Zăpezile flămânde se zbat de-o săptămână
să-și țină ghioceii la sânul dantelat,
la marginea pădurii din vraja lor adună
speranțele pierdute sub cerul înstelat.

Mai bate încă vântul, iar frigul de afară
mă ține lângă sobă, cu gândul mohorât,
tăciunii strânși în vatră, în fiecare seară,
îmi spun povești uitate, să-mi țină de urât.

Ascult acum povestea pe care mi-ai citit-o
întinsă pe-așternutul cu flori de hiacint,
și parcă, deodată, te văd venind, iubito,
călare pe licornul cu frâul de argint.

———————————————–

Corneliu NEAGU

6 ianuarie, 2019

A stat apoi un timp pe fața ta,
când ai ieșit din apa înspumată,
dar a plecat s-ajungă la o stea
ce strălucea pe bolta dantelată.

S-a rătăcit în geana unui nor,
întins pe gândurile mele toate,
dar gerul l-a făcut un fulg de dor
cu aripile-ntinse retezate.

Când a căzut era doar un sărut
al dragostei rămasă-n amintire
pe neuitate visuri din trecut
ce m-asaltează zilnic în neștire.

———————————————–

Corneliu NEAGU

3 ianuarie, 2019

Cai sprinteni aleargă pe valuri,
cu nările reci dezlipite de trup,
adulmecă umbre căzute pe maluri
când orele serii rănite se rup.

Tu încă mai stai pe terasă,
cu părul lăsat între aripi de vânt,
și ochii plecați peste karma rămasă
din încă netrecerea ta pe pământ.

———————————————–

Corneliu NEAGU

30 decembrie, 2018

Din hăuri de timp neștiute apare
cu aripa-ntinsă pe brâuri de ger,
deasupra, pe șaua de aur călare,
stă Zâna Zăpezii cu chip auster.

Ajunge îndată, cu frâul în mână,
și bate la ușă cu-n vânt hibernal,
din zarea cernită cu biciul adună
povești să le țeasă pe geam în cristal.

O chem înlăuntru, să vină aproape,
să stea lângă sobă cu calul licorn,
din vatră jăratec să-i dau să se-adape,
cunună de aur să-i pun peste corn.

Dar văd că licornul rămâne afară,
iar zâna-i doar umbra iubirilor reci,
pierdute în gerul venit într-o seară,
cândva, în trecut, când mi-ai zis că-o să pleci.

Murea atunci în mine, pe tăcute,
destinul sfânt primit de la străbuni,
un alt destin, pe noile redute,
prefiguram în vagi dimensiuni.

I-am zis adio patriei române,
lăsând acolo mâlul doctrinar,
și-am plâns de dor că-n urma mea rămâne
cel mai iubit și cel mai sfânt hotar.

Iar azi, când anul este pe sfârșite,
trimit spre țară ultimul salut:
tu, patrie de visuri adormite,
îți las pe vatră dorul absolut !

———————————————–

Corneliu NEAGU

28 decembrie, 2018

Acolo toamnele ajung,
cu înzestrarea necesară,
când fetele afară strâng
bagajele făcute-n vară.
Dar pân-la gară să ajungi
distanța e atât de mare
că deodată vrei să plângi
chiar înainte de plecare.
Îmi zici acolo să rămân,
să ne iubim și peste iarnă,
să-ți fiu al inimii stăpân
de pică neaua pe lucarnă.

O, nicidecum, copila mea,
prea multe doruri adunate
la pândă stau pe undeva
și îmi vorbesc de libertate!

———————————————–

Corneliu NEAGU

23 decembrie, 2018

Le invocai cu vorbele-auzite
în serile cu absurde-nchipuiri
când demonii, pe căile-ncâlcite,
ieșeau în calea ta să îi admiri.
Cuprinsă de-ndoieli amețitoare
mă dojeneai atunci fără răgaz,
te-aș fi oprit dar am văzut că moare
orice cuvânt în propriul tău necaz.
Se răsuceau în mine, nevăzute,
păreri de rău că nu mă înțelegi
și mă dureau cuvintele pierdute
pe nerostiri care mureau întregi.

