Scriitorii Marin BEȘCUCĂ și Marta-Polixenia BEȘCUCĂ invitați de onoare la „Reuniunea literară la Slavici”

Fundația pentru cultură și învățământ, IOAN SLAVICI din Timișoara, în colaborare cu „Liga scriitorilor” Filiala Timișoara Banat, organizează, vineri, 29.11.2019, ora 17,00, la Universitatea IOAN SLAVICI, (str. Prof.dr. Aurel Păunescu Podeanu nr.144), cabinetul 209, (etaj.2) o întâlnire sub genericul „Reuniune literară la Slavici”.

În programul manifestării vor fi lansate 2 noi cărți avându-l ca autor pe Marin BEȘCUCĂ, poet, jurnalist și romancier, (actualmente cu domiciliul la Dorohoi): „TIMIȘOARA – Acolade peste timp” Ed. Fundației pt. cultură și învățământ IOAN SLAVICI, Timișoara, (dedicată aniversării în această iarnă a 30 de ani de la Revoluția română din Decembrie 1989), respectiv cartea „MNIERU – Profesorul meu de prețiozități”, apărută sub îngrijirea editurii Hoffman.

De asemenea, se va prezenta ultimul interviu al lui Corneliu COPOSU, chiar de către reporterul care a avut șansa întâlnirii cu Seniorul CC, același Marin BEȘCUCĂ. Cu același prilej, poeta Marta-Polixenia BEȘCUCĂ (Dorohoi), își va prezenta impresiile asupra existenței Revistei LOGOS & AGAPE la 2 ani de activitate de excepție, în prezența fondatorului și, în același timp și răspunderea redactorului – șef, poeta Mariana GURZA.

Invitați la această acțiune vor fi membrii ai Ligii scriitorilor români, filiala Banat, jurnaliști, politicieni, cadre didactice, studenți și alți pasionați de literatură. Calitatea de moderatori ai acțiunii o vor fi îndeplini Prof. Doina DRĂGAN – Președinte al „Ligii scriitorilor”, Filiala Timișoara Banat, respectiv Prof. Dumitru MNERIE – Președinte al Consiliului academic al Univ. IOAN SLAVICI.

Gheorghe PÂRLEA: „I. C. Rada – Poem peste Oradea” de Marin Beșcucă, un volum care pecetluiește reînnodarea unei vechi prietenii

(Cuvânt de întâmpinare)

Poetul Marin Beșcucă nu se/ nu ne dezminte, e într-o perpetuă stare poetică. Iar povestea lui lirică adesea trebuie să aibă numaidecât, până „evenimentele” interioare devin text, un model deja întrupat care să-i transfere încă nenăscutului poem o efigie umană. De aceea, cărțile poetului Marin Beșcucă au pe coperta principală chipul omului anume ales spre a-i fi confesor eului său liric. Iată, în acest sens, câteva exemple de titluri ale unor volume pe care le semnează: „Scrisori către Gheorghe Pituț”, „Scrisori către părintele Dan”, „Haistru – Scrisori către fratele meu”, „Medica – Geneza suspinului ireversibil”, „Floricel – Baladă peste Livada de Bihor”, „Magister – Confesiunile unui poet din Grădina Maicii Domnului”.

        Foarte recent, am primit din nou – de la poet, desigur – o carte voluminoasă cât un respectabil tratat de știință. Volumul are pe copertă un chip uman plăcut la privire, rotofei (dar fără nicio stridență), cu deductibile trăsături intelectuale și de o vârstă la care omul își depozitează roadele. Un zâmbet natural ne sugerează bonomia omului frumos la vârsta împlinirii. Aflăm din prefața doamnei Marta-Polixenia Beșcucă (care semneaza cu pseudonimul de poetă, Mărțișor) și, firește, din conținutul liric al volumului că posesorul chipului de pe copertă e cel care co-participă (fără condei) la nașterea cărții, un distins profesor universitar, inginer și doctor în științe, vechi prieten cu poetul. E de dedus că doctorul în științe a reprezentat pentru poet și oportunitatea confruntării libertății spiritului său romantic, prin excelență poetic, cu legile prin care știința subordonează viața exclusiv raționalului.

        Mai aflăm din prefață că „mugurul” prieteniei dintre poet și profesorul orădean a dat primul „lăstar” poetic al mult întârziatei cărți cu 17-18 ani în urmă, dar că, din motive incerte, „fluidul” prieteniei celor doi „a tăcut o vreme”. Cât despre „opreliștile” care au trenat asupra concretizării roadelor prieteniei celor doi, anume transpunerea meditațiilor în poeme trecute prin operațiunile tiparului, autorul conchide: „Nu pomenesc de ele (de opreliști)! Sunt semne în viață când numele pot stâlci, așa că le las în desenul lor și încerc pastelul” (M. Beșcucă, din scrisoarea către prietenul său, text în proză care precede conținutul poetic al volumului). E de presupus, referitor la întreruperea „fluidului” prieteniei și la întârzierea apariției volumului, că la acestea a contribuit și faptul că poetul – pe atunci concitadin cu eruditul său confesor – se mutase cu traiul pe alte meleaguri (în prezent, moldave). Dar… prietenia relativ întreruptă „s-a dat luminii” (cum metaforic ne spune doamna Mărțișor) „și fluidul se reporni” în condițiile unei suferințe fizice a poetului, după ce „…un ecou, din boală, ajunse la Costică”, profesorul orădean.

        Volumul „I C Rada – Poeme peste Oradea” (570 pg., Ed. Hoffman, 2019) are incluse poemele a două cicluri: „Somnostihii și , „Metafizica visului”, fiecare cu subtitlul „Scrisori către Profesorul Doctor în Științe IC Rada”, considerate de prefațatoare ca „respirând” unul din altul. Ciclurile împrumută titlurile a două poeme incluse în volum.

        Primul ciclu, „Somnostihii”, cu 101 poeme (de fapt, 102; ultimul, nenumerotat, probabil e considerat de autor ca fiind o addenda la poemul precedent) „dezleagă prietenului Costică nodurile frământărilor interioare”, în conversații induse „care curg din real în imaginar”, conținând „filozozofii desprinse din social, din politic […], paralele din ieri și din azi, ruralul explicitat ca izvor de spiritualitate cuminte dar cumva apusă, urbanul, tăvălug modern care corupe prin așa-zisa emancipare” – sunt aprecierile prin care autoarea prefeței întâmpină cititorul, cu autoritatea sa de recenzent al cărții, dar si cu atributul celui mai avizat cunoscător al „fiziologiei” eului poetic beșcucian.

        Al doilea ciclu, „Metafizica visului”, însumează 99 poeme mai recente, dar nu rupte de natura ciclului anterior. Au în plus, precizează autoarea prefeței, idei care, în curgerea lor, „rup malurile imaginarului, autorul dezlănțuie adevărate danubii ideologice.”

        În încheierea fiecărui ciclu, autorul adaugă o recapitulație originală, poetizată, „o expunere de motive”, o numește poetul; pentru primul ciclu această inovație poartă denumirea „Transhumanța cuprinsului”, iar pentru al doilea împrumută titlul volumului (sau poate, invers). Spre edificare, iată secvența pentru poemul 003 din primul ciclu: <<„Sunt singur de când mă știu”(titlul),/ iar din acest singur aparte am reușit să zmulg gresia/ pe care să-mi ascut Hangerul de Argint,/ de peste trei ani înfipt în piept,/ să-mi fie pază, sângele să nu mi-l pierd!”>>  

        Răsfoind această a nouăsprezecea carte de poeme a lui Marin Beșcucă, din totalul de douăzeci și una (două dedicate interviului său luat celebrului om politic Corneliu Coposu), cititorul care încă nu a luat contact cu arhitectura și substanța poetică specifice acestui prolific creator va fi cumva surprins de forma constructului liric: versuri de dimensiuni lungi cât pagina ori reduse la un singur cuvânt, poeme întinse pe trei-patru pagini, abundând de majuscule și de post-scriptum-uri (poeme și ele). Apoi aceeași stare indusă de inedit ar încerca-o cititorul, legat de stilistica „poveștii” lirice: metafore ingenioase, îmbinate cu formule colocviale, puseuri epice, imagini suprarealiste, ironie acidă sau înțepături subtile, interjecții multiplicate – toate însă într-o curgere cu albie precisă și cu un ritm interior care ignoră iambii și troheii.

        Poemele lui Marin Beșcucă, deși cu nuanțele sale de atipic, se încadrează, neîndoielnic, în ceea ce știm noi despre curentul post-modernist din literatura prezentului. Încadrarea este favorizată chiar de aleatoriul acestei distribuiri, de dificultatea acestei mode literare de a fi cuprinsă într-o definiție unică. În substanța lor, proeminența caracterului postmodernist al poemelor lui Marin Beșcucă rezultă și din stratul biografic al temei lirice, omniprezent în poezia sa, în care eul liric e într-o corespondență permanentă cu eul biologic. Poetul își poetizează nonstop viața (vezi prolificitatea editorială si activismul său în ciberspațiu), partea aceea a ei care crează contradicții interioare: aversiunea sa la politic, din care se reflectă și socialul, la cultura subțiată, specifică erei consumiste, la răsturnarea valorilor, la raportul său special cu Dumnezeu (aici în contrast sever cu atitudinea relativ blasfemiatoare a postmoderniștilor) și, nu în ultimul rând, erotismul subtil, pe alocuri îndrzneț. În cazul volumului aflat aici în atenție, e de înțeles, poetul își poetizează viața sub incidența relației de prietenie cu profesorul IC Rada, prietenie consumată întru trăirea adâncită în reflecții intelectuale majore, cu „dimensiuni care să suporte spiritul din poem” (M. Beșcucă).

        Poetul Marin Beșcucă pare a fi trecut, în viață, prin ciur și prin dârmon, furcile caudine nefiindu-i străine. Aflu că starea sănătății l-a transportat de multe ori pe malul Styxului. Poate și din pricina asta e atât de avid să-și înțeleagă, până nu e prea târziu, condiția efemeră de viețuitor, dincolo de nevoile trupului. Iată, în acestă idee, câteva versuri impresionante: „…o boală imorală/ m-a purtat printr-o intruziune/ în trupul lumânării,/ carnea cerii îmi făcea loc,/ fâstâcită,/ printre fibrele mușchilor/ topiți de privirile mele,/ pețiolul de bumbac se reîncarna/ odată cu floarea pâlpâind/ vieți desenate asteroidal,/ temperatura morții era prezentă/ exact acolo unde fiorii se oțeleau/ în buricele degetelor,/ („O boală imorală”).  

        Atâtea „de ce”-uri în poemele cărții sale, explicit sau implicit, și atâtea încercări de răspunsuri! De aceea, cine are răbdare întru cunoașterea de dincolo de înțelesurile superficialului va observa că poemele lui Marin Beșcucă deschid cititorului căi rar umblate. Iată, extrase din volum, câteva titluri de poem, codificări sintetice ale frământărilor Continue reading „Gheorghe PÂRLEA: „I. C. Rada – Poem peste Oradea” de Marin Beșcucă, un volum care pecetluiește reînnodarea unei vechi prietenii”

Gheorghe PÂRLEA: Poetul MARIN BEȘCUCĂ, un ostaș al iubirii aflat în front, dar fără uniforma care omogenizează

          Pe poetul Marin Beșcucă am început a-l cunoaște, în spirit, ca jurnalist. Căutând pe Internet informații despre omul politic Corneliu Coposu, am găsit o „scurtătură” care m-a dus la un interviu cu Seniorul, consemnat de Marin Beșcucă și publicat într-o ediție din 2016 a publicației „Jurnalul de Olt”. Desigur am citit captivat interviul, fără să dau atenție celui care îl modera (e, invariabil, efectul umbrei pe care intervievatul o lasă asupra celui ce pune întrebările, mai ales când acesta poate fi un nume cu sonoritatea lui Corneliu Coposu). Dar, puțin mai apoi, „întâmplarea” (cine știe ce taină ascunde această vocabulă!) mi-a intermediat un alt fel de reîntâlnire, tot pe calea ciberspațiului, cu Marin Beșcucă, de dată aceasta cu poetul.

          Internetul e, pentru mine, vehiculul prin care eu îmi întrețin bobul de jar ce mocnește în cenușa timpului propriu: chemarea spre cuvânul care clădește edificii pentru suflet – edificiul se numea cândva poezie, acum zicându-i-se frecvent poem/ poemă. Așa l-am descoperit, între poeții care m-au acaparat cu versurile lor, pe originalul poet Marin Beșcucă, un poet aflat în front, dar fără uniforma „cazonă” care anulează distincția.

          Ca cititor (și, în secundar, firav creator) de versuri sunt și eu, ca toți cei ce împărtășim această „zăbavă” (cum îi zicea cronicarul), vulnerabil la impulsul de a-mi exprima starea de emoție asupra ingeniozitățîi creatoare a celor care îmi provoacă conexiunea la starea lor poetică. Și am făcut-o și în cazul poetului Marin Beșcucă, unul dintre cei mai spontani și fluenți creatori, așa cum ni se arată mai ales prin intermediul spațiului virtual.

          În urma semnalului meu de bună receptare a poemelor dumisale, avea să fiu surprins, chiar copleșit, de o surpriză pe care mi-a provocat-o, intermediată fiind de poștaș: mi-a trimis în dar cărțile care-i cuprind ființa, substanța scrisului său. Din cele circa douăzeci de cărți născute din frământul minții și sufletului poetului Marin Beșcucă, zece îmi înnobilează biblioteca personală, toate cu dedicația autorului. Un gest care include o generozitate ce nu va putea primi expresia echivalenței în conexiunea inversă. Dar sunt convins că poetul dăruitor și-a asumat această nedreptate asupra sa, nedreptate consacrată deja în istorie, cu privire la relația scriitor-cititor.

          Iată așadar contextul în care, după o intenție de reacție (mai elaborată) lăsată să mocnească într-o lungă incertitudine, încerc acest palid feedback de mulțumire. O fac, în sfârșit, îngrijorat în sine că modestele mele cuvinte ce vor urma, răspuns asupra mărinimiei autorului față de cititorul său, ar putea fi privite ca împovărate de efectul motivației extrinseci (ca fiind un „preț” asupra cantității) și nu efectul motivației intrinseci, adică rezultatul stării lăuntrice, indus de esența darului, necondiționat de partea materială a acestuia.

          Supralicitându-mi disponibilitățile de cititor, poetul dăruitor își va fi imaginat că receptorul darului său îi va citi versurile în ritmul în care dumnealui le scrie. Din păcate, nu sunt un supermen în materie de lectură. Condiția socio-culturală, starea sănătății (e vorba chiar de organul care vede exteriorul spre a putea fi pătruns apoi, prin alte resorturi, interiorul „lucrurilor”) – ca să numesc doar doi frânari ai curgerii mele în spirit – mă fac să invoc două ziceri memorabile. Pentru timpul prezent îmi vine în minte constatarea unui exeget al lui Sadoveanu, adaptată aici la Marin Beșcucă: poetul acesta „scrie mai mult decât pot eu citi”, iar pentru timpul viitor (un viitor apropiat, căci mă apropii de limita „speranței de viață” în România) să iterez, păstrând proporția, regretul lui Marin Sorescu în pragul trecerii Styxului: „…regret că îmi rămân atâtea cărți necitite.”

