Cornel T DURGHEU: Scrisoare deschisă – Sculptor fără atelier

Domnului Primar FLORIN BIRTA,

Spre știință – CONSILIUL LOCAL ORADEA,

Direcția Patrimoniu Imobiliar

Subsemnatul prof. univ. Dr. Cornel T. DURGHEU – artist plastic, specializarea sculptură, Membru TITULAR al Uniunii Artiștilor Plastici din România, Filiala Oradea, prin prezenta, provocat de manifestele incertitudini ale Direcției de Patrimoniu Imobiliar al Administrației Locale, cu reală reținere și îndoială fac acest DEMERS, prin care reînnoiesc CEREREA MEA justificată, de-a mi-se atribui prin „Contract de Închiriere” spațiul de ATELIER de CREAȚIE ARTISTICĂ deținut financiar în ultimii 3 ani prin generozitatea unei Fundații Culturale, pe str. Clujului nr. 70. Acest spațiu – ATELIER de CREAȚIE are in INVENTARUL SĂU ÎNSEMNATE valori patrimoniale și artistice, materiale și spiritual-culturale, utilaje, etc., proprietate privată, fiind un SPAȚIU de UTILITATE PUBLICĂ, protejat de legislația românească. În sensul atribuirii spațiului am făcut DEMERSURILE NECESARE din timp, DIRECȚIEI de PATRIMONIU IMOBILIAR din cadrul PRIMĂRIEI MUNICIPIULUI ORADEA.

De subliniat faptul că respectivul spațiu a fost până în luna noiembrie 2020, când a expirat termenul contractual, atribuit de către Primăria Oradea, Direcția Patrimoniu Imobiliar unei Fundații Culturale (Fundația „Cetate Durgheu”), ca ATELIER de CREAȚIE a subsemnatului. Numita Fundație a fost protectoare a activității subsemnatului, și al altor artiști, membrii ai Fundației, prin achitarea chiriei semnificative, stabilită prin decizia Consiliului Local din anul 2016, pentru Atelierele de Creație Artistică, în condițiile în care Administrațiile Locale din Oradea NU AU CONTRIBUIT în ultimii ani, în nici un fel, pentru ajutorarea materială sau financiară a creatorilor din domeniul ARTELOR VIZUALE, cu toate că aveau aceste OBLIGAȚII legale, cu toate că aveau diferitele modalități și posibilități practice la îndemână.

Menționez și vă reamintesc că în anul 2009 am fost nevoit să eliberez în CONDIȚII SPECIALE, spațiul deținut, un spațíu cât de cât ADECVAT UNUI ATELIER de CREAȚIE pentru sculptură MONUMENTALĂ și pentru PICTURĂ MONUMENTALĂ, în CETATEA Oradea, str, Independenței nr. 39, Pavilion G. Spațiu atribuit de către Primăria Oradea în anul 1994 în nume PROPRIU.

Din momentul anului 2009, nu mi s-a atribuit un alt spațiu adecvat specific activității de creație. Am înțeles că în acel context administrativ-organizatoric al CETĂȚII MEDIEVALE se impunea firesc eliberarea spațiilor pentru RESTAURARE dar, cu obligativitatea pentru Administrația Locală de a oferi altă locație potrivită cu scopul activității de studiu, cercetare și CREAȚIE ARTISTICĂ.

PS: Amintesc de ATELIER de CREAȚIE ADECVAT, necesar unui anumit gen de creație artistică Onorată Administrație Locală – nu numai pentru mine și urmașii mei în DOMENIU, caz special în orașul Oradea – ci pentru FERICITUL CAZ a posibilei existențe a vreunui ARTIST CREATOR de asemenea MARCĂ (anvergură) în URBEA LOR. Oameni care fac CINSTE comunității de care aparțin!

De ce credeți D-voastră că mulți creatori de gen, personalități remarcabile, au părăsit de-a lungul vremurilor și din păcate și astăzi ROMÂNIA? Pentru că au fost neglijați, NU AU FOST ÎNȚELEȘI, sau nu s-a vrut a fi înțeleși, conform cu necesitățile obiective, sprijinul necesar a fi acordat muncii și împlinirilor lor în mediul în care s-au născut. Din nefericire izbindu-se de-o atitudine a Administrațiilor Locale izvorâtă din EGOISM, PROSTIE, REA CREDINȚĂ, lipsă de CIVILIZAȚIE și EDUCAȚIE CULTURALĂ. Un FENOMEN URÂT care iată mai persistă în România și astăzi, dar din păcate și în FRUMOASA noastră ORADEA, cu toate ca DUMNEZEU a binecuvântat-o cu oameni speciali, cu intelectuali valoroși, cu ȘCOLI ÎNALTE și chiar o ACADEMIE DE ARTE VIZUALE care LICENȚIAZĂ veritabile talente. O școală pe care nu o știm ONORA, FOLOSI și APRECIA la JUSTA EI VALOARE, pierzând astfel MOMENTE FAVORABILE.

În acest sens „domnilor” (eram tentat să scriu cu majuscule) s-a derulat BĂTĂLIA MEA de BIHOREAN get-beget, în decursul zecilor de ani, cu neglijența, prostia și limitele educaționale în ORAȘUL de pe CRIȘUL meu REPEDE! Sper că m-am făcut bine ÎNȚELES, regretele sunt TARDIVE!

Continue reading „Cornel T DURGHEU: Scrisoare deschisă – Sculptor fără atelier” →

Cornel T. DURGHEU: Drumul omului

Motto:

„A începe de la noi înșine;

iată singurul lucru care contează”

(autorul)

„Non multa, sed multum”. „Viața omului se obiectivează prin „produsele” activității sale, în funcție de obiectivele majore propuse”. Nicio întâmplare, nicio întâlnire, nicio rânduială împreună cu semenii nu este întâmplătoare. Totul conține o esență spirituală „secretă”- ii putem spune Divina, care are nevoie de noi pentru a ajunge la forma sa perfectă. Contactul nostru cu lumea, respirația citadină comună, întâmplările dintr-un perimetru vizual trăit în comun, sunt încercări care se leagă vital printr-un „Fir nevăzut” al destinului comun. Întâlnirile dintre cetățenii unei obști care determinâ o metamorfoză inedită a evenimentelor particulare petrecute în comun, ajungându-se la realizarea unor lucrări care dau un sens unic calității relațiilor interumane, spirituale, sociale, etc. dezvăluie enigma apariției punctelor de comunicare si comuniune între indivizi diferiți ca pregătire profesională sau intelectuală, stare socială sau culturală diversificata, ele fiind determinante pentru schimbarea in bine a relațiilor identitare.

