Am argumente multe și precise
Că oamenii s-au transformat în lume,
O lume fără cer și fără vise!
Nu insistați! N-am să vă dau și nume.

Doar unii au făcut trista schimbare
Și numărul lor crește la comandă,
Fiindcă ispita e strălucitoare,
Și chiar li se oferă ca ofrandă!

Nici Cerul nu mai știe ce să creadă,
Iar Dumnezeu privește și îi lasă
Pe toți culegătorii de zăpadă,
Dar asta nu înseamnă că nu-i pasă!

Grămada cu păcate-i tot mai mare!
Miros de întuneric vine-ncoace!
Mâine e Sfânful Petru! De ce oare
Lumina lui în mulți nu se mai coace?

Câștigă mult teren întunecarea!
Iernile fug în noi, așa, neninse,
Dar Dumnezeu nu și-a-ncheiat lucrarea!
Luminile nu pot a fi învinse!

Să nu vă fie frică! Răul nu e
Rudă cu Dumnezeu și nici cu sfinții!
Nici un păcat nu e bătut în cuie,
Când sufletul își caută părinții!

28 iunie 2020

SUTA DE LEI, LAMPA ȘI CĂLIMARA

Suta de lei, o călimară și o
Lampă care sorbea adânc dintr-un fitil
Gazul întreaga noapte, pân` la ziuă
Ele îmi amintesc c-am fost copil!

Lampa s-a stins de tot! Am una spartă
A aruncat-o cineva-n gunoaie!
Nici nu cred c-ar mai ști să facă artă
Precum atunci când lumina-n odaie!

Continue reading „Constantin MOSOR: Când sufletul își caută părinții (versuri)” →

DRUMURI

Tu vii dintr-o lume bolnavă de dor,
Eu vin dintr-o noapte prelungă și grea.
Aceeași durere ne gustă ușor…
Tu vii ca un zâmbet…eu vin dintr-o stea,

A cărei lumină e vis și amor…
Și iată… ne scurgem prin timpuri egal
Cu lacrimi de frunze și frunze ce mor…
Tu vii din adâncuri…eu vin dintr-un val.

Tu vii dintr-o clipa ce moare curând,
Căci timpul în toate e veșnic stăpân.
Eu vin dintr-un cântec aproape flamând…
Pe calea Luminii tu vii… eu …rămân.

ULTIMUL TREN

E bine că nu știm în care zi
Pleacă ultimul tren din gara vieții.
Dar asta nu înseamnă-a ne gândi
Mereu doar la sclipirea dimineții!

E bine că nu știm cât a rămas
Până când va zâmbi o clipă seacă.
De presimțim ceva facem popas…
Dar trenu-acela fără noi nu pleacă!

E-un tren pe care nimeni nu-l dorește…
Cu toți avem bilet spre depărtare!,
Pentru întors nu ni s-a dat, firește.
Doar cerul știe ora de plecare!

Să ne-amintim că suntem călători
Ai unui tren ce știe numai dusul!
Nu te grăbi. Acum degeaba zbori…
Rămâi pe loc pân` se sfârșește fusul!

Trenul nu îți va duce și bagajul!
Biletu-i pentru oameni… Și atâta…
Nu încerca să-ți folosești curajul
De a-i lovi ferestrele cu bâta!

CERE-I PĂMÂNTULUI IERTARE

Cândva, demult, când eram blânzi
Ca ochii soarelui de-amiază,
Când le dădeam celor flămânzi
Din când în când un colț de rază,

Când haina noastră, cea cârpită
I-o întindeam celui ce n-are
Nici mămăligă și nici pită,
Nici ghemotoc prin buzunare,

Când lumea nu era pierdută
Pe sub frânturi de nelumină,
Când n-alerga după cucută
Care să-i cânte în surdină,

Și Dumnezeu era mai vesel!
Acum privește și suspină.
Ia harul Său, pe tot și țese-l
Chiar nu ți-e sete de Lumină?

Continue reading „Constantin MOSOR: Glasul muzei (poeme)” →