Cine săpase oare cu atâta dăruire
Modelând a pietrei tărie de granit?
Brâncuși, românul care, visând la nemurire,
A dorit să lase un minunat ,, cuvânt.

Bolta cerne timpul pe aleile uitării,
Cristale stau stinghere pe soclul solitar.
Din când în când mai trece cu pasul înserării,
Un suflet singuratic privind fără habar.

Și totul e tăcere aici pe înserat.
Un huhurez se zbate prin crengile-nghețate,
Plutind cu vântul care răzbate iar și iar,
Ducând ninsoarea iernii, pese gânduri deșarte.

Privesc tabloul darnic și-mi pare că-i magie,
Auzind cum sapă mereu și-acum Brâncuși,
Iar din înalt o dulce și caldă simfonie,
Mi-o dăruiește tainic, a viorilor arcuș.

Mă las dusă de vraja atâtor sentimente
Simțind în suflet darul pe care ni l-a dat,
Creatorul nostru s-avem mereu prezente,
Între noi atâtea minuni de admirat.

———————————-

Ioana CONDURARU

17 ianuarie 2019

Imagine: sursa internet