Stabilirea pur şi simplu a unui program, al unui fenomen comunicativ firesc, de-a promova atât cât e posibil într-o construcție civilizată comună, slujiți de elasticitatea minții și o voință umană majoră, printr-o judecată corectă, o gândire sau acțiune comună nediscriminatorie înlesnind relații normale între semeni, mai ales între cei asociați sau animați, de împlinirea acelorași idealuri, obiective sau scopuri predestinate de viață superioară, este indispensabilă. Pentru o astfel de țintă e nevoie a dezvolta omului vocația libertății de gândire, de trăire, schimbarea de paradigmă, cum ar spune filosoful, nu a blocării umane, uneori impunând cu bună știință „tradiția” ca argument al supunerii sau umilirii.

În decursul timpului, Bihorul, cu precădere Oradea, s-au impus în conștiința noastră, ca importante și prestigioase spaţii de tradiție istorică și spirituală, aici la intersecția unor zone de interferențe culturale variate, ca un spațiu cosmopolit, plurietnic și pluriconfesional. Atestat cu aproape o mie de ani în urmă, aşezare binecuvântată într-o vatră strămoşească geto-dacica, Oradea a cunoscut o înflorire culturală deosebită începând cu secolul al XV-lea datorită legăturilor spitituale ale Episcopiei Catolice cu Roma. În context Oradea este numit de umaniștii florentini drept „Oraşul Fericit”, – „Civitas Felix”, fiind beneficiarul influențelor umaniste ale Renașterii şi a civilizaţiilor vest-europene.

Puternică Cetate Medievală din Oradea a fost ridicată între anii 1570-1618, Cetate Bastionară de formă pentagonală, construită în Europa Centrală în stilul Renașterii Italiene și păstrată cel mai bine, până în vremurile noastre.

După Marea Unire de la 1 Decembrie 1918, Oradea și-a menținut caracterul rafinat cosmopolit, beneficiind de prezența și activitatea unor intelectuali prestigioși formați la Înaltele Școli din București, Viena sau Budapesta, aceștia facilitând printr-o efervescentă activitate creatoare și atmosferă culturală elevată, deschiderea societății locale către o admirabilă apropiere și amplitudine socială între cetăţenii de diferite etnii şi confesiuni spirituale. Stau mărturie relațiile armonioase de civilizație comună în comunitatea orădeană în decursul timpului, cu anumite excepții sporadice, momente mai puţin semnificative dar neşterse din memoria colectivă, determinate și influențate de distructivele conflicte armate mondiale. Am subliniat, a Oradiei nu a Bihorului! Totul spre cinstea și lauda comunității orădene.

Povestea locului de după Primul Război Mondial, mă obligă a face o discretă „sesizare” între viaţă urbană, culturala specială a oraşului Oradea şi ceea ce se întâmpla în localităţile Ţinutului Bihor cu satele şi comunele sale înfloritoare în plină expansiune socială şi economică, păstrătoare de datini şi obiceiuri tradiţionale, netulburate de incluziunea etnică şi socială fertila prin apariţia aşa ziselor „sate noi”. Sunt de menţionat în acest sens şi unele oraşele ale acelor timpuri prin dezvoltarea unor „cartiere noi”, moştenitoarele şi beneficiarele unor prestigioase prosperităţi economice, culturale dar şi Instituţionale – şcoli, bănci, instituţii juridice, obiective culturale, s.a., precum; Beiuş, Salonta, Aleşd sau Marghita, obiective care au dat acestor aşezări o notă cultural-administrativa distinctă şi civilizată. O „construcţie” de amploare benefică social şi economic populaţiei bihorene, în perioada interbelică pe a cărei structura de civilizaţie socială şi culturală s-au „dezvoltat” în anii de „democraţie comunistă” ce au urmat, brutalele şi distructivele procese „reformatoare” în spirit bolşevic.

„Exista două lucruri infinite: infinitul şi prostia umană, dar nu sunt prea sigur de prima, de-a doua DA” – Albert Einstein.

Comunismul s-a prăbuşit în România în anul 1989. Evenimentele care au urmat, tulburi şi de loc prielnice mediului politic sănătos, au lăsat regretabile „urme” cu impact devastator, întregului climat spiritual şi nu numai, vizibil până astăzi în întreaga societate românească. Bihorul, Oradea cu toate excepţiile sale a trăit în aceleaşi spaţii culturale şi sociale imprevizibile sub influenţa unor condiţii politice multipolare nefericite, dar mai puţin malefice.

Fără a întâmpina vreo împrejurare potrivnică, Cetatea Medievală din Oradea, devine din toamnă anului 1996 sediul FACULTĂȚII de ARTE VIZUALE din Oradea. Stabilirea aici a Instituției Academice a fost un moment esențial pentru EVOLUȚIA Culturii și a învățământului artistic orădean în deceniile următoare, favorizând formarea unor generații militante de intelectuali și specialiști în domeniul artelor vizuale, al Istoriei și Teoriei Artei, al artelor muzicale şi teatrului.