          Totuși, cu toți factorii perturbatori tăbărâți asupra mea, am citit câteva zeci de poeme din aceste cărți (poate că am depășit suta) ale dlui Marin Beșcucă (a se înțelege că mai am și alte cărți în exercițiul lecturii). Iar poemele dânsului nu-s doar fulgurații de gând, ci ample demersuri lirice care nu încap câte unul în pagină. Dar cărțile ce mi-au fost dăruite sunt încă sub actul de lectură al beneficiarului, ceea ce duce la ideea că poetul ce vine spre noi „dinspre Dumbrava Roșie nr 188”, spațiul restrâns al zidirii sale actuale în poezie, nu va fi chiar un pierdant desăvârșit în raport cu cititorul căruia i-a exagerat statura culturală.

          Și fiindcă s-ar impune a face dovadă că suta de poeme citite mi-a putut releva cât-de-cât plămada poetică a celui ce m-a acaparat prin tumultul trăirilor sale răzbătut în vers, să purced la îndrăzneala ce va urma.

          Desigur, spre a nu-i crea iluzii domnului Marin Beșcucă, îl previn că mie nicicum nu-mi stă în putere să pătrund „adânc în lumea poeților, respirând odată cu ei, glasuind odată cu ei, risipindu-mi privirile în metafizica privirilor lor”, cum ne spune că a avut puterea să o facă dumnealui, pentru a-l cunoaște pe respectabilul poet orădean Gheorghe Pituț, căruia i-a și dedicat un volum cu o sută de poeme-scrisori („Scrisori către Gheorghe Pituț”, Oradea, 2001),

          Intrarea mea în natura lirică a poetului Marin Beșcucă nu poate fi decât o pășire timidă, ezitantă, un mers „șchiopătat”, ca să… nu-i strivesc „sărutul din călcâi” primit cu atâta generozitate de la domnia sa.

          Cărțile pe care le am la îndemână – umplutura unui braț, echivalentul în volum al unui prunc ținut strâns la piept – nu m-au ajutat prea mult să dau de rosturile biografice ale omului Marin Beșcucă. Dânsul se contopește, în poemele sale, cu eul liric, marginalizându-și eul social, acea parte a identității de sine prin care omul capătă legitimație civilă. Va fi însemnând această discreție, poate, chiar decizia Cerului pentru Marin Beșcucă, dânsul fiind născut, pare-se, mai ales pentru misiunea sa poetică, anume spre a-și trăi „bucuria harului”, stare care „se așează între simțire și transcendent”, intermediată de ursitoare: ”se prea poate,/ în plămadă!/ ursitoarele/ să fi așezat vreun cântec…/ rezonanța în bucuria harului/ nu este un ceva la îndemână,/ este un luat de sus,/ o plutire unde tu nu mai ești tu…” („Bucuria harului” din vol. „Floricel – Baladă pentru Livada de Bihor”, Oradea, 2018). Dar iată, îmi vine în ajutor, parcă anume să-mi confirme supoziția, „Mărțișor”, muza din lumea reală a poetului, cea care îi împărtășește, de la o vreme (îi deduc acest rol din volumele mai recente), sentimentele și trăirea întru poezie: „Tu te-ai născut să poetești iubirea/ Din trupul ei, secunda te-a hărăzit Poem!/ Ți-e sufletul de stea vecin cu nemurirea,/ Când te așterni cuvânt din doruri ce te cern…” (Marta-Polixenia Matei, „Cuvânt înainte” la vol. „Medica, geneza suspinului ireversibil”).

          Am putut totuși să aflu, din adiționalele la aceste zece volume, că Marin Beșcucă e omniprezent, geografic, pe vastul întins al țării. Când a obținut interviul lui Corneliu Coposu era gazetar (în presa audiovizuală și scrisă) în județul Olt (din vol. „Ultimul interviu”, publicistică, Slatina, 1997), iar cu zece ani mai târziu îl aflu devenit „Cetățean de Onoare” al comunei Păleu din Bihor (la Oradea editându-și și majoritatea cărților). În poemul „Mă strigă fântâna romană” (din vol. „Cucerirea Iubirii”, Oradea, 2017), dacă poetul se exprimă pe sine, își declină baștina: „…din Sucidava obârșiei mele,/ mă strigă fântâna romană,/ apa ei, gust de sânge/și miros de ursitoare,/ mă tulbură la gândul oprit/ peste geografia neamului meu,”. În prezent poetul Marin Beșcucă își edifică opera, aflăm asta de pe Facebook, la Dorohoi, într-un ambient spiritual atins de aura Botoșaniului, spațiul care ni i-a dăruit pe titanii culturii și artei românești Eminescu, Iorga, Enescu.

          Dar, să respectăm misiunea poetului, aceea de a ni se dezvălui prin poezie și nu prin reperele „civile” ale ființării sale. Prezumptivul cititor al portretului schițat aici va fi fiind interesat să afle mai întâi ce fel de poet e Marin Beșcucă „după vorbă, după port”, după substanță sa poetică, după stilul, matricea constructului care-i absoarbe fluxul liric.

          Receptorii cognitivi (mai degrabă, intuitivi) atașați celui prin care mă identific aici îl asimilează, mai mult sau mai puțin ezitant, pe poetul Marin Beșcucă curentului postmodernist, căci poemele dumisale nu sunt turnate într-un tipar standardizat, cu dimensiuni/ coordonate consacrate de către înaintași, ci țin de un registru poetic flexibil, elastic, care, în mare, poate fi „patentul” poeziei de azi.

          Dar, succint, iată ce se spune că e poezia timpului nostru. Poezia de azi tinde spre o libertate „dezlănțuită”, luând forma prozei lirice. Poezia e acum o fuzionare, în masă sau la margine, a tuturor genurilor literare. Eliberată de prozodie, mintea și inima poetului intră mai ușor în spațiul misterului, zice-se. Canoanele prozodice, care aveau rolul de a „disciplina” ritmul și de a da sonorități de harpă cuvântului, nu mai corespund grabei lumii de azi. Unii observatori se îngrijorează alarmant, prevenindu-ne cu privire la „stingerea literaturii estetice” (Al. Matei). Alții cred însă că „poezia nouă” face bine sufletului atacat de „răul secolului” nostru, tinde spre descântec, vindecând mai bine angoasele umanității (ce bine i se potrivește asta poetului Marin Beșcucă!). Că, de fapt, poezia de azi și de mâine urmează drumul prefigurat de Budelaire (Ion Ionescu). Alții sunt convinși că nimic nu e diferit față de trecut în poezia de azi, că poezia e mereu aceeași, anume ”trăitul în forma lui cea mai sensibilă, cea mai firească, onestă” (Daniela Rațiu).

          O fi așa sau nu, e greu să se edifice asupra acestei stări a poeziei de azi cititorul comun, cel care mi-i frate geamăn. Oricum, literatura nu poate muri, ne garantează optimiștii. Formele de expresie prin care poetul prezentului va încerca să „decripteze omenescul” prin viziuni de viață pline de semnificații, nu prin fotografierea fidelă a realității – căci tocmai asta e literatura (Traian Herseni) – vor fi, predominant, cele adaptate la dinamica fără precedent a societății de azi. Dincolo de forme, literatura rămâne însă „o activitate semnificantă; ea dezvăluie, dezvoltă sau crează semnificaţii umane şi ajută astfel ca oamenii să ducă o viaţă semnificativă” (același de mai sus Traian Herseni).

          Deci iată unde s-ar încadra, în mare, poezia poetului Marin Beșcucă. Asta, dacă nu cumva intuiția mea asupra caracteristicilor poemelor sale e în gravă opoziție cu adevărul poetului, pe de-o parte, și/ sau cu legile puțin cunoscute mie ale exegezei literare, pe de altă parte.

          În fibra sa poetică, poetul Marin Beșcucă este un romantic al timpului nostru, dar care conviețuiește cu existențialistul. Ca romantic, poetul ni se dezvăluie exprimându-și sentimentele, sensibilitățile, aspiră la iubirea absolută, își asumă libertatea în raport cu regulile/ constrângerile estetice prezente la clasici. Iubirea aproapelui e o temă expresă sau indirectă a versurilor sale, aceasta căpătând relevanță în volumele „Scrisori către Gheorghe Pituț” (Oradea, 2001), „Haistru – Scrisori către fratele meu” (Oradea, 2015), „Scrisori către părintele Dan” (Oradea, 2014). În poemele acestor volume, aproapele – ales pe criteriul cunoașterii directe, al prețuirii – e confidentul sentimentelor, frământărilor, gândurilor, adesea dedicate acestuia în mod direct, prin persoana a doua: „tu, fratele meu,/ mi te-ai cioplit cumpănă,/ sângele tău mi se ascunde în venă/ și picură sonata durerii,/ auzi pic-pic-ul în minele/ fântână?…” („Sufletul, fântână de dureri”, din vol. „Haistru – Scrisori către fratele meu”).

          Erosul care consacră cuplul bărbat-femeie se constituie, la Marin Beșcucă, în roadă tomnatică – prin bogăția și pârga fructului ei – depozitată în volumele „Cucerirea iubirii” (Oradea, 2017) și „Medica, geneza suspinului ireversibil” (Oradea, 2018), ca să mă refer doar la volumele care fac trimitere expresă la temă (și) prin titlu. Iată cum rememorează Marin Beșcucă, osârditorul poet de azi al iubirii, în cheia metaforei, „drumul” spre o Ea cu identitatea dezvăluită în titlul volumului din care prelevez „proba”: „…drumul spre tine,/ uff!/ drumul spre tine/ mă clocote și-acum,/ ocoleam clipele de îndoială/ cu stoicism în tocmeală,/ străjeri din preistorii/ mi-amenințau intrarea cetății,/ căutam măști de fum/ împletite cu tandru suspin,/ pasul tremura/ la atingerea clipei/ întâlnirii de-ntâi…” („Drum”, din vol. „Medica, geneza suspinului ireversibil”).

          În poemele sale, romanticul Marin Beșcucă nu face abstracție de contextul existențial în care ființează, nu e pasiv la condiția sa umană, pe care o înfruntă cu toată ființa poetică. Asta însemnând că romanticul se interferează cu existențialistul. De altfel tema iubirii, care îl definește ca romantic, în înțelesul meu, pe poetul în cauză, e conținută (nuanțat) și de existențialism, fiindcă filozofia legată de acest concept îl include invariabil pe „celălalt”, asta vrând să însemne că „ființa umană este ființa-împreună” (cf. Heidegger). Iar lirismul poetului Marin Beșcucă conține ideea de „împreună” la modul absolut (vezi titlurile de volume deja inserate).

          Pe de altă parte, știm că existențialiștii au știrbit grav raportul ancestral al omului cu Dumnezeu. Deși nu-l neagă pe Dumnezeu, ei îl reduc doar la obiectul ironiei lor. În existențialismul său poetic, pe Marin Beșcucă însă trebuie numaidecât să-l separăm de aceștia. El e excepția care confirmă regulă. Dialogul său liric cu Dumnezeu este expresia cea mai înaltă a smereniei. Poemele sale sunt condiționate de celebrul dicton latin „Nihil sine Deo”. Iată și dovada, dintr-o rugăciune psalmică a sa: „…Doamne!/ stau în miez de noapte/ și plâng…/ aș vrea să dau mai mult,/ dar…/ Doamne, / mă știi!/ singur mi-ai vrut să duc/ mai departe împrumutul primit,/ și-l duc!/ ascult în mine fiece zbatere,/ mă strădui,/ în smirnă!/ să știu ce mă-ndrumi,/ aș vrea să te-aud,/ din șoapta ta să duc/ în prietenie!/ stropul de apă vie…/ nu șarpele,/ nu pasărea,/ omul din mine te strigă,/ și-n strigătul meu/ vreau putere să-mpart/ acelora ce nu pot cere,/ Doamne!” („Rugăciune”, din vol. „Haistru – Scrisoare către fratele meu”)

          Dar prin ce se deosebește totuși Marin Beșcucă de ceilalți componenți ai frontului poetic, de vreme ce am afirmat că îl „văd” în front fără uniformă, veșmântul care omogenizează?

          Mai întâi, forța, verva sa creatoare. Poetul care își dezvăluie și unele filiații dunărene (deduc asta vag din picurile de geografic scăpate în poemele sale), poartă caracteristicile majore ale fluviului care binecuvintează glia românului. E tumultuos în curgerea poetică precum Dunărea la Cazane, e vast în construct precum dimensiunile românești ale bătrânului Danubiu, e sondabil – în vibrațiile sale (lirice) de mare adâncime – doar cu „sonare” de anvergura celor care vor fi detectat vestigiile subacvatice ale podului lui Apolodor din Damasc de la Drobeta. Adesea, poetului acesta care scrie în ritmul în care respiră (a se vedea asta și pe Facebook) nu-i ajung cuvintele. O spune el însuși: „…cuvinte!/ mai multe cuvinte…/ cât mai multe cuvinte…/ strigam de sub povara unui vis” („Și curgerea s-a pornit” din vol. „Haistru – Scrisori către fratele meu”)

           Pentru eul poetic al lui Marin Beșcucă verbele la diateză reflexivă din limba română nu ajung, sunt (și ele) prea puține. De aceea poetul le convertește la funcția reflexivă, cu de la sine putere, pe cele consacrate la diateza activă sau pasivă, fără a aduce însă vreun prejudiciu înțelesului și sonorității lingvistice. E licența gramaticală pentru care a trebuit/ va trebui să-i înfrunte pe străjerii normelor morfologice consacrate. Iată câteva exemple: „dar nebunia cea mai frumoasă/ tot cuvântul se rămâne,/ poezia dă atâta bucurie…” („Aici e extazul”, din „Haistru – Scrisori către fratele meu”), sau: „te ieși din lumea mică/ iubirea mea ascunsă” („Dintre umbre se scot povești”, vol. „Scrisori către părintele Dan”), ori: „ mi-am făcut niște calcule/ pornind de la subparticula timpului,/ totul se este extrem de precis…” („Am să mor la minus infinit”, vol. „Scrisori către părintele Dan”).

          Apoi, poetul Marin Beșcucă e diferit de alți poeți din „frontul” acela cunoscut mie, prin ludicul său… „serios”, impregnat cu umor, cu satiric subtil: „uite brațul meu,/ ia-l de vâslă!/ piciorul, canoe!/ pârâul deceniului șase/ se-nfoaie…/ decibeli agasanți/ la concertul vulgarului/ din piața publică/ nu pot fi arestați,/ polițiștii s-au ascuns/ după pod!/ beți…/ avocatul poporului/ a pierdut acceleratul/ de șapte…/ mandate!” („Veranda”, vol. „Medica, geneza suspinului ireversibil”). Sau, a se observa asta, legat de profunzimile insondabile încă ale iubirii: „orice s-ar spune,/ știu prea bine teorema posteuclidiană/ a dimensiunii ascunsului,/ știu de ce s-a cerut un punct fix/ pentru a se demonstra răsturnarea pământului,/ știu mai toate demersurile freudiene,/ știu din Piaget, știu din Durkeime,/ știu din Tolstoi,/ ooo, Fiodor!/ măsor prin cuanta lui Coandă,/ știu din Herodot, mai cu seama Cantemir, dar cu iubirea,/ eheee…/ iubirea… aici s-ar trebui plecat/ de la întâi a fost cuvântul…/ apoi să storci sub călcâi păcatul originar/ și nimeni să nu arunce cu pietre…/ asta e clar,” („Să storci sub călcâi păcatul originar”, vol. „Scrisori către părintele Dan”).

