cu gândurile toate adunate,
pe-o aripă de dor fără sfârșit,
uitarea ta mă ține răstignit
pe crucea amintirilor trădate.

———————————————–

Corneliu NEAGU

16 noiembrie, 2018