Continue reading „Cornel T. DURGHEU: Drumul omului” →

Cornel DURGHEU: Punct de vedere, desconspirarea unei idei – detaliu

Motto:

„Un popor e MARE, e la apogeu, când dă sculptură bună, când dă sculptori MARI”

(Gheorghe Dimitrie Anghel – sculptor)

Intrigat, zilele trecute,de intervenţia mai colorată a unei prestigioase personalităţi istorice şi patriotice din mediul intelectual superior orădean, de sublinierea şi afirmaţia eronată, de altfel, a Distinsului Domn, precum că în oraşul Oradea „apar Statuile ca ciupercile după ploaie”, combativ şi deranjat de astfel de afirmaţii răutăcioase, nesustenabile, m-am hotărât a lămuri, unele aspecte legate de fenomenul de civilizaţie culturală în sine, scoţând din contextul mai larg al scrierilor mele istorico-biografice, paragraful de mai jos. Însemnări care stau mărturie peste timp, de atitudine civică şi critică constructivă, dar şi un punct de vedere sever, privind unele acţiuni deloc lăudabile în acest domeniu, ale Forurilor Administrative Locale, cu toate meritele lor sub alte aspecte. Este un „Detaliu”, pe care îl prefer lansat publicităţii, considerându-l un gest folositor care să dea de gândit omului, în aceste vremuri pandemice dramatice, însoţite la nesfârşit de-o tulburătoare instabilitate politică şi morală în spaţiul mioritic, o instabilitate determinată mereu de forţele obscure ale naţiei romane, în ultimele trei decenii. Un material sever oferindu-l spre observare atentă şi analiza lucidă ochiului critic local, ca fiind, din punctul meu de vedere, justificat, corect şi necesar sufleteşte.

„Cu mulţi ani în urmă a încolţit în mintea mea, de tânăr aspirant la împliniri artistice înălţătoare, un gând de civilizaţie aristocratică generos, uşor a fi pus în aplicare, ceva mai târziu, odată cu înfiinţarea Facultăţii de Arte Vizuale din Oradea. Distribuiri şi risipiri de energie creativă şi manageriala,bine stăpânite de un elan interior inconfundabil în diversitatea culturală orădeana a timpului, au motivat şi determinat o cu totul specială dorinţa profesională, dar şi morală, de-a subordona unei exigente vizuale, interferenţe estetice şi simboluri semantice argumentate, atmosfera arhitectonică citadină a oraşului Oradea. Totul, pe lângă alte împliniri semnificative, cu scopul, de-a forma şi organiza, în oraşul de pe Crișul Repede, o „grupare” de creatori artistici profesionişti, o echipă de sculptori profesionişti redutabili, serioşi şi dedicaţi profesiei lor şi idealurilor profesionale măreţe, sculptori de sorginte bihoreană, dar nu numai, aşezaţi aici şi stăpâniţi de sentimente cultural-patriotice locale profunde, motivate pentru împliniri artistice grandioase, în perimetrul creaţiilor artistice din Domeniul Artelor Monumentale şi a Sculpturii de For Public.

„Proiectul”, era motivat de necesitatea primenirii şi înnobilării spaţiilor publice orădene, atât de multe şi generoase,dar „uitate de lume” din păcate, de lumea cu atribuţiuni şi sarcini speciale, esenţiale în acest sens, în Administraţia Locală Orădeană, persoane plătite bine din bani publici, dar din păcate suferinde de valoare şi decenţa profesională. Spaţii arhitectonice, pieţe, parcuri şi scuaruri, etc, ahtiate şi rugătoare la Ceruri, pentru primirea şi realizarea de Comenzi Sociale din Domeniul Sculpturii Monumentale şi Ornamentale de For Public, purtătoare de simboluri şi semnificaţii morale, şi nu numai, în mult lăudată şi, pe bună dreptate, civilizata noastră metropolă bihoreană.

Iniţiativa, de-a organiza şi activa acest Grup Profesional Artistic, din păcate subminat de forţe oculte, pentru a găsi soluţii estetice şi ambientale, în foarte multele spaţii libere sau abandonate, în climatul arhitectural orădean, prin realizarea unor creaţii artistice valoroase, a dat greş. Dar spaţiile amintite au rămas, şi sunt „flămânde”, după Comenzi Sociale în domeniul artistic amintit, noi trăind cu părerea de rău, că s-au irosit oportunităţi reale, defavorizând capacităţi creatoare prestigioase şi autorizate, din spaţiul cultural local, cu extensie şi la cel bihorean. Acest vis nu s-a putut împlini decât într-o mică măsură şi datorită orgoliilor şi „egocentrismului” profesional limitat, poate a invidiei şi misticei credinţe, specifică uneori colegilor de breaslă. Colegi care nu au înţeles adevăratul rost şi profundul sens profesional, dar şi patriotic, al acestei propuneri de construcţie a unui For Cultural Local puternic. Ar fi fost o instituţie, de grea şi mare responsabilitate civică, dar interesele mărunte au primat şi datorită frustratului „comandament”, administrativ orădean, a se citi Administraţia Locală, închistată meschin în limitele propriilor interese. O administraţie locală ferecata şi de reacredinţă, stereotipă, ineficientă şi „suficientă” în prostia şi limitele ei de civilizaţie urbană, neputincioasă în contact cu exigenţele de civilizaţie umană veritabilă, s-a auto-abandonat prin obtuzitatea comunicării, de fapt a incapacităţii comunicării, cu Forurile Culturale Profesioniste locale, atâta cât sunt ele de interesate şi putincioase, cu Personalităţile Culturale de anvergură managerială majoră orădeană, care nu sunt întâlnite la tot pasul, în abordarea constructivă a detaliilor arhitectonice şi estetice locale. O administraţie care nu a avut capacitatea şi puterea, de-a recepta şi sprijini, implementarea în „ogorul” spiritual propriu, în decursul timpului, propunerile realiste, în ceea ce mă priveşte, a fiinţării spre exemplu a unui „şantier de muncă şi creaţie”, – a se înţelege – Centru Cultural Artistic Modern – în Oradea, bine organizat şi cu propensiune naţională şi internaţională de anvergură, prin expansiunea şi încurajarea libertăţii de creaţie artistică, artistică plastică, în mod special. Centru, patronat de Administraţia Locală în colaborare cu Facultatea de Arte Vizuale şi Uniunea Artiştilor Plastici, filiala Bihor, în mod eficient. Nu trebuie scăpat din vedere faptul că în Oradea existenţa Facultăţii de Arte, alăturată celor patru mari Centre Naţionale de Creaţie Artistică Academică cunoscute în România, impune respect dar şi responsabilităţi administrative locale şi regionale speciale.