          Dar… Dar ce lungesc eu vorba, când știu sigur că lungul vorbei mele e de întindere milimetrică, comparativ cu incomensurabilul univers poetic al poetului Marin Beșcucă! Hazardarea mea, aici, n-are nicio sămânță de orgoliu, ea nici nu trebuia să se întâmple. Dar câte lucruri de pe lumea aceasta… nu trebuiau să existe! Și fiindcă printre acestea s-a întâmplat, și din cauza mea, să fie ceva ce nu trebuia, poate că altcineva, cineva cu proprietatea cunoașterii asupra lucrurilor ce trebuie musai să se întâmple, se va întreba: „Chiar, ce-o fi oare cu poetul acesta, Marin Beșcucă? Nu cumva, unde-i fum e și… foc? (Dacă n-am fost explicit, „fumul” e, aici, umila mea întreprindere, iar „focul” e elementul prometeic care modelează cuvântul în inima-cuptor a poetului Marin Beșcucă.)

–––––––––––

Gheorghe PÂRLEA

20 noiembrie, 2018

 

Marin BEȘCUCĂ: Corneliu Coposu și noi, românii (5)

EPOPEEA ÎMPOTRIVA UITĂRII

… dar să întrerupem aceste efuziuni, pentru a intra în: EPOPEEA ÎMPOTRIVA UITĂRII !
pentru că, realmente am purtat o luptă de aproape doi ani până la a da la lumina tiparului și sufletelor românilor ULTIMUL INTERVIU. Însă nu pot și nu-mi pot ascunde că, toate eforturile s-au arătat a merita sacrificiile și încercările prin care am trecut, toate dând, într-un anume fel, valoare zbaterilor mele. Și cum DUMNEZEU mi s-a dezvăluit în deplinătatea existenței mele, tot EL Se rămâne Acela Care mi-a dat putere zbaterilor și încercărilor. Deci:
EPOPEEA ÎMPOTRIVA UITĂRII
… ziua înmormântării marelui dispărut mă obosi până la extenuare, drumul către casă părea o povară menită să-mi dea metabolismul peste cap. Eram copleșit de mulțimea aceea imensă, venită să-l conducă pe Corneliu COPOSU întru neuitare. Undeva, pe la Piața Universității, mulțimea se repezea către noi cu cu o ură respingătoare. Atunci am avut inspirația de a spune și altora: … noi suntem din provincie, am venit de la Slatina, și pentru că i-am luat Bătrânului ultimul interviu, am venit și acum să arătăm acolo măreția cu care Dumneavoastră, cei de aici, îl conduceți pe Bătrânul întru neuitare.
Efectul ?
Imediat am fost introduși în chiar mijlocul cordonului de apărare a cortegiului și am putut filma cum am vrut și ce am vrut. Mergeam în fața familiei regale și am remarcat sinceritatea cu care și Ana și Margareta îl urmau pe
etern regretatul dispărut. La un moment dat, cineva încercă să mă convingă că mulțimea venise să vadă familia regală și am ripostat:
… clipa nu ne dă voie să lăsăm gândurile și atenția să zboare altundeva decât înspre marele bărbat care urcă întru liniștea noastră, însă pentru asta e nevoie de puțină demnitate !
Efetul a fost de-a dreptul șocant, cruci mari curgeau pe piepturi, iar rușinea își făcea loc în roșul obrazului. Toate bune, până când, cineva a încercat să nu ne lase să ajungem la Belu: … sunt doar de la Slatina !(deci nu aveam față pentru organizatori !)… dar Tudor Albu, pe fază, renunță și ne dădu dreptul să ajungem noi acolo, și nu el. Nota zece Tudor Albu !… Ajungem în cele din urmă, furați de convoi dar și prin îndemânarea și prezența de spirit ale lui Mircea Rădulescu. Acolo, lucrurile încep să se precipite, iar mulțimea, imediat după pătrunderea sicriului în cimitir, trece în alt plan. Probabil că enoriașii Siminei lucraseră asiduu și inteligent. Totul se transfera în favoarea Regelui și Corneliu COPOSU se presară deja în uitare (ah,ce cruntă observație făceam în acel moment, lucrurile alunecând pe această pantă incredibil de accelerat, iar eu aveam să suport o serie de consecințe pe care am să le dezvolt pe larg în partea treia a epopeii) Sigur că acum, la rece, mi-i mai ușor să disec acest aspect, decât atunci, când unii n-au avut puterea să înțeleagă că ar fi putut ei să se lipsească de a fi martori ocular la pieritul sicriului în criptă, spre a ne lăsa pe noi să filmăm și această ultimă relație lumească de înaintea veritabilei transcenderi.
Mă rog, așa s-a vrut să se fie.
Numele lor ?
Nu merită interes într-o atari situație și poate că au înțeles acum că aceasta constituia aura cu care se cucerea un loc pe podium.
Ajunși acasă, imediat la probă !
Teama repetării greșelii din 18 octombrie îmi cerea predispoziția de infarct, dar nu, culorile erau perfecte, numai că filmul avea doar ceva peste o jumătate de oră. Torn pe viu montajul și a doua zi, completând cu două fragmente din interviul Bătrânului, dau în undă, pardon, în cablu, un reportaj denumit:
SIMBOL AL PERENITĂȚII ROMÂNILOR
Continue reading „Marin BEȘCUCĂ: Corneliu Coposu și noi, românii (5)”

Marin BEȘCUCĂ: Corneliu Coposu și noi, românii (4)

EPOPEEA ÎMPOTRIVA UITĂRII

… îmi revin auzindu-l pe Marcel, șoferul dat Zoli vorbind de farmecul unei vânători prin zăpada proaspăt căzută, despre rolul câinilor în vânătoare și despre cum cel ce se simte depășit, deși câine fiind, pleacă spre casă neținând cont de nimeni și de nimic.
Gândesc doar pentru mine: DUMNEZEU a lăsat câinele pe pământ spre a-i arăta omului cum trebuie să fie. Îl ascult pe Marcel și-l aud bucurându-se că el și destui alții au primit casă cu chirie într-un bloc al societății pentru care Zoli fusese blamat prin presa locală pentru că dăduse cu roșu, alb, și verde pe unul dintre pereți. Ei și ? el e maghiar și a folosi aceste culori, nu înseamnă pentru nimic în lume cum că ar fi mai puțin roman. Iar Zoli a fost întotdeauna un mare roman, mare de tot !
Zilele zboară, clipele muștruluindu-mă că tocmai acum trebuie să plec, lăsând baltă momentul apariției.
Care moment ?
Momentul îl voi încredința cuiva !
și l-am încredințat cuiva deosebit: ASOCIAȚIA JUDEȚEANĂ A FEMEILOR OLT !
Aici am găsit inima care să-mi încapă zbaterile, iar aceste zbateri și numai urmărite de doctorița Trăistaru și de Meda, și de Ilinca și vor purta aura bucuriei și am găsit o cale rezonabilă a cărei țintă nu se îndepărtează, ci se apropie cu pași iuți, tot mai iuți.Dar ghinioanele nu se lasă. După o despărțire rece, extreme de rece de un alt om providențial, Constantin Spak, duminică seara, sună nea Virgil: domnule Beșcucă, sunt Popescu, de la Craiova, de la tipografie, avem necaz – înghit – ne-ar mai trebui un rând de calcuri pentru ultimul fascicol, cum facem ?
O rezolv, mai rostesc și închid.
Sun la Carmen … asta e !… Nu-i nimic domnul Beșcucă, o rezolvăm, îmi asum o întârziere de o oră ?
Sun la Leonid și-I spun dandanaua … nu-I nimic, o rezolvăm.
Cine nu și-ar dori asemenea prieteni ?
La ora nouă eram cu calcurile-n mână. Îmi mai trebuia o mașină. Intră pe undă un om care tot timpul a fost alături de mine în tot ceea ce am însemnat: Costel Cototșman ! El îmi dă mașina, iar la ora patrusprezece a după-amiezei de luni, nici mișcările liceenilor nu m-au putut împiedica să dau ultima parte tiparului. Aveam să plec la Govora covârșit de așteptare, o așteptare cât toată viața mea de patruzeci de ani. Doi oameni am uitat să amintesc aici: Radu Ioniță și Nicușor Florescu. Ei mi l-au dat pe Mișu care de la slujindu-l pe fostul primvice al consiliului județean, avea să mă poarte pe mine și învățăturile lui Corneliu COPOSU. El, cândva trecut pe o listă preferențială de cumpărare a unui televizor color drept Mișu Șoferu, mă asculta acum cu sufletul la gură povestind despre Corneliu COPOSU.
…”această decorație nu mi-a fost acordată mie personal, Corneliu COPOSU, existând și eu în lumea românească, poate cu unele merite în lupta pentru democrație, cred că gestul semnifică o atenție acordată poporului roman și luptei pentru democrație și libertate pe care a desfășurat-o poporul roman și care nu este necunoscută în Occident; consider că acest prim gest al noului președinte francez nu mi s-a adresat numai mie, ci s-a adresat eroismului poporului roman care a dovedit că în lupta pentru democrație, pentru independență,, pentru reocuparea vechilor tradiții românești, s-a expus și a luptat mai mult decât oricare alt popor din categoria celor ocupate de URSS”
Și ca să te minunezi și mai mult, nea Mișule, ia fii atent ce scria acum câtva timp un om din Slatina, într-un ziar pentru al cărui stăpân lucrasem copios o bună bucată de Vreme: ”ar fi înfăptuit ori nu ceva pentru pasul înainte oamenii de afaceri slătineni reuniți acum în UGIR-1993, dar un lucru cert se profilează la orizont: finanțarea unei cărți pe care o va scrie marele scriitor de cartier, Marin Beșcucă, ce regretă și acum că n-a reușit să termine școala visurilor sale de mărire, Fane Gheorghiu … ăsta era imperativul județului nostru – cartea lui Beșcucă, volum ce s-ar adăuga altui volum de versuri lovit de nulitate și scos tot pe banii managerilor noștri duioși. Cine credeți că face acest apel pentru perpetuarea ideilor acestui om care spune că este bolnav de sindromul Corneliu COPOSU ? Tocmai domnul prefect Morlova care se lasă atât de ușor dus de nas de menestrelul ieftin, Beșcucă. Păcat! Iată ce spunea domnul Gheorghe Dobra referitor la acest aspect: domnul Beșcucă plânge pe la toate ușile și reușește să inducă probabil în eroare … Chiar și pe mine m-a înduioșat. Dacă el vrea să-și publice opera prin aceste metode, spunând că, este suferind și necăjit, dați-mi voie să vă spun că, în curând, își va pierde credibilitatea în fața oamenilor cu bani. Aceștia (și este vorba și de mine !) trebuie să consulte oameni de specialitate înainte de a scoate banul, altfel, sponsorizarea nu-și va atinge scopul ”…(Gazeta Oltului 445!)
Câtă ură, de unde Doamne atâta adunată, de unde ?
Ce era să fac ?
Am suferit mult, tare mult și m-am dus, într-un târziu, spre Umberto Eco: ”râsul este scopul omului, el îl îndepărtează pentru câteva clipe pe omul simplu de spaimă. Legea se impune prin spaimă, al cărui nume adevărat este frica de DUMNEZEU.”
Nu-i așa că era minunat ?
Până și ziarul la care lucram mi-a turnat Cucuta, un mereu nesătul, înfrigurat și puțin mai mult rătăcit decât o nenorocire ce-l prididea, scuipase într-un gest ce s-ar fi voit a fi o încercare de a scoate luminii ultimele spuse ale lui Corneliu COPOSU. Și numai prin acest gest și puterea a demonstrat că, odată ajuns acolo, omenia nu trebuie lepădată. A strâns din dinți, până la a-I sparge și a apelat în continuu în favoarea mea. Știa că am intenții bune și începuse a mă cunoaște mai bine, discuțiile noastre se dezveleau precum roua dimineții. Încercările sale de a rămâne un om obișnuit al cetății i-au dat noblețea, iar loviturile mereu sub centură, chiar dacă l-au descumpănit, nu l-au făcut cu nimic să-și piardă din demnitate și la Florea Morlova era destulă !
și m-aș duce spre un proverb American: ”continuă să ai încredere oarbă în ceea ce faci !” sau, spre dumnezeitul Shakespeare: ”meritul e cerșetor, iar nimicul plutește în măreție !”

– va urma –

————————————-
Marin BEȘCUCĂ

14 iunie, 2018

Marin BEȘCUCĂ: Corneliu Coposu și noi, românii (2-3)