În ochii tăi se adâncea furtuna,
sub vorbe reci și fără de-nțeles,
le mai resimt și azi încărcătura
reverberând în cuget tot mai des.
Afară vântul bate mai departe
și povestește parcă despre noi,
rămân cu ochii pironiți în carte
visând că suntem încă amândoi.

———————————————–

Corneliu NEAGU

21 decembrie, 2018

Dar cine ar putea să înțeleagă
enigma zborului cândva înfrânt
fără-a gusta magia lui întreagă
de-atâtea ori ucisă pe pământ?!
Eu am gustat din ea întâia oară
pe mal de râu cu unde de cleștar
sub cerul oglindit în apa clară
pe pietrele din fin mărgăritar.

Picau din cer mistere nevăzute,
destinele se-mpreunau abrupt,
treceam hotare încă neștiute,
spre infinit zburând neîntrerupt.
Doar nebunia unei nopți de vară
putea să fie-n zborul rătăcit,
rămasă-n suflet ultimă povară
întoarsă din trecut necontenit.

Iar dacă iarna-mi bate azi în ușă,
tot mai petrec la malul unui an,
și-n vânt arunc cu ultima cenușă
ce încă arde-n buza de vulcan.

———————————————–

Corneliu NEAGU

20 decembrie, 2018

Și gândul se întoarce peste vreme
într-un trecut pe care nu-l zăresc,
dar glasul tău încearcă să mă cheme
pe un tărâm ce-mi pare nefiresc.

Poate că-i vântul care bate-afară
cu frunzele desprinse din copaci,
aduse la fereastră către seară
când te aștept tăcut să mă împaci.

Mâhnirea mă cuprinde deodată,
rafalele de vânt se mai opresc,
mă-ncearcă o senzație ciudată –
pe etajeră cărțile vorbesc!…

Reamintesc despre iubirea noastră
rămasă-ntr-un trecut nedefinit –
privesc mâhnit afară prin fereastră,
poate te-ntorci cu trenul rătăcit.

———————————————–

Corneliu NEAGU

16 decembrie, 2018

Rămas în așteptare, pe creasta retezată,
apusul adormise pe margine de dâmb,
sub vrăjile venite din grota blestemată
călare pe rafale stârnite-n fagul strâmb.

Se zice în poveste că-n grota părăsită
și-ar fi avut sălașul un duh rătăcitor
ce-și căuta perechea, o vajnică ursită
plecată dintre duhuri pe-o aripă de dor.

Pe calea fără nume, ajunsă pe-nserate
la casa văruită dintr-un cătun sărman,
lăsa pe prispa casei mesaj de sănătate
și sfântă fericire, pe tainic talisman.

Tu nu vei sti, iubito, cine a fost ursitul,
nu eu am fost acela, deși mi-aș fi dorit,
luptând-mă întruna să caut infinitul
și să-nțeleg destinul care mi-a fost sortit.

———————————————–

Corneliu NEAGU

13 decembrie, 2018

Cuvinte nespuse se-adună domol
în fraze cernute din vechi povestiri
pierdute-n fuiorul cu fibre subţiri
pe marginea spartă a unui bemol.
Bemolul plecase din șaua lui mi
zgornit de un fa ridicat pe diez
de-o fugă lăsată pe do fără miez
în gama cântată-ntre noapte şi zi.

Aud basfligornul cu glas răguşit
urcând prin fuiorul uşor destrămat
cu note traduse din vechiul păcat
comis într-o oază în prag d-asfinţit.
Păcatul ajuns pe o frunză dansând
adună-ntâmplări neuitate în zbor
le cerne pe umbre căzute-n decor
cu mii de regrete venite plângând.

———————————————–

Corneliu NEAGU

11 decembrie, 2018