În Oradea, multe spaţii disponibile, din vechile Platforme industriale oradeane erau utile şi corespundeau organizării unor Centre Cultural-artistice veritabile şi prolifice – Galerii de Artă, Ateliere de Creaţii artistice diversificate, Saloane de Modă, – dar, datorită unor oameni indolenţi şi nevizionari, s-a preferat regretabil şi nediferențiabil, „băgarea” buldozerelor în acele construcţii.

Crearea, amenajarea unui Centru Cultural Artistic Modern în Oradea, în viziunea subsemnatului, ar fi avut o menire civilizatorie superioară, şi ar fi fost deosebit de benefic, necesar şi eficient din punct de vedere spiritual dar şi economic, de-adevăratelea productiv, prin realizarea mai facilă a multor lucrări şi Opere de For Public, semnificative, în spaţiul istoric şi cultural orădean, pentru comunitatea orădeana, cu extensie bihoreană şi naţională. Ar fi fost un fapt onorant şi lăudabil, pentru explozivul standard cultural şi administrativ al urbei. Ca o firească consecinţă, În acest context administrativ şi organizatoric, nu se putea omite complexul fenomen al socializării afective şi morale a valorilor creatoare locale, pentru totdeuna. Nemaivorbind de faptul că punerea în valoare a potenţialului creativ local; artişti plastici – sculptori, arhitecţi, designeri, studenţi, să fie sprijiniţi, încurajaţi şi susţinuţi material şi financiar, de către Administraţiile orădene sau de către Consiliul Judeţean Bihor, impulsionând efectiv deschiderea culturală multidimensională, pentru „producţii” cultural – artistice originale şi reale, către lume, ar fi asigurat şi evidenţiat o plus valoare, capacităţilor creatoare locale, beneficiind astfel de un câştig spiritual prestigios, pentru societatea locală, pentru noi toţi. Special în domeniul Sculpturii de For Public, a Artelor Monumentale, prin cheltuieli financiare mai confortabile şi mai controlabile, s-ar fi putut realiza reale creaţii artistice, simbolice şi evocatoare, necesare prin spiritul şi specificul lor, spaţiului de civilizaţie istorică şi cultural orădean. Din păcate, pe mulţii bani ai contribuabilului orădean trădat, printr-o deficitară şi dezonorantă atitudine de conduită civică şi morală, a unor persoane din sistemul socio-spiritual local, şi din Adminstratia Publică Locală, s-a apelat, prin diverse mijlociri, jenante pentru comunitatea artistică locală, dar şi condamnabile totodată, la „anume ateliere de lucru” recurgându-se prin lamentabile manevre, prin umile şiretlicuri şi farse organizatorice, la comenzi „legiferate”, prin „comanda publică licitativă”, pentru realizarea unor lucrări în spaţiul nostru public. Te întrebi adesea, de ce toate acestea?!

Din nefericire, facile imitaţii figurative, sau false lucrări de Artă Monumentală, realizări mimate retranspuse, care nu şi-au câştigat Demnitatea, de adevărate creaţii sau Opere de Artă Originale, sunt amplasate întâmplător în spaţii pubice importante, fără un impact sau mesaj estetic de înţeles, cum ar impune comanda publică pretenţioasă. Unele lucrări sunt lipsite de forţă expresivităţii artistice relevante, iar altele prin multiplicare, şi-au pierdut originalitatea şi automat valoarea artistică. Din păcate scăpându-le bietelor notabilităţi administrative, ideea că arta se fundamentează tocmai prin faptul că nu e natura, nu e imitaţie a lumii, ci creaţie simbolică de lume, ceea ce este cu totul altceva. Iar noi, poate mai speram, şi binefacem, că frumoasa noastră urbe, cu un număr infim de Lucrări de Artă Monumentală, care dau frumuseţe şi înnobilează spaţiile exterioare orădene, să cucerim Europa culturalizata, pentru a visa să devenim şi mai mult, un – Oraş Cultural European!

Continue reading „Cornel DURGHEU: Punct de vedere, desconspirarea unei idei – detaliu” →

Cornel DURGHEU: 26 Mai 2019 – Referendumul, alegerile și alegătorii

Motto:

„Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta ca să-ţi fie bine şi să trăieşti bine ani mulţi pe pământ”

(Porunca Dumnezeiască)

O poruncă care ne povățuiește în viaţa noastră de zi cu zi spre fericire, linişte şi bună stare sufletească prin ceea ce e mai întelept, mai bun şi mai drept pentru noi şi semenii noştri; să nu mărturisim strâmb împotriva aproapelui, să nu poftim la bunul aproapelui, să nu fim desfrânaţi, să fim curaţi cu inima şi cu sufletul, însetaţi de dreptate, fericiţi făcători de pace şi plini de harul Sfânt spre întărirea spirituală şi educaţie, pentru bunăstare materială, şamd… Iată un imbold Divin dar şi pământesc care ne obligă să visăm, să nădăjduim spre o ideală stare de spirit, necesară pentru creştinul profund de pe Plaiul mioritic, astăzi şi pentru totdeauna! Dar?!

Dar din păcate, astăzi, creştinul din mine răbufneşte, nemulţumit şi întristat de lumea în care trăim din prostia noastră! Pentru-ca trăim într-o lume de proşti, tâmpiţi şi idioţi – parafrazând o ilustra personalitate a culturii româneşti contemporane – pentru-ca trăim într-o lume paralelă plină de oameni lipsiţi de Dumnezeu, de credinţă şi conştiinţă, fără rasponsabilitate civică, morală şi naţională, fără cale de întoarcere, fără glas în mintea lor, iar vis-à-vis descoperim o lume săracă cu duhul, fără mângâiere, fără blândeţea dorită a romanului, dar flămânzi, sărăciţi, întristaţi, frustraţi şi înfricoşaţi pentru greul traiului zilnic şi viitorul incert, obişnuiţi în neputinţa lor firească, a vorbi pe dealaturea.