EPOPEE ÎMPOTRIVA UITĂRII

… da, învățăturile lui Corneliu COPOSU !
Păi cum altfel am putea percepe spusele unui om care își trage seva dintr-o familie de români transilvăneni care numără nouă protopopi în familie, dinspre partea mamei și șase dinspre tată, crescut într-o casă pe ai cărei pereți luminau chipurile unor mari voievozi români, ca să nu mai vorbim de cei peste unsprezece ani petrecuți sub privirile, respirația și cugetul unui om al cărui nume, pronunțându-l, sigur trezești emoția întregii istorii românești:
IULIU MANIU !
Dar timpurile venite peste noi, nu prea vor să semene de loc imagini dorite și proslăvite de marele bărbat. Într-o toamnă în care am fi putut avea o cale mai facilă spre întâmpinarea iernii, care de prea mulți ani ne bagă în sperieți, ne vedem nevoiți să contemplăm niște vremuri ale negăsirii, în care rolul de călăuză și l-a asumat întâmplarea și încă fără rezerve. Aerul de mistic malformează experimentele, iar socialul nu simte privirea de îngăduință cu care DUMNEZEU se presară peste zbaterile tot mai puerile și tot mai sterpe, de care suntem în stare.
Mă rog, poate atâta putem !
Cum să zici altceva când copii de-ai noștri au ieșit în
stradă luptând contra învățăturii, iar frica de a nu pieri precum alții sub furia minerilor, i-a terminat pe potențații vremii să accepte să accepte lenea ca rang al viitorului, cum ? De acolo, din mormânturile cerești, Corneliu COPOSU se face a nu accepta soarta căzută asupra nației noastre precum plumbul în poezia bacoviană.
… ” suntem un popor miraculos care comparat cu alte popoare supuse acelorași vicisitudini, ar fi dispărut din istorie, noi însă am rezistat și vom rezista și în viitor, pentru că am trecut prin atâtea împrejurări grele, încât nu mai există greutăți pe care să nu le mai putem surmonta, de aceea încrederea și intuiția poporului roman mă determină să trag concluzia că avem bune speranțe că într-un viitor apropiat ne vom redresa și ne vom intra în normalitate”
Așadar, suntem în 14 de octombrie și este ora 20,30 când m-am așezat să scriu aceste pagini. Suntem foarte aproape de doi ani de când intram în casa Bătrânului și tot aproape la doi ani de la etern regretata sa dispariție, N-am putut lipi nimic în ULTIMUL INTERVIU, deși, atâtea s-au întâmplat și asta în primul rând se datorește lui nea Ducu Iovu care nu s-a lăsat până ce nu m-a convins că aceea trebuie să rămână neatinsă, chiar dacă evenimentele ulterioare au creat atâtea și atâtea … ”mai bine scrii o alta, dar asta las-o așa, e păcat să- adaugi un altceva, las-o așa !”
Și așa am lăsat-o, dar nu puteam să tac față de problemele care au lovit încercarea mea de a o da Luminii, nu puteam, și așa a apărut acest ADAGIO, mai ales că ruptura nu contenea, și-mi dădeam seama că toată lumea lovește cu izbituri nesimțitoare tentativa de a oferi românilor spusele Btrânului.
Întâmplarea face ca să scriu tot la Govora, Govora intrând în metabolismul scrierilor mele ca unda ce mă leagă de vrerea lui DUMNEZEU. Iar dacă aș repeta și acum despre cum simt șuvoiul empatic al Simfoniei Dunării și al balsamului florilor de tei, nu-mi pot permite să scap din ADAGIO alte două repere: Slatina, cu al cărei spirit de apartenență la lumea bună îmi place să mă confund, primul, iar al doilea, Govora Băi, ca Lumina prin care DUMNEZEU mi s-a dăruit mie și mă îndeamnă să-i urmez Calea …
Emoția mă gâtuia !
Strânsesem mâinile lui Virgil Popescu de să ne rupem oasele palmei. Aproape că nu-mi venea să mă despart de acest om, pe care tot DUMNEZEU mi-l scosese în cale. Am urcat în mașină fără să-mi iau ochii de la acest om care nu voia să plece, rămânând în ușă spre a-mi însoți plecarea. Ne-am mai privit o dată, apoi l-am văzut dispărând după ușile impunătoare. Am închis ochii pentru a ascunde înșiroirea de lacrimi. Pleoapele-mi ardeau și glasul îmi tremura a suspin.
În sfârșit, ULTIMUL INTERVIU întrase la tipar !
De acum puteam să mor, nimeni și pentru nimic în lume nu-l mai putea opri să ajungă la sufletele românilor.
Imagini de vis mi se succedau prin retina arsă și ea sub fierberea lacrimilor acolo sechestrate.
…”sigur că am un mesaj pe care-l adresez chiar cu riscul de a nu fi recepționat cu căldura și cu sinceritatea cu care îl adresez: rog locuitorii județului și pe tele-ascultătorii postului dumneavoastră, ca în primul rând să-și exercite obligația și dreptul de vot, să aibe în vedere nu numai prezentul malefic, ci viitorul României, viitorul copiilor și al nepoților lor, să participe la vot și cu ajutorul acestuia să determine o alternativă de guvernare care să reașeze România pe făgașul tradițional al vechilor deprinderi, al vechilor obiceiuri românești și să participe alături de noi la refacerea țării și la reașezarea ei pe drumul care va duce la normalizare și la o bunăstare la care avem dreptul să nădăjduim și datorită condițiilor specifice țării noastre și datorită calității poporului roman”

-va urma-

 

Partea a III-a

… am deschis ochii, lăsându-mă orbit de soarele ce parcă înțelegea și el profunzimea momentului. Mihai, șoferul, îmi respecta starea și doar mă privea din când în când, se știa și el participant de acum la marea încercare, și cât timp trecuse de la acea zi de 18 octombrie 1995, cât timp …
Fulgerător mi se șerpuiau clipe prin fața ochilor amintind de această luptă cu refuzul de a se da linie verde ieșitului la lumină. Mă revedeam în convoiul acela neterminabil și resimțeam privirea aceea a lui Valentin pe al cărui umăr apăsa sicriul purtând greutatea veacului pe care ne pregăteam să-l debordăm. El, Valentin, avusese menirea ca, într-un moment dumnezeit, să aibă sclipirea aceea de mândrie prin care să înțeleagă cât de mult ar însemna o întâlnire cu Bătrânul pentru oamenii Oltului. Nu ne gândeam mai departe, nu, dar voiam să-l aducem în ceea ce țara percepuse ca orașul roșu, județul roșu. El, Valentin Argeșanu, îmi apărea acum în imagine sub dârzenia cu care se luptase atâția ani cu oamenii care-n multe împrejurări îl primiseră cu ură și cu răutate. El, Valentin Argeșeanu, era, pentru mine, acel om providențial fără de care ULTIMUL INTERVIU nu s-ar fi produs, fără de care, românul n-ar fi avut ocazia să analizeze cum secolul douăzeci nu l-a îngenuncheat pe Corneliu COPOSU nici măcar în pragul morții. Luciditatea și discernământul, claritatea și coerența discursului aveau darul să arate țării și nației, cum marii bărbați ne sunt dați de DUMNEZEU, iar noi nu-i putem percepe ca atare, decât când DUMNEZEU ni-I ia întru Slava Sa, dar și întru slava nației pe care au slujit-o !
Când îi telefonasem lui Virgi Popescu, încă nu avusesem totul gata exclusive pentru tipar. În ceea ce privește negocierea propriu-zisă, aveam o anume reticență pentru că în mintea mea lucrurile mari nu trebuie să facă loc târguielii, iar ULTIMUL INTERVIU nu trebuia nici pe departe să conducă spre așa ceva, chiar dacă în istoria sa de doi ani, aproape, trecuse prin atâtea, încât nici măcar mie nu-mi venea să-mi cred că mai este posibil să-l duc spre sufletul de român.
Trebuia să pregătesc matrițele din calc și, uimit, m-am izbit de refuzul Mirelei care practic dădea cu piciorul unei munci pe care numai ea știa cum o făcusem. Rămas
încremenit cu receptorul în mână, nu-mi dădeam seama că lucrurile așa au și ele o ursită, și că, nu mă pot lăsa învins de micimea care la tot pasul îmi ieșea în față.
În fine, Mirela reprezenta din acel moment un capitol încheiat definitive. Și câte mai aveam de făcut treceau acum în disponibilitățile sufletești ale lui Carmen. Eram în biroul lui Leonid Moisiu și ne uitam cu toții, unul la altul, dar înțelegeam din privirile lor cum nu există loc de pas înapoi. Și primarul Gheorghe Păunescu și viceprimarii Tița și Albu ne îngăduiau să mergem pe această cale, parcă vroind cu orice preț să arate că ULTIMUL INTERVIU a fost dat să fie al Slatinei, dar că și ei, puterea Slatinei, își înțeleg rolul de a ajuta la a-l da țării întregi. Nici măcar intimitatea corecturii unor lucrări de concurs ocupare post nu s-a opus lucrului nostru și calculatorul scotea pagină după pagină, sub ochii lui Leonid Moisiu, și sub mânuirea lui Carmen, pe care tot DUMNEZEU mi-o adusese întâmpinare. A trebuit să treacă destul timp până ce să terminăm și nici măcar un miting de protest al sindicatelor nu ne-a putut împiedica să ajungem la Craiova. Și, uite-așa, Craiova avea să se insinueze între elementele de raportare a făptuirilor mele scriitoricești.
La fel Virgil Popescu !
Mihai, l-am întrebat, la un moment dat pe șoferul ce-mi
Respectase cu sfințenie tăcerea, realizezi că ai devenit o parte în tot ceea ce însemnează apariția acestei cărți ?
”Cum să nu, îmi răspundea cu tremur în glas, am citit și din Lumina nelumescului, iar acum abia aștept să o citesc și pe aceasta. Poate că este prea mult pentru mine să mă consider parte a făptuirilor dumneavoastră, dar dacă ați zis-o, accept cu plăcere și cu mărinimie.” Și se pierdu în controlul mersului fără să mai scoată un cuvânt.
Priveam către el și-l vedeam pe Gheorghe Edu, șeful lui, și omul care-mi devenise parte de metabolism printr-o prietenie nedisimulată, dezinteresată și curată ca seninul unei dimineți înnorate. El, Gheorghe Edu, susținuse cel mai mult să nu mă dau înapoi. El mă ajutase să trec peste refuzul lui Valentin de a-mi accepta adeziunea de intrare cu drepturi depline în partidul țărăniștilor. Motivul refuzului? Culmea, fusesem cândva student la Ștefan Gheorghiu și asta atârna prea mult în dauna intereselor partidului !
”Și eu am fost comunist douăzeci de ani și nu trebuie să fim refractari față de oamenii care vor să vină la noi – îmi sunau în timpane vorbele lui Mircea Ciumara – noi vrem să ținem oamenii lângă noi, să nu condamnăm omul, ci faptele lui ”
Poate că meritam așa ceva, poate, și ca să fiu cinstit până la capăt, pe undeva, prin apropierea parlamentarelor, când scandalul listelor era peste tot în toi, îi zisesem deputatului că m-aș încumeta să fac pasul și poate că aș fi adunat, prin ceea ce am făcut, destulă zestre, dar răspunsul lui m-a biciuit aspru și tăios:
”… știu ce ai făcut și nu te contrazic, dar locul tău e după 2000 încolo !”
Continue reading „Marin BEȘCUCĂ: Corneliu Coposu și noi, românii (2-3)”

Marin BEŞCUCĂ: Corneliu COPOSU – Ultimul interviu

Corneliu COPOSU şi Marin BEŞCUCĂ

 

Era un 18 de octombrie a lui 1995, când m-am conectat înălțimii unui așezământ în interiorul căruia se vorbea mai mult în șoapte.

– Domnul Președinte o să mai întârzie puțin, pentru că a lucrat toată noaptea și vă cere îngăduința de a-i ierta întârzierea.

Nu e drept să fiu șocat de o astfel de exprimare ?

Ba era !

Cine eram eu, un nimeni care din obscuritatea provinciei, prin zbaterea efectivă a deputatul țărănist de Olt, Valentin Argeșanu, intram într-o casă care după atâtea devastări minerești, purta o nespusă măreție. Mobilă veche, un mic tablou al Papei, un colț de bibliotecă înțesat, câteva fotolii cam de vârsta stăpânilor, o măsuță probabilă martora atâtor întâlniri, telefon, o combină muzicală bună, sufrageria asupra căreia ochii nu căutau să se oprească, iar în peretele cu biblioteca o pendulă care, după ce aveam să realizez filmul, aveam să-mi dau seama de sumbritatea și cinismul zbaterilor ei în lupta cu timpul.

Sora Președintelui, Rodica, ne-a servit cu o cafea, iar discușiile au decurs fără noimă, până la venirea Omului.

Era trecut de douăsprezece și jumătate, când îl auzirăm venind pe micul hol ce făcea legăturaîntre cele două dormitoare și salonul în care ne aflam.Se deschise ușa, și apăru… un bătrân atât de simplu, după vorbă după port !

– Ce vreți voi ? (întrebarea aceasta era legătura cu poezia ce ne lega de secolul trecut și negrul istoriei deopotrivă). Bine ați venit pe la mine și să-mi iertați că v-am făcut să mă așteptați, dar trebuie să știți că eu numai noaptea găsesc liniștea necesară să mă aplec asupra lucrului cu cartea, și numai de-aia îmi permit să mai odihnesc ceva ziua. E, ia să-mi ziceți ce vreți voi de la mine de-ați bătut atâta cale de drum !?

Ce era să mai zic ? Istoria mă cuprinsese și misia a cărei apăsare o simțeam, (dar fără să intuiesc măcar că aveam să iau ultimul interviu acestui Bărbat care se căznea să țină țara pe umerii săi obosiți de atâta istorie) parcă-mi deveni sfetnic:

– Domnule Președinte, am venit la dumneavoastră pentru ca împreună să facem un reportaj pentru istorie, mai ales că mi se pare mie că nici acum nu spunem prea multe copiilor noștri și tare mi-i teamă că nu prea știm ce să le spunem. Aș fi vrut să știu cam cât timp ne puneți la dispoziție pentru că am înțeles, că nu avem prea mult timp … la ora două, ni s-a spus, și am arătat spre consilierul său Ion (Ionuț) Gherasim … știm că la două aveți o întâlnire la sediu, intră omul arătat de mine cu degetul …

– Lasă-i domnule, că ei pot să mai aștepte, omul ăsta a venit atât de departe să stea de vorbă cu mine și voi … Uite ce e, se întoarse către mine, eu pot să stau de vorbă cu dumneavoastră și zece ore numai să văd ce vreți să mă întrebați.

– Domnule Președinte, repet, cu respectul cuvenit, am venit ca împreună să facem un reportaj pentru istorie și vă rog să-mi acordați încrederea că voi reuși acest lucru.

În momentul acela și-a schimbat poziția în fotoliu și ochii săi mari, care se desfătaseră destui ani cu chipul lui Maniu, se revărsară asupra mea și în acel moment flacăra clipei îmi dădu convingerea că fluidul s-a creat. Eram sigur deja că istoria va face loc încercării mele, iar eu trebuia să-mi adun gândurile din seva existenței românești pentru a scoate cât mai multe aspecte din analiza unui secol căruia el, Corneliu COPOSU, îi fusese martor și actor șaptezeci și nouă de ani.

Și iată testamentul istoric încredințat mie de Corneliu COPOSU, această chintesență a demnității românești:

… învățături pentru timpul prezent !!

… fă ceva pozitiv ! oricât de modest sau de neînsemnat este ceea ce faci, fă-o în fiecare zi ! ne tot spunea Ion RAȚIU, fie-i memoria mereu vie !… iar eu fac ceva pozitiv, vi-l aduc pe Corneliu COPOSU …

Marin BEŞCUCĂ: Cum ar arăta o radiografie a societății românești în momentul discuției făcută cu omul politic, de talie națională, Corneliu COPOSU ?

Corneliu COPOSU: Da, mai întâi vreau să transmit teleascultătorilor dumneavoastră cele mai bune sentimente și preocuparea noastră pentru ca ei și Țara Românească să depășească impasul grav economic, să ajungem la o normalitate și la un nivel cât mai aproape de ceea ce ar trebui să însemne la ora actuală economia românească. Din păcate, ceea ce trebuie din primul moment este că situația din țara noastră este din punct de vedere economic, catastrofală. Bogăția nemaipomenită a țării mai anihilează din consecințele dramatice și dezastruoase pe care poporul român trebuie să le suporte de pe urma unei guvernări incapabile care vreme de aproape șase ani de la Revoluție încoace nu a făcut altceva decât să-și menajeze propria ei agonie guvernamentală. Sigur că atunci când te adresezi unor telespectatori care sunt avizi să cunoască realitatea țării, ai obligația de a fi sincer, de a nu ocoli adevărul, de a nu încerca să păcălești lumea, așa cum ne-am obișnuit în ultimii șase ani. Situația este dramatică, pentru că noi, românii, care ar trebui să ne găsim cel puțin în fruntea țărilor foste comuniste, dacă nu la nivelul țărilor europene avansate, fiind a doua țară bogată din Europa, după Franța imediat, din toate punctele de vedere – avem resurse, avem materii prime, avem bogății care ne-ar îndreptăți să râvnim la standardul țărilor din Vest. Din păcate, suntem în urma Albaniei ! … lucru care sigur că nu se potrivește nici cu situația pe care ar trebui să o aibe România în momentul de față. Eu n-aș putea să trag o concluzie negativă aruncând EXCLUSIV în spatele guvernanților nenorocirea care s-a abătut asupra poporului român; sigur că sunt și alte motive obiective:

– sunt cei 45 de ani de comunism care au lăsat amprente ce nu se șterg așa ușor;

– avem două generații, dacă nu trei, crescute în mentalitatea comunistă și foarte greu de recuperat pentru o lume normală care este așezată de DUMNEZEU și de împrejurările care sunt, la răscrucea istorică dintre competițiile permanente ale marilor puteri.

