Vindecare

 

 

Harul Tău să curgă Doamne
Peste crucile de lemn
Să se scurgă în țărână
Chiar și ultimul blestem.

 

Mână Ta izbăvitoare
Să ne sprijine mereu
Când povară-i uneltirea
Și ne este Doamne greu.

 

Pasul Tău să ducă calea
Când prin noi ne rătăcim
Într-o sfântă rugăciune,
Doamne fă să ne-ntâlnim.

 

Împăcarea să ajungă
Chiar și-n inimă de piatră,
Cu o daltă de iubire
Cea mai tare tot se crapă!

 

Pacea Ta izbăvitoare
Să ne-nvăluie mereu,
Când vrășmașul ține calea
Și ne este tare greu!

 

Rugăciunea să alunge,
Lacrima căzută-n suflet
Să nu aibă în veci parte
De al răutății umblet.

 

Jerta Sfântă de pe cruce
Să ne facă să vedem
Că suntem cu toți țărână
Și de Tine tot nedemni.

 

Liturghia Taina Sfântă
Să ne-adune-n casa Ta
Pacea, mila și iertarea
Tot în suflet să ne stea!

 

Ruga serii

 

Mă-nchid în ruga cea de seară
Să vină îngerii cu alăute,
În inimă să se pogoare,
Să – alunge grijile de multe.

 

Chimval răsunător cuvântul,
Fă să aducă alinare
Să mângâie durerea lumii,
Corvoada ei de întâmplare…

 

Şi serafimi îngenucheați
Îţi cer milostivire Doamne
Se ceartă fraţii, între fraţi,
Tu pune flori de împăcare.

 

Mironosiţele femei,
Aprind iar candela iubirii,
Din rătăcirea de idei
Să înfloresca iarăşi crinii.

 

Toţi sfinţii străjuiesc altare,
Iar flacăra se înteţeşte
Să ardă reaua întâmplare
Şi gândul care pribegeşte.

 

Într-un buchet de rugi aprinse
Coboară cerul pe pământ,
Furtuna iar se potoleşte,
Și ploile… tăcute plâng.

––––––––––––

Camelia CRISTEA

București

6 iulie, 2018

MOTTO:

          „Stihurile mele zugrăvesc durerea ori bucuria inimii mele, iar nu dureri ori bucurii străine. Eu până nu simt, nu pot scrie. Până nu mă mustră cugetul, nu pot să scriu stihuri de mustrare.” Sfântul Ioan Iacob de la Neamț Hozevitul

 

Duhul Adevărului

 

Duhul Adevărului a venit din cer
Ca eu păcătoasa, astăzi să nu pier
Pe un vârf de cruce îmi ridic privirea
Fă să înțeleg care-mi e menirea!

 

Pregătită cale de Cel Înviat
Mă lepăd de mine ca de un păcat,
Zorii mântuirii pe un colț de rai,
Inimă zdrobită, Doamne să îmi dai!

 

Ucenici în turmă, marea de măslini,
Cu iubire multă durerile-alini,
În genunchiul minții mă petrec mai sus,
Scapă-mă de rău Bunule Iisus!

 

Biserica-Ți toată este ca o vie,
Duhul Sfânt coboară iar în Liturghie
Sforile mă leagă să nu pot vedea
Dar mă las Părinte, doar în voia Ta!

 

Nu înțeleg Taina, dar simt fericirea,
Când un bob de rouă îmi scaldă privirea
Și în cerul clipei simt nemărginirea,
Doamne cât aș vrea să îmi schimb și firea…

 

Curcubeu – vitralii, uncenici și sfinți
Te-am vândut odată pe câțiva arginți
Mă căiesc armanic și îmi plâng păcatul,
Într-o rugăciune fă să văd Înaltul.

 

Pe un braț ții cerul, pe altul pământul,
Eu dau mărturie Tu ești Sfânt Cuvântul!
Am văzut Lumina cea adevărată
Slavă în biserici a fost revărsată!

 

Clipele…

 

Telefonul sună Mamă
Și anunță despărțirea,
Firul vieții se deșiră
Așa cum îi e menirea.

 

Clipa curge răvășită
Într-o lacrimă-sărată,
Eu te strig din suflet – MAMĂ!
Tu în ceruri ești plecată!

 

Continue reading „Camelia CRISTEA: Stihuri…” →

Uimită…

 

Uimită sunt de-atâta resemnare,
Secată mi-e fântâna de un dor…
Cu pași grăbiți pe lunca ta de sare
Mă caută un timp rătăcitor….

 

Copaci cu pletele în vânt
Încărunțiți de florile de mai
Privesc fecioarele nuntite
Și lacrima din gene ce le-o dai.

 

În țipătul chemării te-am găsit
Când umbra nopții îmbrăca palate,
Atâtea Zâne în povești purtate,
Caleștile în zori le-au fost furate.