Trăim într-o societate bulversată, incluzând pe sărmanii săraci, prea mulţi, care se mulţumesc, din păcate cu foarte puţin – e bine şi aşa mai rău să nu fie – alţii sunt însetaţi de căpătuiala şi avere realizată prin muncă cinstită sau hoţii, unii şi nu puţini la număr, nesătui şi avari după mari averi obţinute prin orice mijloace, iar pe altă parte cei realişti, majoritatea din nefericire cei uitaţi şi ignoraţi, descurajaţi şi deznădăjduiţi de ce se întâmplă în jurul lor, în ţara lor, sceptici şi fără speranţe în viitor, dar vrednici – motiv serios pentru care şi-au luat lumea–n cap, lăsând acasă copii şi părinţi înlăcrimaţi şi suferinzi, în speranţa unui trai şi viitor mai bun, pentru o viaţă mai decenta, mai civilizată în ţară străină lor şi familiilor lor, în largul invidiatei şi generoasei Europe, atât de plăcută şi necesară nouă!

Peregrinări, umblete, întrebându-te adesea, dar nu contrariat, de ce se întâmplă toate astea, bunului şi modestului popor roman, altfel, tradiţional întărit dar şi aşezat într-o credinţă strămoşească de nezdruncinat?! Alergare, alergare, dar, de ce nu prin Țara lor, în România natală, bogată şi frumoasă, după locuri de muncă şi slujbe bine finanţate şi binefăcătoare material, susţinute şi promovate de-o guvernare şi-o economie sănătoasă şi prosperă, de investii care să de-a siguranţa existenţei şi libertăţii romanului? Libertate şi siguranţă obţinută desigur, prin câştiguri decente şi bunăstare generală, asigurată de-o corectă, competenta şi valabilă guvernare.

Răspunsul este simplu! Pentru-ca Revoluţia din 1989 le-a fost furată romanilor, pentru-ca blestematele năluci din structurile bolsevico-comuniste – punctul 8 (opt) de la Timişoara – iertate în anii ‘90, de naivitatea şi bunul simţ al românilor, dar şi de neputinţa lor, a pus talpa pe destinul şi viitorul românilor, pe interesele lor, făcându-şi mendrele prin oamenii lor subordonaţi şi mediocri, dar putenic organizaţi şi mobilizaţi decenii de-a rândul, în drumul nostru spre o Europă unită, civilizată şi prosperă, generând distrugerea economiei româneşti, haosul şi teroarea socială! Totul, în mod bine regizat şi coordonat de stafiile (mafiile) comuniste printr-un fanatism mascat, care au făcut orice pentru a nu pierde puterea – lovitura de stat, mineriade, trădări, crime, manipulări perfide prin intermediul unor indivizi perculoși, organizaţii şi partide trădătoare de neam, infiltraţi perverşi şi devastări de sedii de partide istorice şi democratice, alungarea Regelui, manipularea masei cetăţenilor de bună credinţă, prin intermediul activismului tradiţional şi nou format, din eşaloanele doi şi trei a partidului roşu – nu social-democrat, afirmaţie făcută de mine ca OM cu experienţă şi predispoziţie gravă în lumea politicului – din prostia noastră, dominând şi devalizând țara, sporindu-şi în treizeci de ani de vajnica putere, lor şi acoliţilor lor, bunăstarea materială şi financiară odată cu influenţa nefastă asupra bunei credinţe a poporului român, mai ales a vârstnicilor şi chiar a tineretului naiv şi limitat ca viziune, dar unii interesaţi, necunoscători sau creduli, sperând în reciclarea, necesara a rebuturilor politico-umane din vechiul system, pentru inoirea şi înflorirea milenarei şi nepreţuitei țări a valahilor din jurul lanţului Carpaţi!

Dar dezamăgire mare! Lucru greu de realizat din interior, greu de cuantificat şi împărtăşit mulţimii populare, ceva ce nu s-a petrect şi nici nu s-a vrut, nu a fost cu putinţă şi nici şanse imediate în prezent nu se întrevăd, pentru îndreptarea lucrurilor, văzând ferocitatea cu care vechile structuri îşi apără, cuceririle revoluţionare de după 1989, bazându-se pe mercantilismul sufletului unor români, afişând o nestatornică şi superficială declamaţie naţionalistă! O perioadă de 30 (trei zeci) de ani – fără realizări, fără performanțe evidentiabile, fără nici o remuşcare sau regret – inconştientă, incompetenta sau trădare!? – În văzul blândului popor roman şi a stupefiatei Europe. Oameni profitori, instabili, însămânțați şi însemnaţi politic, lipsiţi de idealuri politice superioare, de interese sociale şi financiare, curate şi reale necesare şi înălţătoare pentru dezvoltarea ţării, pentru educaţie şi sănătate, pentru spitale şi şcoli, pentru investiţii în cultura şi infrastructura, etc.

Continue reading „Cornel DURGHEU: 26 Mai 2019 – Referendumul, alegerile și alegătorii” →

Cornel DURGHEU: Eroii neamului martiri, în percepția și expresia proprie artistului creator

„Un popor e mare, e la apogeu când dă sculpură bună,

Când dă sculptori MARI!” (Gheorghe Dimitrie Anghel)

Statuile [1] „din spaţiile publice comunică permanent cu trecătorii, cu spectatorii şi transmit mesajul unor idei şi sentimente majore”. Importanţa lor în arealul socio-cultural şi istoric, cu care coexista este covârşitoare, pentru că, pe lângă funcţia estetică şi educativă ele sunt şi amprenta identităţii naţionale. Un drum anevoios care duce riguros şi argumentat spre stimularea interesului pentru cunoaşterea reperelor identitare naționale. Cu toată incertitudinea şi amalgamarea – globalizarea – oamenii, românii – putându-se lega de un spaţiu, de un teritoriu, pentru a rămâne oameni. Nu trebuie să uităm că romanismul a purtat în decursul vremilor pe toate meridianele globului, prin oameni dedicaţi afirmării valorilor sale, o campanie permanenta, contribiund astfel la îmbogăţirea patrimoniului spiritual al omenirii. Este uşor de înţeles faptul că, şi prin statui, astăzi se demonstrează legitimitatea istorico-teritorială a unui popor. Este un mijloc subtil de dominare, de impunere, prin cultură.