Sigur că toate acestea au consecințe directe asupra poporului român, dar pentru ca să nu închei răspunsul la această întrebare cu o concluzie negativă, eu am și am avut întotdeauna o ÎNCREDERE DESĂVÂRŞITĂ ÎN INTUIȚIA POPORULUI ROMÂN !… care DEȘI NEINFORMAT, TOTDEAUNA ÎN MOMENTELE CRUCIALE POPORUL ROMÂN A ȘTIUT SĂ ALEAGĂ DRUMUL CEL BUN!

Sunt convins că și de această dată, intuiția aceasta ne va ajuta să ne strecurăm pe sub furcile caudine ale tuturor întâmplărilor dezastruoase pentru Europa.SUNTEM UN POPOR MIRACULOS !… care, comparat cu alte popoare, supuse acelorași vicisitudini, ar fi dispărut din istorie. Noi am rezistat și vom rezista și în viitor pentru că am trecut prin atâtea împrejurări grele, încât nu mai există greutăți pe care să nu le mai putem surmonta. De aceea, încrederea în intuiția poporului român mă determină să trag concluzia că avem bune speranțe că într-un viitor apropiat ne vom redresa și vom intra în normalitate.

M.B.: V-aș ruga să accentuați locul ce-l ocupă România în concertul european nu numai din punct de vedere economic, deoarece sunt și celelalte planuri, social, politic, cultural …

C.C.: Importanța deosebită pe care o are în prezent România este determinată tocmai de poziția ei geografică. Aici, noi, din fericire, suntem o oază de relativă liniște. Această liniște după care tânjește toată lumea politică ar vrea să o prelungească să o eternizeze, se datorește poate, poate zic, pentru că nu s-au făcut analizele politice ale împrejurărilor pe care le străbatem, se datorește, poate zic, și caracterului poporului nostru. Într-o lume învolburată în care există la fiece pas butoaie de pulbere gata de explozie, noi reprezentăm un factor de stabilitate. Ați văzut la dreapta și la stânga noastră, în vechea Iugoslavie sunt în plină desfășurare conflictele întemeiate pe diversiuunea confesională, pe diversiunea etnică, pe un prost aranjament de la sfâșitul Întâiului Război Mondial și fiecare popor caută să-și afirme o independență care simte că i-a fost călcată în picioare de către vecinii săi. Așa s-a ajuns la desființarea unui stat care ar fi trebuit să lege prin solidaritate slavă popoarele din S-E Europei. Din punctul ăsta de vedere, România reprezintă un factor de stabilitate în Balcani, pentru că atâta vreme cât noi rezistăm pe o poziție neutră și avem o armată suficient de puternică să-și impună punctul de vedere al guvernului nostru, atâta vreme cât avem certitudinea că în Balcani nu se va întâmpla nimic. Dacă pierdem controlul organizaţiilor politico-militare din Balcani însemnează că S-E Europei intră în flăcări. Noi sperăm că vom fi factorul de stabilitate care va asigura liniștea în Balcani. Pentru acest motiv a fost invitat domnul Iliescu la Clinton, pentru acest motiv se depun eforturi ca acest factor de stabilitate să nu fie diminuat, să nu fie afectat cu nimic, pentru ca pornind de la un punct fix să putem construi în jurul unei oaze de liniște situația normalizată în Balcanii care sunt în fierbere.

Acum mai există două puncte vulnerabile în S-E Europei: problema Macedoniei și problema Skoplije. Se speră că vor fi aranjate fără ca să izbucnească nici într-o parte, nici în alta. Sunt suficiente conflictele care sunt între bosniaci, între sârbi, între croați, între sloveni, între slovaci. Toate aceste conflicte de natură etnică, politică, religioasă, administrativă, sigur că pot fi îndreptate spre un aranjament cu caracter politic dacă există bunăvoință, dacă există înțelegere. Din punctul ăsta de vedere România reprezintă un factor decisiv ! De aceea ni se face curte, ca să vorbim în limbaj familial, de aceea ni se dă atenție, nu de dragul nostru !… de dragul nostru Occidentul, așa cum a arătat de multe ori în istorie, ne-ar putea lăsa să murim de foame, sau să fim călcați de nu știu care interese străine de istoria noastră. Dar în momentul în care o țară prezintă interes pentru politica marilor puteri, beneficiază de o atenție deosebită. Totul depinde dacă guvernanții noștri vor ști să exploateze în folosul țării acest moment decisiv de care depinde viitorul organizării păcii în S-E Europei și în Balcani. De aceea eu zic că România are obligația ca în plan extern să se mențină în poziția de oază de pace și de liniște în Balcani și în S-E Europei. Și pe de altă parte, să caute umbrela protectoare a instituțiilor atlantice pentru a asigura independența, suveranitatea și integritatea țării. Vorbind de integritate, și nu în paranteză !! … trebuie să subliniez că România nu beneficiază de integritatea teritoriului asigurat de granițele etnice ale poporului român, o parte din țara noastră, incontestabil românească !! … Basarabia, Herța, Hotinul, insulițele din Dunăre și Insula Șerpilor ne-au fost luate cu hapca !… Sigur că deocamdată noi nu avem nici condițiile, nici forța ca să recuperăm aceste teritorii naționale din moși strămoși, dar … NU NE ESTE PERMIS, NICI NOUĂ, NICI GENERAȚIILOR VIITOARE SĂ RENUNȚĂM CA ACESTE TERITORII SĂ REVINĂ LA PATRIA MAMĂ, ROMÂNIA !… Dacă generația noastră nu va putea realiza reintegrarea teritoriului generației Unirii, atunci rămâne ca urmașii noștri să-și pună ca principal obiectiv al vieții și activității lor reîntregirea țării. NOI NU PUTEM RENUNȚA NICIODATĂ LA TERITORIILE ROMÂNEȘTI CARE NE-AU FOST RĂPITE PRIN AMENINȚĂRI MILITARE ȘI CARE FAC PARTE DIN TRUPUL ȚĂRII, DIN VALORILE NOASTRE NAȚIONALE !!… ROMÂNIA NU ESTE ÎNTREAGĂ NICI FĂRĂ TRANSILVANIA, NICI FĂRĂ BASARABIA ȘI NOI NICIODATĂ NU VOM FI LINIȘTIȚI PÂNĂ CE ROMÂNIA NU SE VA REFACE ÎN FRONTIERELE ETNICE ALE POPORULUI ROMÂN ! Și noi nu avem dreptul să fim liniștiți până când țara noastră se va reface între frontierele pe care le arată extinderea etnică a poporului român !

– Și dacă mi-ați permite, am intervenit, nu avem nici dreptul să ne lăsăm copii să uite aceste lucruri.

– Sigur !… am spus-o, că dacă noi nu vom fi în stare, avem exemplul strămoșilor noștri din Transilvania care vreme de 1000 de ani au lăsat din generație în generație MANDAT TESTAMENTAR pentru UNIREA ROMÂNILOR !!… Și noi trebuie, dacă nu suntem în stare noi înșine, să lăsăm mandat testamentar generațiilor care vin că prima obligație este REÎNTREGIREA ȚĂRII !

M.B.: Și dacă tot suntem aici, considerați intrarea în NATO și în celelalte structuri europene ca fiind hotărâtoare pentru definitivarea statutului de stat democratic și de drept pentru România ?

C.C.: Absolut indispensabilă !

Noi trebuie să ne căutăm protecția integrității, a independenței noastre naționale sub umbrela protectoare a unor state puternice. Cine ne amenință pe noi ?America ? Franța ? Țările occidentale ? Nimeni din toate astea, iar țărișoarele astea mici care ar revendica și în ceea ce privește forța lor, și în ceea ce privește pretențiile lor, pentru a ne apăra de ei n-avem nevoie de nicio protecție. Armata noastră și entuziasmul românesc sunt suficiente pentru a le tăia orice fel de elan pofticios în ce privește teritoriul României. Noi avem nevoie de protecție pentru a ne apăra de niște amenințări veninde din partea unor puteri cărăra să nu le facem față. De aceea este obligatorie integrarea noastră în NATO, pentru că la adăpostul NATO să ne putem dezvolta în conformitate cu destinul pe care-l are Țara Românească. Deci, orice fel de tendință de a ne abate de la drumul nostru de integrare europeană în forțele Pactulu Atlantic ESTE O CRIMĂ ÎMPOTRIVA NAȚIUNII !… Sunt oameni și partide care militează și acum pentru o apropiere de Rusia. CATASTROFALĂ DUPĂ PĂREREA NOASTRĂ !!… Mai întâi a fost vorba de Panortodoxia dirijată de Kremlin, după aceea Panslavismul cu ajutorul căruia au vrut să pună mâna pe tot S-E Europei, după aceea a fost acest comunism dezastruos și cu drapelul roșu au vrut din nou să stăpânească tot ce puteau ciupi din Europa, cât mai adânc în interiorul ei, și acum, până la urmă s-au găsit a fi purtătorii de drapel ai creștinismului, și-n numele creștinismului vor să ne salveze. Noi renunțăm la apărarea creștinismului făcută de Mitropolia sau Patriarhia de la Moscova, renunțăm la orice protecție asigurată de Federația Rusă, VREM SĂ FIM NOI ÎNȘINE LA NOI ACASĂ !!… și mai vrem ca în treburile noastre interne să nu se amestece nu micile, marile puteri care întotdeauna au urmărit și urmăresc doar propriile interese. De aceea, indiferent că Moscova vine îmbrăcată în drapel roșu, ori cu Sfânta Cruce Panortodoxă, ori cu principiul de mult depășit al Panslavismului,NU NE INTERESEAZĂ !! … sunt la fel de periculoase pentru viitorul nostru !… și aici, îmi permit să fac o paranteză :

în 1940, când în urma unui ultimatum sovietic am fost forțați să cedăm parte din teritoriul țării, teritoriul de peste Prut, am făcut o declarație foarte riscantă, se găsește consemnată în ziarele vremii, că:

atâta vreme cât va exista Uniunea Sovietică, independența și suveranitatea României vor fi într-un permanent pericol și că sper că voi ajunge să văd prăbușit acest colos cu picioare din lut care se numește Uniunea Sovietică !

Sigur că a trecut foarte multă vreme și am suportat foarte multe suferințe, dar totuși până la urmă am văzut prăbușirea colosului. Sigur că asta nu înseamnă nimic încă, fiindcă locul lui vrea să-l preia acum, ca un jandarm, Federația Rusă, care prezintă același pericol pentru suveranitatea națională, cum l-a prezentat de-a lungul vremii mai întâi teoria Panslavistă, Panortodoxistă și apoi comunistă. Noi, sigur că, țară mică fiind și având în coasta noastră un popor de 250 de milioane de locuitori, trebuie să ducem o politică cuminte, de înțelegere cu vecinii noștri, dar această înțelegere nu trebuie să ducă nici la UMILIREA POPORULUI ROMÂN, nici la acceptarea unei vasalități pe care poporul român n-a suportat-o niciodată și s-a scuturat de ea în momentul oportun pe care i l-a oferit istoria. Noi sperăm că nu vom mai fi vasalii rușilor sub nicio formă s-ar prezenta, după cum sperăm că nu vom fi vasalii niciunuia dintre vecinii noștri care și-ar îndrepta privirile pofticioase spre teritoriul nostru. Noi sperăm că vom putea duce o politică independentă la nivelul și pe meritul poporului român pentru că poporul român CARE A ȘTIUT SĂ SE STRECOARE PRIN VICISITUDINILE ISTORIEI ȘI SĂ SUPRAVIEȚUIASCĂ UNOR PERMANENTE PRIMEJDII DE ANIHILARE, VA ȘTI ȘI DE ACUM ÎNAINTE SĂ ÎȘI DUCĂ O POLITICĂ SĂNĂTOASĂ ȘI IZBĂVITOARE PENTRU VIITORUL ȚĂRII.

Vreau să menționez aici o chestiune care m-a umplut de mândrie; acum zece ani am citit o carte franceză, datorată unui membru al Academiei Franceze, Lucienne Forte, care se numea Les peoples romantiques și care împărțea lumea din antichitate și până în zilele noastre în două categorii, în popoare romantice și în popoare politice, realiste. Am avut plăcerea să constat că poporul român este considerat un popor realist, cu un puternic simț politic !

Argumentul ?

În vreme ce marea și puternica Germania, imperiul cel mai puternic al Europei, la sfârşitul Primului Război Mondial nu a reușit să își facă unificarea teritorială, un biet stat ca România, care avea la ora aceea 15 milioane de locuitori, a reușit să-și aroge această performanță… datorită cărui fapt ?

Datorită intuiției sale politice !… și am văzut acolo citat ca exemplu de cumințenie politică și de simț realist, testamentul lui Ștefan Cel Mare, publicat în întregime ! … UITE O DOVADĂ A INTUIȚIEI POLITICE ȘI A CARACTERULUI DE POPOR REALIST, ALE POPORULUI ROMÂN !

Sigur că am fost foarte mândru, chiar flatat de această subliniere. Și într-adevăr, poporul român, care nu se poate spune că este un popor cult și nici instruit, comparat cu alte state occidentale, este UN POPOR REALIST !!

Suntem în urma lor !

Nu-i nimic, le vom ajunge, dar intuiția noastră politică ce ne-a făcut să supraviețuim aici vreme de 2000 de ani, în vâltoarea tuturor evenimentelor, este nu numai recunoscută, dar este demonstrată în mod științific într-o carte de rezonanță, carte a cărui lectură mi-a confirmat și mi-a întărit entuziasmul și ÎNCREDEREA ABSOLUTĂ în viitorul poporului român !

M.B.: Domnule Președinte Corneliu COPOSU, din fragedă tinerețe v-ați legat metabolic am putea spune, de nobilele idealuri ale național-țărănismului; ba mai mult, pe întreg parcursul vieții dumneavoastră de până acum nu v-ați îndepărtat nicio clipă de aceste înălțătoare simțăminte. Pornind de la aspectul că în momentul vizionării acestui interviu se vor afla copii și tineri, v-aș ruga respectuos a ne prezenta cum de se face că la dumneavoastră nu numai că a existat consecvența atașamentului, dar tot timpul ați adus adăugiri care, dacă vreți, și numai în acești ultimi ani au căpătat o audiență de largă reprezentare, și de-mi îngăduiți un complementar, ce ar trebui să știe un tânăr înainte de a adera la o orientare politică anume ?

C.C.: Pot să vă spun că am avut o situație specială, oarecum norocoasă, m-am născut într-o casă de români cu o veche tradiție românească și-mi aduc aminte din prima copilărie, că pe pereții casei în care m-am născut și în care am trăit, am văzut o serie de figuri necunoscute inițial, dar pe care cu timpul le-am învățat: Mihai Viteazul, Avram Iancu, Horea, Cloșca, Crișan alături de figurile care reprezentau la vremea aceea politica activă a națiunii române din Transilvania. Aici nu trebuie să uitați că m-am născut în străinătate !!… pe vremea aceea Transilvania era ocupată de Imperiul Austro-Ungar. Această tradiție de luptă care s-a permanentizat vreme de 900 de ani în Transilvania, sigur că a lăsat amprente. În familiile românești patriotismul, care nu era unul de tarabă, care nu se manifesta public, era o lipsă de decență să spui că ești un bun român, sau patriot … erai născut bun român, erai născut patriot și erai destinat ca acest patriotism să-l duci până la capăt, să-l duci până la ultima clipă a vieții tale, chiar dacă era necesar sacrificiul vieții pentru un ideal pe care l-ai moștenit.IDEALUL MOȘTENIT PÂNĂ LA 1918 ERA UNIREA !!Toți bătrânii noștri au murit de dorul UNIRII, și toți au lăsat generațiilor următoare testamentul care era primul obiectiv al fiecărui copil de când se năștea și până trecea în lumea cealaltă: OBLIGAȚIA DE A MILITA PENTRU UNIREA ROMÂNILOR !!

