Mărturisesc că m-am apropiat de cartea lui Valeru Ciurea cu anume reticență, dar pozitivă totuși, pentru că îl cunoșteam ca artist fotograf, ca un om care transpune sufletul în imagini și imaginile care reflectă sufletul omenesc. Ei bine, aici am întâlnit, în această carte, poezia. Poezia autentică, poezia verde, poezia adevărată, cea care îți dă de gândit și te lasă gânditor. Este o poezie ce izvorăște dintr-o anume amărăciune zâmbitoare, dacă putem spune așa, este o poezie care reflectă suferința oglinzii. Este o poezie a prezentului, este o fugă de prezent pe o insulă imaginară, unde nimic nu este în mișcare, unde nu se întâmplă nimic, dar toate acestea sunt aparențe, pentru că poezia lui vine și revendică acea oglindă a stelelor, acea umbră a stelelor sub care trăim și sub care încercăm să visăm.

Iată, în poezia „Ochi”, tot ceea ce am afirmat cu mâna pe inimă și în cunoștință de cauză, se reflectă nemijlocit: „Pe tremuru-ţi/ de frunză/ aştern năvodul/ nopţii,/ încerc/ să te acopăr/ dar/ nu-ţi găsesc/ făptura,/ Şi noaptea/ e adâncă,/ şi parcă/ tu/ eşti noapte…/ Poate,/ odată,/ am să-ţi descopăr/ trupul/ prin omăturile/ alungate,/ străine,/ închise/ în ochiul meu…//”.

Fiecare poem este un fel de mărturisire artistică, un fel de crez artistic fără de care Valeru Ciurea nu se poate justifica și legitima în fața poeziei. Și nu numai în fața poeziei.

În partea a doua, „Jurnalul de front” așa îl numesc, cuprinde consemnări din timp și alte timpului. Sunt texte în proză extrem de esențializate care au în prim plan omul, așa cum este el, imperfect, împiedicat, trist, vesel, superficial sau profund. Valeru Ciurea ca fotograf, a umblat foarte mult, a surprins lumea însă și dincolo de Continue reading „Cornel UDREA: Umbra clepsidrei” →