Interesaţi, ne implicăm secvenţial, printr-o incursiune şi pledoarie mai puţin „conformista”, în acest demers, privind stăpânirea ungurească, instaurata pe pământul vechii Dacii, în spaţiul dintre Dunăre la Vest şi Carpaţii Orientali la Est, adică peste Marele Ardeal (Erdelu) – Voievadatele lui Salanus, Menumoruth şi Gelu – de la sfârşitul secolului al IX-lea, D.H., fără a epuiza extinderile, odată cu începutul năvălirilor şi instalarea lor, în acest areal geografic milenar Traco-geto-dacic. Ţinut stăpânit milenii, de valahi (păstorii romanilor), vlahi, (blasci – Anonimus), în perioadă la care ne referim, cucerire indecisă făcută prin violenţă barbară pe calea bătăliilor, a armelor. O stăpânire, menţinându-se apoi, tot timpul, secole dearindul, sprijinindu-se pe o formă de stăpânire agresivă, nu lipsită de teroare (Milton G. Lehrer – 1945), având un caracter distructiv, totul însemnând regres din punct de vedere al evoluţiei generale a societăţii, lăsând-o la o trepta inferioară, afectând unitatea profundă a civilizaţiei locale, material, spiritual-cultural şi politic, influenţând topografia secularelor aşezări, anihilând din faşă progresul sau stabilitatea economică tradiţionala şi dezvoltarea socială a băştinaşilor.

Îmboldiţi de vechi credinţe asiatice, în năvălirile lor pustiitoare, ungurii, caracteristic mai ales fazelor primitive de evoluţie socio-economica, dar şi în timp, în spaţiile ocupate, printr-o politică subversivă, au ignorat cu bună ştiinţă şi fără conciliere, coexistenta organică a elementelor autohtone, eterogene, a trditiilor aparţinând dezvoltării socio-culturale în etapele incipiente, şi nu numai, apelând la o îmbinare convenţională, forţată şi necritica, a adevărului istoric. Lămuritoare este şi explicaţia marelui scriitor norvegian B. Bjoernson (1907), – „nedreptăţile pe care le comite (guvernarea ungurească), fata de celelalte naţionalităţi,… injustiţii care vor duce mai devreme sau mai târziu,… prin înăsprirea măsurilor de deznaţionalizare, Ungaria la pieire”.

„Ungaria pierzându-şi sufletul, şi-a pierdut valorile” parafrazând nu întâmplător, stârnind mereu „îndoielile şi nesiguranţele” naţiilor din jur, perpetuând „vremuri grele” şi îngrijorări nejustificate, nepăsându-le niciodată de soarta altora. Astăzi când libertatea, siguranţa şi viitorul noastru sunt asigurate”, duhul primejdiillor” este fluturat nestingherit peste spaţiile luminate şi liniştite ale Ardealului. Strămoşii şi eroii neamului romanesc ne transmit mesajul că e nevoie să ne apărăm destinul, istoria, valorile şi interesele naţionale, naţiunea, credinţa, pământul şi drepturile noastre sfinte de „stihiile trecutului”! Este o datorie naturală dar fermă a fiecărui roman, ca şi în zilele noastre să demonstrăm o forţă de coeziune puternică şi demnitate în acest scop, astăzi dar şi mâine.

***

Ne vom lua libertatea, în această lucrare, de-a prezenta ceva mai detaliat, principala noastră preocupare despre un Monument şi monumente, şi de-a prezenta un moment, o perioadă de importanta cultural-istorica şi politica semnificativă, cu valenţe spirituale şi de conştiinţă national-umana specifică parcă locului; Zona folclorică a defileului Beiușului, surprinsă în spaţiul mai larg a Ţării Crișurilor de la începutul secolului al XX-lea, în contextul Evenimentelor europene şi mondiale ale timpului. Anul 1918. Pe „pământul şi aşezările transilvane începe domnia terorii”.

Am cuprins spaţiul geografic de referinţă al judeţului Bihor pentru că aceste locuri istorice, dragi nouă, au dat mari bărbaţi care au fost mereu în fruntea luptei pentru unirea şi propăşirea întregului neam românesc. La 4 noiembrie „fâlfaie pe casa dr. Ioan Ciordaș, din Beiuş, primul steag – tricolorul – ca un simbol naţional, iar de acum înainte sub cutele lui vom trăi şi muri” – Protopop Petru E. Papp. Unii au plătit prin jertfa lor, pentru că românii de aici, ca de altfel toţi românii din Transilvania şi Ţara Ungurească au avut de pătimit zeci de secole. Începe lungul şir al omorurilor premeditate şi înfiorătoare: BELIŞ, HUEDIN, FĂGET – LUGOJ, COVASIMTI, CURTICI, ŞIRIA, BERECHIU – harnicul şi bunul patriot Ioan Balog – delegatul satului la Alba Iulia a fost condamnat la moarte de către groful Terek Oliver şi gărzile roşii şi omorât în bătaie, în curtea conacului acestuia. Crimele odioase împotriva românilor au continuat şi în localităţile; SEGHIȘTE, CÂMPANI, ȘOHODOL, CRASTIORU DE JOS, CÂMP, SĂLIŞTE POIANĂ, TINCA, MARGHITA, TEIUŞ – BĂSEŞTI, şamd; atrocităţi zguduitoare petrecute în spaţiul ardelean. Au fost batjocoriţi, umiliţi şi omorâţi mii de oameni nevinovaţi! A început calvarul romanilor. Aici şi statuile au „pătimit” la fel! Apariţia şi dispariţia statuilor din spaţiul cultural românesc, bihorean în mod special, a avut o determinare, în primul rând politică, legată de istoria zbuciumată a acestor locuri.