Străbunicul meu dinspre mamă, care se numea Gavril Vaida de Glod – avea o particulă nobiliară de care noi în tinerețe râdeam, era văr primar cu Alexandru Vaida Voievod, a fost unul dintre promotorii PASIVISMULUI POLITIC !!, adică a acelui grup din Partidul Național Român din Transilvania care hotărâse ca semn de protest față de lipsa poporului român, poporul român se retrage din viața politică și sabotează orice fel de acțiune politică-administrativă. Această atitudine a PASIVISMULUI POLITIC, a durat până prin 1906, deci prin ea dorindu-se să se demonstreze opiniei publice din lumea întreagă că în condițiile feudale impuse de regimul de ocupație austro-ungar, poporul român nu se poate manifesta și că poporul român revendică egalitatea perfectă de drepturi cu naționalitățile conlocuitoare.

În 1906, o generație tânără, în frunte cu Iuliu Maniu, Aurel Vlad, cu Alexandru Vaida Voievod, fruntașii tineri de pe vremea aceea, au hotărât abandonarea pasivismului politic …

INTRĂM CU CAPUL ÎN SPINI !ÎNCEPEM LUPTA PENTRU DOBÂNDIREA PE CALE PARLAMENTARĂ, RESPECTÂND LEGILE ȚĂRII, A EGALITĂȚII DE DREPTURI DINTRE NOI, CARE SUNTEM AUTOHTONII ACESTUI PĂMÂNT ȘI DINTRE POPOARELE PE CARE ROMÂNII N-AU ÎNCETAT NICIODATĂ SĂ LE SPUNĂ VENITURI !!

Deci, noi, autohtonii trebuie să fim cel puțin egali cu veniturile pe care le-am ospitalizat și care NE-AU ÎNCĂLECAT !!astfel a început EPOCA ACTIVISTĂ ! Acum, tatăl meu, care a făcut politică și el, ca orice român din Transilvania, de la 12 ani, a ajuns senator al PNR. Sigur că s-a ocupat de treburile publice !

Eu, culmea, EU NU M-AM ÎNSCRIS VREODATĂ ÎN P.N.Ț. ! Nu țin minte, m-am pomenit a fi membru al acestui partid și dacă mi-ar căuta cineva documentul de înscriere nu l-ar găsi niciodată. Deci, m-am născut în acest partid, am început să activez de foarte tânăr, la 16 ani ! Am fost luat de Iuliu Maniu la cabinetul lui, unde m-a păstrat lângă el vreme 11 ani. Am fost în permanență umbra lui până în 1947, când am fost arestat în aceeași zi cu Maniu. Numai întâmplarea a făcut ca eu să fiu acela care a fost mai apropiat de președintele național-țărăniștilor, însă toată lumea românească din Transilvania nutrea aceleași idealuri, lupta pentru aceleași obiective și avea drept țel final, UNIREA!!

După Unire, Iuliu Maniu a realizat cel mai puternic partid din S-E Europei, nu din România! În momentul în care P.N.Ț. a fost desființat de trupele sovietice care au ocupat România, P:N:Ț: avea 2.125.000 de membri !! VĂ ÎNCHIPUIȚI FORȚA ACESTUI PARTID !?( ochii îi sclipeau de hotărârea cu care rostea aceste cuvinte și în acel moment realizam că mă aflam în ceasul lansării unui testament pentru istorie !) …

Bineînțeles că pentru o țară ocupată de tancurile sovietice nu era o problemă să desființeze nu numai din punct de vedere politic, ci și fizic acest partid. Partidul nostru a avut în primele faze de persecuție 272.000 de arestați, dintre care cel puțin jumătate au murit în închisori ! Fruntașii partidului nostru au executat în timpul comuniștilor 1.500.000 de ani de pușcărie, executați efectiv în condiții cumplite, în CONDIȚII DE EXTERMINARE ! Sigur că din această încrâncenare, din această CATASTROFĂ, eu numesc regimul comunist catastrofic, și cred că România a pierdut în cei 45 de ani de comunism mai mult decât a pierdut în ambele războaie mondiale (întrevedeam în lumina ochilor cum mă ardea, că și el, impunătorul bărbat care se descompunea din întreaga-i ființă în vorbele cu care apăsa atrocitățile prin care trecuseră ei în acele vremuri, era conștient că îmi transmite un MESAJ pentru istorie!)…

După 45 de ani de comunism sigur că au fost câțiva, foarte puțini supraviețuitori care s-au încăpățânat să nu moară în pușcăriile comuniste, ei bine, cu aceștia am realizat partidul în prima zi după Revoluție !… Din fericire, sigur că mănunchiul de bătrâni care supraviețuiseră holocaustului comunist nu era suficient pentru a da naștere unui partid, am avut șansa ca lumea, fie datorită tradiției fie datorită programului nostru, fie datorită încrederii pe care ne-a acordat-o, a venit alături de noi și încă în primul trimestru al anului 1990 am avut satisfacția de a înregistra 40.000 de noi aderenți din generația tânără !Foarte important, pentru că această generație tânără nu știa nici din cartea Istoria României – cei mai mulți îmbrățișaseră o istorie care falsificase tot trecutul nostru, și în special trecutul interbelic și ultima fază a ocupației comuniste. Totuși, eu am satisfacția că începând cu un mănunchi de oameni care puteau fi numărați pe degete, am realizat cel mai puternic partid din România ! Și spun asta fără niciun fel de reticență pentru că trebuie să știți că faimosul partid de la putere, PDSR, nu este un partid !!… PDSR este o adunătură de oameni legați prin interese de ordin pragmatic, un partid de conjunctură care rezistă atâta vreme cât conducerea lui e la putere și care se va spulbera când partidul va cădea de la putere.PENTRU CA SĂ EXISTE UN PARTID, TREBUIE MAI ÎNTÂI SĂ EXISTE O IDEOLOGIE, O DOCTRINĂ, ȘI O MASĂ DE OAMENI CARE TREBUIE REPREZENTATĂ !…Fără aceste condiții partidele care s-au înființat cu zecile, cu sutele, nu au decât o viață efemeră.

NOI AM FOST ÎNTOTDEAUNA UN PARTID DE MASĂ, AM REPREZENTAT TOATE CATEGORIILE SOCIALE ȘI CA URMARE AM AVUT BAZA CARE NE ASIGURĂ CONTINUITATEA ÎN TIMP!!Sigur că sutele de partide înregistrate la Tribunalul București vor dispărea, partidul nostru însă va rămîne pentru că el nu este un partid clientel și nu este un partid încropit în jurul unui lider, ci este întemeiat pe dorința unei categorii sociale de a se vedea reprezentată în dorințele și aspirațiile ei. Sigur că partidul nostru a avut în trecut mari lideri, ca Iuliu Maniu, care este cea mai importantă figură politică a epocii interbelice, calificat ca atare de analiștii străini, la avut pe Ion Mihalache, cel mai mare orator al țărănimii și reprezentant autentic al nevoilor și al durerilor acestei categorii sociale atât de neîndreptățite în țara noastră, l-a avut pe Titulescu. Dar, N-AM FOST UN PARTID DE LIDERI, UN PARTID FORMAT ÎN JURUL UNUI ILIESCU OARECARE, CARE ODATĂ CU DISPARIȚIA LIDERULUI SĂ SE SPULBERE ȘI PARTIDUL !

Partidul nostru are o doctrină, are o ideologie, are o alternativă de guvernare care din păcate n-a putut fi răspândită așa cum s-ar fi trebuit. Acum facem eforturi disperate să popularizăm alternativa noastră de guvernare, programul nostru de criză, programul nostru de guvernare de lungă durată.

Nu avem condiții pentru că suntem săraci !… pentru că toate toate bunurile țării sunt controlate de domnii de la guvernare. N-are nimeni nimic împotriva faptului că încearcă să-și umple buzunarele, dar MĂCAR SĂ FACĂ CEVA PENTRU NENOROCITUL ĂSTA DE POPOR !Nimeni din guvern nu se gândește la o inițiativă în folosul poporului român. Pentru că sigur oamenii își fac interesele, își augmentează bunăstarea. Nu asta e crima de căpetenie, CRIMA LOR ESTE CĂ NU SE OCUPĂ DE INTERESELE NAȚIUNII – UN MILIMETRU DE EFORT SĂ-L FACĂ ȘI PENTRU INTERESUL PUBLIC …!

M.B.: Ce anume mai păstrează omul politic de largă reprezentare, Corneliu COPOSU, din experiența dobândită lângă marele Iuliu Maniu ?

C.C.: E foarte complicată întrebarea !

Iuliu Maniu a fost, după opinia mea, expresia cea mai strălucită a tuturor revendicărilor politice, istorice și naționale ale poporului român. Iuliu Maniu a fost o figură care se naște la 200 de ani o dată într-o țară !Am avut marele noroc să-l avem conducător !!

A avut o intuiție deosebită, un caracter fără de egal, a avut o intransigență și o temeinicie care nu au găsit echivalent în istoria românească. Iuliu Maniu nu are element de comparație în politica noastră interbelică !… În general, aproape toată activitatea pe care a desfășurat-o în ultimii 15 ani a fost făcută sub ochii mei, deci am fost martorul acestei activități, am avut posibilitatea să apreciez caracterul lui, intransigența lui, refuzul lui categoric de a tranzacționa cu ideile și principiile care-l ghidau. Era un om deosebit de curtenitor și de amabil, stătea de vorbă cu adversarii politici, a avut discuții interminabile despre viitorul țării dar nu s-a abătut nicio clipă de la principiile pe care le-a creat și condus.

Deci … N-A TRANZACȚIONAT CU PRINCIPIILE ! Acesta este și caracterul lui de căpetenie – intransigența cu care și-a urmărit obiectivele de căpetenie ale vieții – o parte realizate o parte nerealizate. Dar pentru partea nerealizată A PLĂTIT CU VIAȚA, A MURIT ÎN ÎNCHISOARE, LA SIGHET, ÎN CONDIȚII CUMPLITE, A MURIT CA UN CÂINE, ÎNFOMETAT, LIPSIT DE CELE MAI ELEMENTARE CONDIȚII DE IGIENĂ, PERSECUTAT, UMILIT …

În asta constă măreția lui Maniu, ESTE MARE NU NUMAI PRIN OBECTIVELE CARE ȘI LE-A PROPUS ȘI PE CARE A REUȘIT SĂ LE REALIZEZE, DAR ESTE MARE ȘI PRIN MOARTEA SA !!De aceea m-am opus categoric să se scormonească în cimitirul săracilor unde a fost aruncat într-o groapă comună din Sighet ca să i se descopere rămășițele.

NU !!… acolo trebuie să fie lăsat !… acolo unde l-au aruncat comuniștii !și de acolo, din pământul țări!!… cu care s-a amestecat !! …

VA EXERCITA ASUPRA VIITORULUI NOSTRU INFLUENȚA DEOSEBITĂ CARE NE VA CONSOLIDA POZIȚIA NOASTRĂ ȘI NE VA ÎNTĂRI OBLIGAȚIA DE A LUPTA PENTRU VIITORUL ȚĂRII URMÂND EXEMPLUL LUI !!

Eu personal trăiam un moment înălțător !… gâtuit de emoție am cerut un pahar cu apă…

M.B.: Domnule Președinte Corneliu COPOSU, la un moment dat, partidele istorice au reușit să se adune în jurul Dumneavoastră, pentru ca, mai apoi, să apară memente de tensiune care au condus spre căi diferite pentru fiecare dintre ele dar în ultima vreme se observă tendințe de apropiere, cum ați comenta aceste comportamente ?

C.C.: După Revoluție, mai precis în 1990, cu ocazia unui Congres internațional la Luxemburg, având o pauză de câteva zile și examinând de la distanță evoluția politică a situației din Romania, am ajuns la concluzia că în condițiile date, poporul român nu va scăpa de obsesia unor prelungiri ale guvernărilor comuniste decât strâns uniți. Am ajuns la concluzia că după 50 de ani de comunism nivelul civic al populației noastre, al electoratului român, nu-i va îngădui să perceapă deosebirile ideologice și doctrinare dintre diversele teorii sau formațiuni politice. Și atunci, prima fază pe care trebuia să o realizăm este să ne scuturăm definitiv de comunism. ATÂTA VREME CÂT MOȘTENIREA COMUNISTĂ ESTE CONDUCĂTOAREA TREBURILOR INTERNE, NOI NU VOM PUTEA REALIZA NIMIC !!

Cum ne putem scăpa de comunism ?

Ei având beneficiul de a controla toată baza materială a țării și beneficiind și de tradiția moștenită după cinci decenii de comunism, de subordonare a opiniei publice românești și, firesc, de TEAMA CETĂȚENILOR FAȚĂ DE NECUNOSCUT, TEAMĂ CARE EXISTĂ ȘI ASTĂZI !… uite, de veți merge într-o comună să staţi de vorbă cu oamenii, se uită la stânga, se uită la dreapta ca nu cumva să-i audă cineva. Deci, emanciparea de sub teamă încă nu s-a înfăptuit !… și, probabil că va trebui să mai așteptăm pentru ca racilele pe care le-au impus anii de comunism să se șteargă.

Deci, în condițiile astea este inutilă competiția dogmatică între formațiunile politice. Este momentul unei solidarități a întregii Opoziții democratice pentru a realiza dărâmarea acestui neocomunism, acestei a doua faze a nomenclaturii care a reușit să fure Revoluția pentru care s-au sacrificat peste 1000 de vieți tinere și care pur și simplu a fost confiscată de niște oameni versați care cunoșteau toate împrejurările și care aveau și o oarecare experiență de guvernare. Atunci s-au pus bazele acestei Convenții Democratice, pe care eu o vedeam ca un fel de solidarizare a tuturor formațiunilor politice democratice din România, unite cu un singur obiectiv:

SCUTURAREA ȚĂRII DE COMUNISM !! Abia apoi urmând ca după ce se va fi realizat acest obiectiv, în condiții de normalitate să putem să ne prezentăm în fața electoratului român fiecare cu programul și ideologia sa și să lăsăm poporul să decidă pentru ceea ce crede că e mai bun pentru viitorul și interesele sale.

Asta a fost ideea ! S-a realizat această CD în care am subordonat ideologiile unui obiectiv principal: LUPTA ANTICOMUNISTĂ ! ca prim obiectiv pentru a intra în normalitate sărind problemele de care v-am amintit. După ce vom obține izbăvirea de comunism vom merge în fața electoratului fiecare cu ideologia, cu programul, cu doctrina și vom invita poporul român să opteze pentru ceea ce crede el că este mai bine pentru viitorul său. Sigur că ideal ar fi ca această CD să consolideze, să adune în jurul său tot ce este anticomunist, tot ce este cinstit și tot ce urmărește un obiectiv de căpetenie: SALVAREA ROMÂNIEI ȘI ÎNDREPTAREA EI PE DRUMUL SPRE DEMOCRAȚIE !