 

Privește-mă albastru și rotund,
Într-o ureche-mi cântă spiridușul,
O lacrimă o prinde iar căușul,
De-atâta sare, greu îmi e urcușul.

––––––––––

Camelia CRISTEA

București

12 mai, 2018

Mamă

De-aș putea în brațe Mamă
Te-aș purta până la cer,
Vindecare și lumină…
Să primești, încă mai sper.

 

Aș trece cu tine marea…
Suferinței de se poate
Și-n năvod aș prinde boala
De om să nu aibă parte!

 

Munții i-aș căra în spate
Să treci pasul spre lumină
Și -n urcușul prin durere
Primenită, fără vină …

 

Toți vulcanii ce-au erupt
Peste trupul tău de humă,
Ia-și pune pe fugă Mamă
Să nu credeți că e glumă…

 

În deșertul unei zilei
Apă vie eu ți-aș da
Să îți ostoiască setea
Și boala de s-ar putea…
———————————
Dar mă-ntorc acum în mine
Și mă ard în neputință,
Prin genunchiul sfânt al rugii
Cer un pas spre biruință…

 

Și mă rog că floarea asta
Ce-a nins albul peste noi
S-o purtăm în suflet pură
Pân la vremea de apoi.

 

De-aș putea în brațe Mamă
Te-aș purta până la cer,
Aripi îngerești să-ți crescă
Am nădejde și mai sper!

—————————–

Camelia CRISTEA

București

7 mai, 2018

– foto sursa internt –

Uneori…

 

Uneori îmi este teamă,
Că ce-i bun se cam destramă
Când prin straiele frumoase
Umblă vorbe mincinoase…

 

Drumuri lungi ne taie calea,
Prin decor se plimbă jalea
Măștile se strâmbă chiar
Lângă clipele cu har…

 

Mori de vânt cresc și-n cuvinte,
Dar știu pasul înainte…
Mă rănesc priviri ce sapă
În paharul plin cu apă!

 

Gârbova femeie trece
Peste valul tot mai rece
Și adună maci în floare,
Din Iubirea ce nu moare!

 

Urcă visul pe un steag
Chiar de știe că-i beteag
Și-i dă mir din tei în floare,
Ca să-i fie alinare…

 

Prin castele de nisip
A găsit în zori un plic
Nu-l deschide, cred, de teamă,
Că frumosul se destramă…

––––––––––-

Camelia CRISTEA

București

3 mai, 2018

Flori de liliac…

 

Flori de liliac pun la poarta ta,
Lăcrămioare plânse, inima-ți v-a da
Ele au fost culese chiar din ochii mei,
Când un bici de viscol mă lovea în ei.

 

Ghiocei albiți de lungi așteptări
Îți trimit în dar ca și îmbrățișări,
Narcise bătute de un dor mărunt,
Le așez acum pe aripi de vânt.

 

Primăvara toată ți-o trimit în dar,
Frumusețea asta nu are hotar
Toporași grăbiți vin în calea ta
Să-ți sărute mână când e vremea rea.

 

Rouă adunată de pe trandafiri
Să te ocrotesca și de uneltiri,
Pașii tăi lumină, urme vor lăsa
Peste tot în lume, chiar și-n calea mea!

—————————–

Camelia CRISTEA

București

29 aprilie, 2018

Mulţumesc

 

Pune mâna Ta pe frunte
Şi alungă-mi supărarea,
Riduri, valuri de întristare
Îmi tot tulbură cărarea…

 

Rugăciunea-mi întăreşte
Şi dă-i aripi că să zboare
Către Cerul de lumină
Unde raiul e în floare!

 

Nădejdii ce-i în risipă
Dă-i curaj să toarcă iar,
Fire de credinţă, pace,
Că nimic nu e-n zadar.

 

Inima-n genunchi se roagă
Nopţile în privegheri,
Cât de harnică furnică
A rămas pierdută-n ieri…

 

Clopotul tăcerii sfinte
Mai răsună azi în strană,
Îngeri, Sfinţi, plini de lumină
Îmi mai oblojesc o rană.

 

Continue reading „Camelia CRISTEA: Poesis” →

Am crezut…

 

Am crezut că pot închide
În ungherele din suflet,
Câmpul macilor în floare
Și-ale Verii mele umblet…

 

Am crezut că resemnarea,
O să stea închisă-n ramă
Și furtuna potolită,
Ca soldatul strict în vamă…

 

Am crezut că nada vremii
N-o să muște iar din mine
Și-n rutina unei zile,
O să-mi fie totuși bine…

 

Am crezut că-n zbucium marea
N-o să plângă iar în hohot
Când prin valuri de încercare
O să treacă ca un ropot… Continue reading „Camelia CRISTEA: Am crezut…” →