***

Firesc, în destinul oricărui sculptor e nevoie să apară un moment în care îşi doreşte cu toată puterea fiinţei să realizeze un monument pentru spaţiul deschis. Oricâte satisfacţii poate aduce activitatea în atelier, sau expoziţiile personale de succes, dorinţa intimă că suprema realizare profesională de sine vizează însă plasarea unei opere monumentale în spaţiul public. Un asemenea prilelj este pregătit şi trebuie căutat prin laborioase eforturi pentru definirea personalităţii artistice şi civice a creatorului. A te înfăţişa lumii cu operele tale vizează o mare responsabilitate profesională şi morală, o angajare conştientă în faţa judecăţii publice pe termen lung. Privind cu atenţie, un asemenea demers are substanţa unei importante decizii şi imprevizibilui ca un risc asumat. Amplasarea unui monument într-un spaţiu pe care oamenii l-au perceput constant într-un anumit fel înseamnă a le modifica orizontul habitatului imprimat pe retina ani dearindul. În general oamenii sunt reticenţi la schimbări, fie ele şi arhitectonice, chiar dacă schimbarea o clamează deseori cu demagogica fervoare. S-au văzut cazuri în care, exemplu: cazul „Monumentului Independenţei” din Oradea, operă a sculptorului concitadin Constantin Popoviciu din Oradea, văzându-l unii cetăţeni şi-au manifestat ostilitatea. Este clar, percepţia era determinată şi de gradul de cultură al privitorului. Acum când monumentul nu mai exista, fiind „demontat” (citiţi demolat) şi furat, obişnuiţi cu el în spaţiul public rezervat lui, multora le lipseşte, peisajul este mai sărac, mesajul abandonat, compoziţia este mai mult decât regretata, cu toate că locul ei a fost luat de-o înălţătoare şi maiestuoasa „Catedrala Ortodoxă”. Din păcate, dimensiunea culturală şi inteligenta spirituală modestă, a edililor, a celor care-i consiliează, a celor care dispun, indiferent de dimensiunea responsabilităţilor asumate la un moment dat, în municipiul Oradea şi nu numai, şi în acest caz, cu regret, îşi spune cuvântul.

Gustul „publicului”, insuficient exersat, l-a condus pe acesta către respingerea unei opere de artă, reprezentativa, care astăzi a devenit prin dispariţia sa, din motive „discutabile, regretabile şi condamnabile” o dramă spirituală, în lipsa unor soluţii corecte şi obiective, justificate ferm, istoric, cultural şi moral.

Artistul, sculptorul, trebuie să fie un om tenace, bine organizat şi pregătit, întotdeauna în mod meticulos la întâlnirea cu spaţiul public ambiental. Colaboratorii în spaţiile publice, arhitecţii, specialiştii în peisagistica, edilii, trebuie să se supună grandioaselor viziuni-proiecte ale sculptorului realmente monumentalist. Creaţia sculptorului supusă întotdeauna exigentelor profesionale, în special, dar şi a celor care deveneau beneficiarii operelor sale, au impus o conduită aptă să genereze o relaţie superioară. Disponibilitatea şi capacitatea artistului de a transmite mesaje profunde, de a comunica prin intermediul operei sale, idei şi sentimente dintre cele mai înălţătoare şi nobile, a determinat reacţii de adeziune imediată şi entuziastă. Sentimentul eroic satisface întotdeauna, ideea publicului de identitate şi demnitate, fie că e vorba de monumente impunătoare cum a fost la Beiuş „Monumentul Martirilor Ciordaș şi Bolcaș”, amplasat în anul 1935 în Parcul Central al oraşului, avantajându-l a fi pus în valoare. Noi putem remarca o convingătoare relaţie, un loc de cinstire, intre natura, pe de-o parte şi opera artistului pe de altă parte, potenţând în mod reciproc creaţia artistică, printr-un dialog intim. Spre a se înţelege, a se vedea unicul şi simbolicul „Ansamblu Sculptural-Arhitectonic brâncuşian” de la Târgu Jiu.

Printre cele mai de seamă monumente de For Public amplasate în spaţiul Ţării Crisurilor în ultimele decenii, după prăbuşirea sistemului totalitar bolsevico-comunist prin revoluţia anticomunistă din decembrie 1989, „Monumentul Martirilor Ciordaș şi Bolcaș” de la Beiuş, deţine o poziţie privilegiată. Simbolic şi evocator, măreţ şi desăvârşit prin proportoiile sale clasice, monumentul, infapt un simbol al libertăţii, a victoriei sociale şi naţionale, conferind personalitate spaţiului arhitectonic în care este aşezat, a devenit loc de pelerinaj, de creare şi manifestare de sentimente patriotce. Valoarea educativ-emotionala a operei, a monumentului, a determinat publicul să-l asimileze în inventarul locurilor de reculegere şi popas, de redeşteptare a conştiinţei româneşti, opera menită să glorifice atât istoria ţării, devenind un mesaj explicit prin care el exprimă elementele de substanţa pentru cultul eroilor, dar şi un promotor deschis spre dimensiunea demnităţii noastre naţionale.

Am parcurs introductiv, analitic, selectiv şi critic, un itinerariu istorico-geografic şi cultural de referinţă, cel al Ţării Crişurilor, pentru a fi relevate şi reflectate, condiţiile şi destinul tulburător, în creaţiile monumentale de For Public, în mişcarea artistică monumentală regionala, dar cu reverberaţii naţionale a poporului român, a marilor personalităţi istorice ale locului dar şi a marilor evenimente, într-un spaţiu istoric românesc atât de zbuciumat. Evidenţiind meritele manageriale, cultural-artistice şi patriotice ale iniţiatorilor, pentru efortul depus şi interes în ridicarea în spaţiile publice a unor monumente şi stătui reprezentative, pentru că ele să rămână în conştiinţa şi memoria istorică a urmaşilor, lucru extrem de important, mai ales prin consecinţele sale în timp.

***

Anul 1918 a însemnat sfârşitul primului război mondial, prăbuşirea şi destrămarea Imperiului Austro-Ungar, urmat de dreptul la autodeterminare a naţiunilor (Wilson). Transilvania şi o parte a Banatului au făcut parte din Imperiu, iar pentru noi românii, după multe jertfe şi sacrificii, s-a realizat împlinirea visului de veacuri – Unirea tuturor românilor într-un singur stat naţional, unitar, independent şi suveran. 1 decembrie 1918. România Mare. Moment care aparţine unor vremi de-o dinamică aparte, moderne, a unor complexităţi istorice fundamentale care au marcat memoria locului.