Din păcate n-am reușit să realizăm aceste obiective și nu ne este permis să ne ascundem după deget ! Eu am avut e o serie de obiective de care m-am legat și pentru care am militat, dar n-am reușit !… unul dintre obiectivele de căpetenie a fost: PROMOVAREA TINERILOR !… am spus: noi trebui să pregătim urmașii noștri, oameni cărora să le predăm ștafeta, să-i pregătim.

Cum ?

PROMOVÂNDU-I ÎN LOCURI DE CONDUCERE ÎN CADRUL P.N.Ț. !

Ei, am făcut eforturi … în multe din eforturile făcute am reușit, dar nu în toate !…

Un al doilea obiectiv a fost:PROMOVAREA FEMEILOR ÎN LUPTA POLITITCĂ NAȚIONALĂ ! 56,8% din electoratul României este compus din femei. Dacă te votează femeile ai câștigat alegerile !… Am încercat cu eforturi deosebite ca să promovez femeile pe posturi de conducere în partid … n-am reușit !… Avem patru șefi de organizații femei și șefa organizațiilor feminine, care trebuia să fie femeie, nu ?! Deci un alt obiectiv care nu mi-a reușit ! TREBUIE SĂ RECUNOAȘTEM INSUCCESELE !!

În materie de CD am avut un rezultat promițător inițial … toate organizațiile considerate democratice au venit alături de noi și am consolidat această CD care și-a și dovedit forța la ultimele alegeri, și ne-am menținut pe o poziție promițătoare, dar …dar A INTRAT DRACUL CU COADA ÎN CONVENȚIE CARE A ÎNCEPUT SĂ SE DESTRAME !

Iată deci, un alt eșec pe care trebuie să-l recunoaștem !!… că în loc să mergem uniți la alegerile din `96, toată lumea anticomunistă, toată lumea care urmărește o schimbare de atitudine, o dirijare a României pe drumul democrației, al economiei de piață, al legăturilor tradiționale, această solidaritate pe care am denumit-o: SOLIDARITATEA CELOR BUNI !…

s-a spulberat !… adică lumea a început să dea importanță, culmea, PROBLEMELOR VELEITARE !… fiecare voia să se arate mai important decât este și în loc să realizăm o solidaritate anticomunistă care să reușească să schimbe situația politică din România și să ne impunem alternativa noastră de guvernare … ACUM TREBUIE SĂ O LUĂM DE LA CAPĂT !!

Așa e în politică, nu trebuie să disperăm … până la urmă sigur că mai încet decât ar fi fost nevoie vom reuși. Și vom reuși pentru că, pe de o parte, poporul român care e foarte răbdător, ajunge și el la capătul răbdării atunci când foamea, mizeria și nenorocirea îl copleșesc, iar în al doilea rând, lumea s-a plictisit de acest guvern de la care nu mai are nimic de așteptat, pentru că eu am vorbit cu domnii de la guvernare și le-am spus: ARĂTAȚI-MI UN MINISTRU CARE ÎN ACEȘTI CINCI ANI DE GUVERNARE A FĂCUT CEVA PENTRU POPORUL ROMÂN ȘI EU ÎL MĂNÂNC CU PENE CU TOT !!… penru că toți miniștri din guvern s-au preocupat de probleme de ordin personal și de prelungirea agoniei guvernamentale a d-lui Văcăroiu, ori … dacă într-un guvern nu găsești un om care să se dedice problemelor obștești, ori care să aibe o cât mai mică preocupare pentru cele 23 de milioane de oameni nenorociți care n-au așteptat de la altcineva decât de la proprii conducători o ameliorare a situației lor … ori, care e situația !?

Din ce în ce mergem din rău în mai rău și din nefericire în câteva luni sărăcia să năpădească de o asemenea manieră populația din România, încât să nu mai fim în stare să ne acoperim coșul zilnic. În condițiile astea sigur că guvernul nu poate supraviețui și că speranțele noastre se leagă de INTUIȚIA POPORULUI ROMÂN, o experiență făcută cu aceste guvernări postrevoluționare și sperăm că de data aceasta va urmări drumul care să ducă la democratizarea țării, la modernizarea economiei de piață și la încercarea de normalizare a situației din țară. Nu este admisibil ca a doua țară bogată din Europa să trăiască sub nivelul Albaniei și oamenii să-și facă preocupări pentru hrana lor zilnică … ESTE CONTRA NATURII ȘI TOT CE ESTE CONTRA NATURII NU POATE SĂ DUREZE, CHIAR DACĂ PRIN ARTIFICII ACEASTĂ SITUAȚIE SE PRELUNGEȘTE !!

Deci … eu închei într-un mod optimist cu speranța că la proximele alegeri guvernul va cădea, că alternativa noastră de guvernare se va pune în aplicare, că în câteva luni vom reuși să depășim criza acută cu care e confruntată țara și ne vom pune în aplicare un program care va conduce la normalizarea țării și la primii pași spre ceea ce trebuie să realizăm ca obiectiv:RIDICAREA ROMÂNIEI LA NIVELUL PE CARE TREBUIE SĂ-L ASIGURE SITUAȚIA EI MATERIALĂ, BOGĂȚIA ȘI INTELIGENȚA POPORULUI ROMÂN !!

M.B.: De acord cu dumneavoastră, domnule Peședinte Corneliu COPOSU, și, îngăduiți-mi să vă solicit comentariul asupra rolului și semnificației pe care le atribuiți dumneavoastră alianțelor electorale, și, dacă întrevedeți mutații care să surprindă electoratul pentru iarna-primăvara următoare ?

C.C.: Întrebarea este foarte potrivită referindu-ne la momentul prin care trecem și care este afectat de o serie de învolburări care determină în același timp mutații între o formație și alta. Sigur că într-un regim normal, aceste mutații care pe vremuri au dobândit și un nume clasic, rămas în istorie, nume inventat de răposatul Nicolae Iorga, aceste treceri de la un partid la altul, adică de la un partid de opoziție la un partid de guvernământ se numeu FRIPTURISM, iar cei ce le provocau se numeau fripturiști. Sigur că fripturismul a existat și există din toată vremea!… Principalul interes și ponderea de căpetenie care determină fenomenul este de ordin pragmatic, unele dintre aceste dintre aceste TÂRGUIELI fiind absolut DE TARABĂ, și foarte puțin onorabile: vin la dumneata în partid dacă mă faci subprefect, ori director FPP – sunt negocieri pe care le cunoaștem și care se practică nu spre onoarea celor care le practică. Sunt altele care sunt determinate de o viziune mai îndepărtată pe linie politică; angrenați într-o politică stabilă se îndreaptă spre alte formațiuni politice sau spre alte obiective și ele pot avea chiar justificări de ordin ideologic. În momentul în care ai ajuns la concluzia că ideologia care o sevești nu are perspective de afirmare, o părăsești.ASTA AR FI LATURA ONORABILĂ A ACESTOR FLUCTUAȚII !… de obicei foarte rar întâlnită, cele mai dese schimbări de atitudine și tribulații între partidele politice sunt absolut de ordin pragmatic. S-a văzut de exemplu că dl. Petre Roman care a fost prim ministru câțiva ani de zile și care reușise să adune în jurul lui câțiva oameni bine pregătiți, s-a văzut în cele din urmă părăsit rând pe rând de acești oameni ai lui, de încredere chiar.DACĂ ÎNSĂȘI CANDIDATUL LUI LA PREȘEDENȚIE L-A PĂRĂSIT !…sigur că pentru asta nu există justificări ideologice și există pur și simplu interese de ordin pragmatic care au operat sub niște promisiuni cărăra li s-a dat urmare.

În ce privește viitoarele coaliții, eu prevăd că pentru o reușită în acțiunea antiguvernamentală întreprinsă de Opoziție, ar fi utilă o coalizare a întregii opoziții democratice.

Fac o paranteză – sub opoziția democratică nu integrez toate formațiunile născute ieri sau alaltăieri, cu niște scopuri absolut nebuloase, așa numitele partide de buzunar sau partide de scară de apartamente care nu au nicio valoare în calculul politic, dar când e vorba de o formație care s-a evidențiat în politica noastră internă, se poate vorbi de o analiză a motivației pentru care s-au făcut anumite fuziuni, alianțe. Nu văd nicio explicație logică a niciuneia dintre alianțe, nici chiar dintre partidul domnului Cunescu și partidul domnului Roman, care purtau același nume de partid social democrat, dar se găseau într-o poziție antagonistă care nu ar fi îngăduit o fuziune sau alianță.

În ce privește viitoarele alegeri, eu nu exclud posibilitatea ca toată opoziția democratică autentică să se solidarizeze în jurul unui obiectiv primar: DOBORÂREA GUVERNULUI !… pentru că prima măsură pentru a scoate țara din impas este emanciparea de sub CRIPTOCOMUNISM !… deci, dacă aș fi întrebat aș răspunde că: NU VĂD NICIUN IMPEDIMENT ÎN REALIZAREA UNEI COALIȚII PRE ORI POST ELECTORALE ÎNTRE FORMAȚIUNILE SERIOASE CARE MILITEAZĂ PENTRU DEMOCRAȚIE ȘI AL CĂROR PROGRAM NU REPREZINTĂ NIȘTE ANTITEZE INACCEPTABILE !!

În ce privește alegerile proxime cred că numărul mare de candidați la președenție va face NESERIOASĂ alegerea președintelui. Dacă vom număra zece, doisprezece candidați vă închipuiți că indiferent de voturile pe care le vor recolta respectivii, seriozitatea alegerii va fi pusă în cumpănă. În ce privește partidul de guvernământ, nu știu dacă va continua alianța făcută cu partidele extremiste, alianța care a întunecat imaginea țării în străinătate. S-ar putea întâmpla ca partidul de guvernământ să meargă singur în alegeri, căutându-și după alegeri alianțe de care va avea nevoie eventual pentru a-și asigura o majoritate guvernamentală, ASTA O SPUN IPOTETIC !!… fiiindcă în aceeași stuație se află CD care în cel mai bun caz poate conta pe o MAJORITATE IPOTETICĂ !

Nicio formațiune politică, în condițiile politice actuale ale țării, nu poate conta pe o majoritate absolută care să o dispenseze de anumite alianțe de menținere a unui guvern majoritar. Deci, indiferent care formație va avea prevalență și va avea majoritatea preponderent relativă, va trebui să facă asemeni combinații care să se bazeze pe apropierile ideologice și corectitudinea partidului.

În ceea ce ne privește:N-AȘ FACE NICIODATĂ O ALIANȚĂ CU UN PARTID A CĂRUI CORECTITUDINE SĂ FIE PUSĂLA ÎNDOIALĂ !!… deci, este de prevăzut ca la alegerile viitoare să se facă anumite alianțe, n-aș zice fuziuni, fuziuni este mai greu de realizat, și chiar dacă se vor realiza vor fi de importană disparentă în lumea noastră politică. Dar să se facă niște alianțe care ar avea valabilitate în timpul alegerilor și, mai cu seamă, valențe post electorale, pentru că dat fiind rezultatul care se prevede, sigur că va fi nevoie în viitor pentru constituirea unui guvern majoritar de niște susțineri din afara formației politice majoritare. Eu sper ca în cene privește pe noi, CD, va realiza o majoritate relativă și va avea la îndemână formații corecte care să-i asigure majoritatea indispensabilă pentru guvernare.

M.B.: Vorbeați dumneavoastră despre seriozitate și v-am ruga, domnule Președinte Corneliu COPOSU, să comentați despre cum explicați, de la înaltul dumneavoastră spirit, puternica penetrare a vulgarului, a violenței chiar în disputele și comportamentul unor oameni politici, știut fiind că, măcar din cât am citit eu, în tradiția parlamentară română n-a existat așa ceva.

C.C.: Cine cercetează cu atenție istoria politică a României interbelice va fi impresionat de decența, de acuratețea și de totala comportare inexcepționabilă a factorilor politici care au activat în perioada respectivă. Vă dau un exemplu:că implică după sine și o diminuare sau o accentuare a afecțiunilor dintre oameni. În orice caz, relațiile erau exemplificatoare pentru situația politică a momentului. La noi, AU PĂTRUNS DERBEDEII ÎN PARLAMENT !!

Eu nu fac o apreciere generală, sunt mulți oameni politici din toate formațiunile care răspund noțiunii de om civilizat. Am și eu prieteni politici chiar printre fruntașii guvernamentali și printre fruntașii opoziționiști, dar asta nu mă impiedică să constat că masele care au pătruns în Parlamentul României sunt așa de lipsite de cultură politică, de cei șapte ani de acasă și de atitudine civilizată, încât atitudinea lor a făcut înconjurul lumii. Nicăieri în Europa unde te învârți nu vei găsi oameni care să nu cunoască cel puțin anecdotic câteva scene năstrușnice desfășurate în Parlamentul României. Sigur că Parlamentul este un loc de dezbatere, este un loc de desfășurare a polemicii și de contracție între tezele pe care le susține o formație sau alta. Asta nu implică însă înjurături de mamă și nu implică trivialități pe care nenorocitul ăsta de Parlament al României le-a auzit pentru prima dată cu ocazia sesiunilor parlamentare de acum. Căutați dumneavoastră dezbaterile parlamentare care apăreau în volumul trei al Monitorulei Oficial dintre cele două războaie și veți găsi acolo dispute vehemente, veți găsi și dezbateri parlamentare, REALITATEA E CĂ NOI NU AVEM DEZBATERI PARLAMENTARE ACUM!

ÎNAINTE VREME ERAU NIŞTE PARLAMENTARI CU UN LIMBAJ STRĂLUCIT, CU O INTUIȚIE DEOSEBITĂ, CU O PROMPTITUDINE ÎN REACȚIE ȘI CU O ATITUDINE STRĂLUCITOARE DIN PUNCTUL DE VEDERE AL INEDITULUI CU CARE ERAU CONFRUNTAȚI !

Avem figuri ilustre de parlamentari care sigur vor rămâne scriși în istorie. În locul acestora, ce au apărut în Parlamentul ROMÂNIEI ?

Niște mojici, niște mârlani – nu toți vorbesc, doar unele exemple cunoscute care își fac de cap.ORBESC MAI CA LA UȘA CORTULUI !!

În condițiile astea sper că nivelul Parlamentului se degradează și eforturile pe care le fac unii pentru a păstra o anumită decență, sunt inoportune. În orice caz: MIE ÎMI E AȘA GROAZĂ DE LIMBAJUL PARLAMENTAR ÎNCÂT FAC TOT POSIBILUL SĂ-L EVIT !

M.B.: Undeva, în timpul dialogului nostru, pomeneați ceva de pasivitatea politică. Aș adăuga că în perioada scursă de la Revoluție am observat în vremea diferitelor alegeri un absenteism dincolo de limitele firescului din partea electoratului. Telespectatorii noștri au în acest moment posibilitatea de a se raporta atitudinal și comportamental la punctul de vedere al uneia dintre figurile de seamă ale politicului românesc. Ne-ar interesa comentariul dumneavoastră legat de acest aspect și unde credeți că se lovește forma cadrului democratic ce-l dorim țării noastre.

C.C.: Întrebarea dumneavoastră este bine pusă !

