În Săptămâna premergătoare Nașterii Domnului, România a fost tulburată de excesivele ceremonii legate de îngroparea fostului Rege al României Mihai I de Hohenzollern-Sigmaringen.
Personajul a avut o viață lungă și, la capătul ei, se poate spune nefericită.
Ca mic copil a fost silit să “domnească” în lipsa tatălui sau, izgonit de la succesiune pentru viață imorală. Apoi, același tată, a revenit în România și prin intimidarea autorităților a devenit Regele Carol al II-lea. Un Rege nevrednic, imoral și criminal. Acea domnie a pus de fapt capăt oricărei posibilități de reconciliere între Neamul Românesc și Casa Hohenzollern-Sigmaringen.
Carol al II-lea a delapidat sume uriașe, a distrus orice urmă de legalitate și formă democratică în România, sfârșind într-o rușinoasă “dictatură regală”. Dar lucrul cel mai grav a fost faptul că a patronat trecerea României, sau mai exact a Statului Român, în rândul statelor dictatoriale sângeroase. Este bine să ne amintim de acest lucru.
În primul rând Carol al II-lea a sfidat orice urmă de bun simț și decentă alungându-și soția și trăind în concubinaj deschis cu sinistra Elena Wolf-Lupeasca, ”duduia”, ale cărei singure “calități” reale i-ar fi garantat o superbă carieră în vecinătatea bucureșteană zisă “Crucea de Piatră”. Carol s-a înconjurat cu adevărate hiene, drojdii ale vieții publice și între ei “străluceau” Armand Călinescu, om însemnat la un ochi și având “nomme de guerre”, ”Chioru” și o bestie sadică, Gavrilă Marinescu, instalat șef al poliției. În aceste condiții lucrurile au mers spre dezastru.
Continue reading „Alexandru NEMOIANU: ,,Lasă morții să-și îngroape morții lor…” (Matei, 8;22)”
Etichetă: Carol al II-lea
Gheorghe Constantin Nistoroiu: Carol al II-lea şi arma puterii sale – trădarea (3)
„Eu măicuţă dragă, Cărluţă scump, ce să-ţi spun emoţii şi scârbă fără seamă am de când ai plecat.”
(Elena Wolf-Lupescu)
Când principele Carol a renunţat în scris pentru a treia oară la tron, regele Ferdinand a fost atât de mâhnit, de îngrozit încât a consemnat evenimentul ca fiind o pedeapsă a cerului: „A fost vrerea cerului să pedepsească ţara, pe mine şi pe regină, cu grea încercare, prin renunţarea la tron a principelui Carol.” („Monitorul oficial”, nr. 160 din 22 iulie 1927)
Greaua încercare n-a fost pentru ţară, ci pentru părinţii care l-au educat cum l-au educat. Pentru dinastie evident a fost o ruşine, chiar o ruşine dintre cele mari, dar cu „sângele albastru”, aşa ceva se tot întâmplă… Cât priveşte pentru ţară a fost un semn de Sus, care repetat de trei ori prevesteşte un miracol. Cum însă a intervenit omul, respectiv regina Maria şi ceilalţi factori politici, deci umani, miracolul a devenit o nenorocire pentru Naţiune.
Cu principele Nicolae lucrurile au fost mult mai simple. În regenţă dincolo de incapacitatea sa politică totală, dincolo de trabucurile selecte consumate în plen, dincolo de indiferenţa faţă de treburile majore ale ţării el ţesea pânza consacrării sentimentale cu imaginea Ioanei Dumitrescu, devenită Săveanu prin căsătoria cu avocatul liberal Radu Săveanu.
Gheorghe Constantin Nistoroiu: Carol al II-lea şi arma puterii sale-trădarea (2)
„Trădătorii sunt odioşi chiar şi acelora pe care îi preferă.”
(Tacitus, Ann. 1,58)
Trădarea în general este o săvârşire conştientă a răului, un act major de laşitate, de micime şi infirmitate sufletească, de nimicnicie a raţiunii umane, dar când ea are osatură regală, cu participarea directă a suveranului, trădarea devine lucrul cel mai meschin şi mai grotesc dintre faptele cele mai odioase ale unui individ infinit mârşav, fie el chiar de viţă nobilă.
Genealogia trădării odioase, fariseice, mârşave îşi are corola în Iuda Iscarioteanul, ex-ucenic, apoi vânzător şi trădător al Mântuitorului nostru Iisus Hristos-Împăratul lumii.
Trădarea regală este sinonimă cu o catastrofă naţională de lungă durată, ce constă în jertfirea şi sfârtecarea imediată a Trupului ţării, precum şi în mutilarea sufletească spiritual-religioasă a Naţiunii timp destul de îndelungat şi dacă la un moment dat rănile Neamului se vindecă, cicatricele trădării rămân permanent în istorie.
Continue reading „Gheorghe Constantin Nistoroiu: Carol al II-lea şi arma puterii sale-trădarea (2)”
Gheorghe Constantin Nistoroiu: Copilăria şi tinereţea regelui Carol al II-lea (1)
„O asigur pe Sfinţia Voastră (patriarhul) că am acţionat din proprie iniţiativă şi că sunt perfect conştient de faptele mele.”
(Principele Carol de Hohenzollern)
Nu botezul în religia Ţării pe care este destinat s-o conducă este prioritar pentru suveran, ci botezul întru jertfa Naţiei respective, spre a menţine Neamul în idealurile sale milenare şi a-l conduce la biruinţa geniului său şi a Crucii izbăvitoare cu care l-a înzestrat Dumnezeu. Când a deschis ochii la botez, Carol s-a spârcâit pe el în cristelniţă profanând sfânta Taină. Era un fel de previziune asupra destinului ţării atunci când se va impune la cârma ei.
Continue reading „Gheorghe Constantin Nistoroiu: Copilăria şi tinereţea regelui Carol al II-lea (1)”