După Marea Unire de la 1 Decembrie 1918, la Alba Iulia, şi după instaurarea administraţiei româneşti în spaţiile ardelene, atitudinea românilor faţă de cultură maghiară, faţă de operele de artă existente, faţă de monumentele de sculptură ridicate în pieţele publice, din localitaile ardelene, opere care preamăreau istoria şi personalităţile ungureşti de peste veacuri, a fost una de toleranţă, de înţelegere şi de integrare a acestora în circuitul naţional de valori, concomitent cu o perioadă de efervescenta cultural-artistica densă, privind manifestările şi realizările artistice romaneşti care se impuneau firesc arealului transilvan.

La momentul Unirii din 1918 – Iuliu Maniu în mesajul său către popor – spunea: „Noi, nu vrem să devenim din asupriţi, asupritori”[2]. Nobil şi uman mesaj, cu referire şi prevedere, la toate naţiunile conlocuitoare şi cu trimitere, la evenimentele care vor urma, „susţinând cu toată determinarea libera exprimare a identităţii etnice şi păstrarea valorilor de limbă, traditire şi cultura”.

Dacă în România nu s-a distrus niciun monument, nu aceeaşi atitudine faţă de monumente au avut-o alte naţii, după prăbuşirea Imperiului Austro-Ungar spre exemplu, slovacii au distrus „Statuia Reginei Maria Tereza” din Bratislava.

Am dori să menţionăm, fapt deosebit de semnificativ, că atâta timp cât Transilvania a fost anexată Ungariei (1867-1918), intoleranta guvernare ungurească, nu numai că nu le-a permis românilor ridicarea unor monumente simbolice în spaţiile publice; statui evocatoare sau portrete omagiale ale personalităţilor reprezentative pentru cultură şi istoria poporului român, măcar în mod simbolic, mai mult, aceste guvernări nu i-au recunoscut ca şi naţie pe romani. Stăpânitorii nu puteau genera condiţia fraternităţii, respectului sau toleranţei. Nu consimţeau nevoia binelui sau sensibilităţii neamului românesc.

Dar, fie-ne permis a zăbovi asupra acestei perioade, luminate şi plină de semnificaţii din istoria României moderne, o perioadă plină de speranţe şi prolifică vieţuire pentru populaţia de dincolo de munţi, provinciile Banat, Crisana, Transilvania, Maramureş, Bucovina şi Basarabia, din toate punctele de vedere: politic, social, cultural, moral, şamd, şi cu mare interes şi îndreptăţire ne vom opri asupra spaţiului cultural ardelenesc, bihorean, cu predilecţie în Tara Beiusului.

„În mod firesc, după MAREA UNIRE, începând cu anul 1918 a urmat o activitate culturală şi spirituală efervescentă în Ardeal, dar şi la nivelul întregii ţări. S-a realizat osmoza, omogenizarea spirituală, prin difuziune culturală, dinspre centru, Vechiul Regat, spre toate ţinuturile româneşti” [3], prin diferite mijloace şi acţiuni culturale; spectacole teatrale, conferinţe, ridicarea de monumente în cadruri festive, etc. Un rol important l-au avut Nicolae Iorga, Octavian Goga, Liviu Rebreanu, Ion Minulescu, Ion Agârbiceanu şi alţi oameni de seamă ai spiritualităţii româneşti care au conferenţiat cu diferite ocazii în aceste locuri ardeleneşti.

La rândul lor regiunile ardelene sunt deschise şi receptive să asimileze şi să se integreze cu propria potenţialitate culturală la închegarea spiritului naţional românesc. Pentru realizarea acestui deziderat un rol important l-au avut personalităţile care au militat pentru UNIRE „precum şi instituţiile şi organizaţiile culturale, în frunte cu ASTRA. Amprenta unor acţiuni culturale majore care să legitimeze întreg spaţiul românesc, se impunea cu precădere, prin realizarea şi amplasarea unor monumente de For Public, edificative spiritual cu caracter simbolic, şi care să reprezinte mari personalităţi istorice, culturale, politice şi militare, eroi ai neamului românesc în toate oraşele din Ardeal. În Bihor, la Oradea, iniţiativa realizării unor astfel de monumente au avut-o Generalul Traian Moşoiu, eroul eliberării Oradiei, la 20 aprilie 1919, Reuniunea Culturală „Cele Trei Crişuri” şi Primăria Municipiului Oradea.

Un Omagiu şi recunoştinţă, adus regalităţii româneşti, poporului şi militarilor romani. Pentru sacrificiul şi eroismul de care au dat dovadă în lupta pentru independenţă şi unitate naţională a tuturor românilor, s-au ridicat Monumente de For Public, precum; – realizarea Bustului regelui Ferdinand, Statuia reginei Maria, Statuia ecvestră a regelui Ferdinand, Statuia principelui Carol I. Toate acestea la iniţiativa şi susţinerea generalului Traian Moşoiu.

Bustul regelui Ferdinand I Întregitorul, s-a dezvelit la 17 octombrie 1920, în curtea „şcolii militare” (în faţa clădirii Diviziei jandarmeriei de azi), operă a sculptorului Mihail Kara (Mihaly Kara). La această ceremonie au fost prezente personalităţi de seamă ale culturii româneşti, în frunte cu Nicolae Iorga. Festivitatea a fost imortalizată pe peliculă cinematografică, precum şi aspecte ale programului ASTREI ce se desfăşura în acest timp la Oradea, 17-18 oct. 1920. Filmul urma să fie prezentat publicului orădean cu scopul de a se obţine fonduri pentru finanţarea unui nou monument, Statuia reginei Maria.

În anul următor, la 13 noiembrie 1921, Regina Maria avea să se bucure la festivitatea inaugurării propriei statui, alături de Principesa Marioara, operă a aceluiaşi sculptor Mihai Kara. Lucrarea a fost aşezată în faţa teatrului ce poartă numele reginei. Valoarea artistică a lucrării a fost apreciată ca fiind „o armonie de linii.” [4]

Continue reading „Cornel DURGHEU: Eroii neamului martiri, în percepția și expresia proprie artistului creator” →