Din păcate, răspunsul pe care trebuie să vi-l dau are un aspect negativ. Această pasivitate cum o numiți, eu o numesc și mai grav: APATIE A OPINIEI PUBLICE !… ESTE UN CERTIFICAT DE DEZINTERES NAȚIONAL CARE REPREZINTĂ UN ASPECT FOARTE GRAV DIN PUNCT DE VEDERE AL RĂSPUNDERII POLITICE …!!

În momentul în care omul este nemulțumit, înjură, dar nemulțumirea lui se soldează fie cu efortul de a obține realizarea unui obiectiv care îi este refuzat, fie solidarizarea unor oameni, pentru ca împreună cu ei să poată să-și realizeze obiectivul. În momentul când cetățeanul român abandonează și una și cealaltă dintre aceste cărări spre realizarea obiectivului, atunci intervine această APATIE, extrem de periculoasă.

Ce înseamnă apatia politică ? – a electoratului, a omului, la obligația, nu vorbesc dreptul de a-și asigura propriul viitor, lucru pe care-l socotesc foarte periculos și în prelucrările pe care le fac acum de pregătirea viitoarelor alegeri, primul obiectiv pe care-l impun fruntașilor de partid este COMBATEREA ACESTEI APATII !… și asta, pentru că, atâta vreme cât noi nu vom convinge electoratul român că:ARE OBLIGAȚIA DE A PARTICIPA PÂNĂ LA UNU LA SOLUȚIONAREA PROBLEMEI DE CARE DEPINDE PROPRIUL LUI VIITOR, până atunci vom înghiți mai departe TEROAREA CRIPTO-COMUNISTĂ !… altfel spus, prima obligație electorală a tuturor prtidelor conștiente este să determine polulația să-și exercite dreptul de vot pentru că:ÎN MÂNA POPULAȚIEI STĂ VIITORUL EI !… dacă ea renunță cu bună știință la dreptul și posibilitatea de a-și crea un viitor pe măsură și obiectivele pe care și le-a propus, înseamnă că a intrat în ceea ce numeați dumneavoastră pasivitatea politică, care este de rău augur, de care vor profita bineînțeles toți stipendiații actualului guvern, toț oamenii puși în pâine de guvernarea actuală, și vor prelungi această agonie în defavorul poporului român până în momentul în care oamenii, nemaiputând răbda mizeria, oprimarea, sărăcirea și imposibilitatea de exprimare VOR PRODUCE O EXPLOZIE !!

De aceea obligația noastră este în primul rând de a combate această apatie, acest FATALISM !… pentru că, românul este fatalist de obicei și asta face parte oarecum tot dintr-un fel de fatalism, iată, auzi unii oameni: păi, mă rog, orice am face noi tot comuniștii rămân la putere!Deci, o mentalitate pe care au imprimat-o cei șase ani de guvernare criptocomunistă, în care oamenii s-au străduit să schimbe aspectul politic al societății, n-au reușit fie datorită terorii exercitate nu numai de organele de represiune: poliție, jandarmerie, s.r.i., ci și de autoritățile administrative silvice, școlare, medicale obișnuite care toate suportă teroarea, opresiunea și dirijarea guvernamentale.

Sigur că ar fi o nenorocire dacă această apatie electorală de care vorbim și de care ne temem ar lua extindere, și în special dacă ea s-ar extinde asupra generației tinere. Din totdeauna tineretul a fost în fruntea acțiunilor salutare care au dus la schimbările cruciale din politica românească.În momentul în care tinerii se dezinteresează de viața politică înseamnă că națiunea română a intrat cu un picior în groapă. Eu am combătut cu multă violență această ținută, această atitudine, acest fatalism care nu este cu nimic îndreptățit pentru că, dacă analizezi puțin situația îți dai seama că pentru a avea un primar ai nevoie de un număr de voturi. Dacă eu cu nevastă-mea și sora mea nu ne ducem la vot cu motivarea: dă-i dracului că tot comuniștii ies !… sigur că vor fi cu trei votuti mai puțin, și dacă se extinde la 20 de familii înseamnă că indirect AI CONTRIBUIT LA ALEGEREA UNEI PERSOANE NECONFORME CU DORINȚA OPINIEI PUBLICE !

Da, simptomul e periculos, trebuie și combătut cu multă violență iar oamenii trebuie făcuți să înțeleagă că viitorul este în mâna lor – nu depind nici de mine, nici de alții, ci de ei înșiși depinde care va fi viitorul lor Și dacă reușesc să se lege de obiectivele viitoare, de acțiunea prezentă pe care îi obligă legea și datoria cetățenească înseamnă că ei înșiși își pot dirija viitorul. Sigur că vor trebui depuse eforturi !

Eu am spus, exagerând puțin, că jumătate din eforturile electorale vor trebui îndreptate spre combaterea apatiei electoratului și dirijate spre eforturile de a determina oamenii care nu-și exercită dreptul de vot ca să fie prezenți și să-și exprime punctul de vedere indiferent în ce fel, indiferent pe cine vor să voteze, dar să-și exercite acest drept, care E ȘI O OBLIGAȚIE MORALĂ !… și în același timp O OBLIGAȚIE PENTRU VIITORUL SOCIETĂȚII ROMÂNEȘTI ÎN CARE TRĂIM !… de multe ori de aceste atitudini depind nu numai niște schimbări sporadice de guvern, dar depind niște situații care ameliorează în ani de zile, în timp pierdut inutil din cauza aceste lipse de inițiativă, și acestei apatii a opiniei publice.

M.B.: Domnule Corneliu COPOSU, am avut bucuria de a fi martorii recentei dumneavoastră omagieri de către Președintele Chirac, prin înalta distincție ce v-a fost atribuită. Cum a primit omul politic de largă reprezentare Corneliu COPOSU gestul Președintelui francez ?

C.C.: Eu am avut onoarea să-l cunosc pe domnul Chirac de mai multă vreme, am stat de multe ori de vorbă cu dânsul, am discutat și politică franceză, și politică românească. Sigur că în tot acest gest semnificativ a fost faptul că prima măsură pe care a luat-o domnul Chirac a fost această decorare, lucru care îmi face deosebită cinste. Sigur că mă cunoștea dinainte, dar faptul de a se proceda înainte de a se lua alte măsuri cu caracter organizatoric și administrativ s-a gândit să facă gestul acestei decorări m-a flatat. Trebuie să recunosc însă, că nu atât decorația, ci maniera în care mi-a fost acordată mi-a produs o bucurie deosebită.

Sigur, eu eram recunoscut ca prieten al Franței !Am făcut atâtea călătorii acolo, am cunoscut toată lumea politică, inclusiv pe actualul premier, dl. Juppe, care de altfel a și fost candidat la președenție și a făcut și raportul pentru acordarea gradului de Ofițer al Legiunii de Onoare. Consider însă că această decorație nu mi-a fost acordată mie personal, Corneliu COPOSU,POATE CU UNELE MERITE ÎN LUPTA PENTRU DEMOCRAȚIE !!… cred că gestul semnifică o atenție acordată poporului român și luptei pentru democrație și libertate pe care a desfășurat-o poporul român și care nu este necunoscută în Occident. Am cunoscut, spre satisfacția mea istorici occidentali, chiar un olandez care a subliniat că, în vreme ce toate popoarele Europei năpădite de tancurile sovietice au capitulat la trei ani după ocupația sovietică, poporul român a continuat în munți lupta anticomunistă până în 1953, ceea ce este un lucru extraordinar.

Sub ocupația sovietică, în vreme ce Polonia, Cehoslovacia, Bulgaria au plecat capul,resemnându-se în poziția de națiune ocupată, în același timp poporul român a răspuns prin organizarea de acțiuni în munți, refuzând să capituleze în fața unei ocupații împotriva căreia nu aveai apărare. Ori lucrul acesta n-a trecut neobservat, nesesizat, și față de celelalte state care au fost comunizate odată cu noi, înainte sau după noi, SINGUR POPORUL ROMÂN A REUȘIT CA PÂNĂ ÎN 1953 SĂ ȚINĂ SUS DRAPELUL LUPTEI ANTICOMUNISTE EFECTIVE, ȘI NU TEORETICE !!… că, teoretic !… toți am fost împotriva comunismului, toți am așteptat cu nerăbdare prăbușirea lui, toți !!… dar, care retrași în munți au luptat efectiv împotriva ocupației după ce tancurile sovietice controlau teritoriul țării.

Deci, ca să revin, consider că acest prim gest al noului Președinte francez nu mi s-a adresat numai mie, ci s-a adresat eroismului poporului român care a dovedit că în lupta pentru democrație, pentru independență, pentru recuperarea vechilor tradiții românești s-a expus și a luptat mai mult decât oricare alt popor din categoria celor ocupate de URSS.

Sigur că sunt recunoscător domnului Chirac și domnului Juppe pentru gestul care m-a onorat și pe care încă o dată-l consider: UN SEMNAL ADRESAT POPORULUI ROMÂN !!

M.B.: Cu ce mesaj pentru oamenii Oltului își dorește să încheie Președintele Corneliu COPOSU ?

C.C.: Sigur că am un mesaj, pe care-l adresez, CHIAR CU RISCUL DE A NU FI RECEPȚIONAT CU CĂLDURA ȘI CU SINCERITATEA CU CARE ÎL ADRESEZ … rog pe locuitorii județului dumneavoastră și pe teleascultătorii postului dumneavoastră ca în primul rând să-și exercite obligația și dreptul de vot, să aibe în vedere nu numai PREZENTUL MALEFIC, ci viitorul României, viitorul copiilor și nepoților lor, să participe la vot și cu ajutorul acestuia să determine o alternativă de guvernare care să reașeze România pe făgașul tradițional al vechilor deprinderi, al vechilor obiceiuri românești și să participe alături de noi la refacerea țării și la reașezarea ei pe drummul care va duce la normalizare și la o bună stare la care avem dreptul să nădăjduim și datorită condițiilor specifice țării noastre și datorită calităților poporului român.

 

EPILOG

 

… am pus microfonul jos, poate cumva mulțumit că reușisem aproape cât îmi propusesem.

Aproape ?

Da … venisem cu 18 întrebări și concentrasem 15 în 11 … îl simțeam pe Președinte satisfăcut de discuție și refuzam să cred c-ar fi obosit. L-am rugat să ne arate oarece fotografii, dar mi-a spus că toți ziariștii care au trecut pe acolo i le-au luat sub onoarea că i le vor returna, dar n-au mai făcut-o !!… inclusiv o prietenă de familie, care i-a luat mai bine de o sută și tot nu i le-a returnat; probabil c-ar vrea să facă un tezaur cu ele, adăugă râzând. M-a mai întrebat câteceva despre mine și că este surprins de un așa mod de a mă prezenta, el neștiind că și în provincie se poate face televiziune atât de bine. M-a întrebat despre postul nostru de televiziune, și, culmea, dacă poate face ceva pentru noi că pentru destulă lume a pus umărul și obrazul în acești ani; i-am relatat despre ce am reușit să fac eu cu copiii mei, din Cenaclul literar-gazetăresc OPTIMIȘTII și i-am adus o revistă a liceenilor la care lucrase și fiica mea, revistă pe care a privit-o cu interes și m-a întrebat, surprinzător pentru mine:

C.C.:  La aceste reviste lucrează și profesori ?… dacă da, ar trebui să înțeleagă că e bine să-i lase pe copii în pace, ei știu mult mai bine ce probleme au !… ei, profesorii să și le facă pe ale lor!!

M.B.: Sunt și eu de acord cu asta, domnule Președinte, dar în țara asta multe mai sunt de făcut, dacă am făcut cumva cu adevărat ceva până acum !… l-am surprins cu această reflecție și mi-a răspuns răbdător:

C.C.: DE VOI, TINERII, DEPINDE CE VEȚI FACE CU ȚARA ASTA !!… iar în ce privește copiii ăia ai dumitale spune-le că am oprit revista lor și că o voi pune între lucrurile mele de preț !… Rodică, ai dat ceva de băut băieților ăștia care au bătut atâta cale de drum să vină până la mine ?… ia să ne dai ceva pentru că și eu vreau să ciocnesc și să beau ceva cu ei …!

***

Ce-ați zice, Cinstite Cititor, de încărcătura pe care o poartă simplitatea acestor cuvinte de cea mai adâncă perenitate !? Am băut și la câteva minute după ce pendula bătuse de patru ori am ieșit din nou în stradă, evident după după ce ne strânsesem mâinile cu mâinile acelea în palmele cărora s-au odihnit multe evenimente ale acestui secol. Am plecat convins că istoria va face loc la ceea ce eu realizasem cu una dintre cele mai mari figuri ale sale.

Eram în miezul grevelor studențești și DUMNEZEU probabil că n-a vrut să amestec întâlnirea pe care tocmai o avusesem cu unul dintre elevii săi și cu alte evenimente de care eram deja saturați.Am venit la televiziune și numai că n-am turbat instantaneu:TOTUL SE TRĂSESE ÎN CULOAREA ALBASTRU INDIGO ȘI DECI FILMUL MEU AVEAM SĂ-L REALIZEZ ALB-NEGRU !!

Impactul cu lumea în care mă întorsesem?

Ceva sub obișnuitul de fiecare zi, un oarece rău își făcuse locul și observam deja încercări de a se îndepărta de mine. Fusesem miercuri la Președintele COPOSU, într-un 18 de octombrie, iar vineri nu am rezistat ispitei și am dat telespectatorilor o porțiune de zece minute, la jurnalul de seară, slătinean.Minunea se produsese !Am lucrat în ziua de luni și am realizat primul serial de înaltă ținută de care-l denumisem:UN SPIRIT PENTRU VEȘNICIE !… nu-i așa că și Dumneavoastră vă place cum l-am intitulat ?… și, în seara de 23 de octombrie, într-o luni ca toate zilele de luni, telespectatorul slătinean lua contact cu un interviu adus lor, în provincie, într-un colț de provincie în care eram vitregiți de a beneficia de cel de-al doilea canal de televiziune națională și de multe alte lucruri de care se bucură alte părți de țară.

Impactul ? M-ați crede !?

Oameni care mă priveau cu surprinderea de a fi fost eu cel ce m-am zbătut să le aduc așa nestemat la care nici măcar nu speraseră.

Colegii ?

Reținuți și atât.Una auzisem că se lamenta prin anumite medii intelectuale pentru modalitatea de realizare pe care o alesesem.Treaba ei !Chiar și pe la ziarele locale unii mai zbârceau din nas ori se făceau a nu fi prins bine din cele aduse.Chiar Doamna ANDREI …( v-o aduceți aminte ?… v-o pomenisem pe undeva pe la început ca pe un argint viu al conducerii organizației județene ) îmi făcea o remarcă potrivit căreia mulți încă n-au găsit calea de a se întâlni cu ceea ce reușisem să le aduc prin televizor.Aveam semnale că în câteva zeci de case se înregistrase direct din televizor, dar i-am surprins cu acel început și l-au pierdut la înregistrare. De unde să știu că la foarte puțin timp aveam să-l dăm în reluare ?

Prezentul epilog, dar și integrala interviului și alte dimensiuni de însemnătate privind această întâlnire pentru istorie, se regăsesc în cartea ULTIMUL INTERVIU, realizată de mine, și apărută în 1997!

… frunte plecată ție Cititorule !

 

A consemnat,

Marin BEȘCUCĂ

Dumbrava Roșie