DE CÂTE ORI…
Mă uit pe străzi și totul e pustiu
încă o zi ca ieri…
Mă simt ca-ntr-un cavou închis
aud doar respirația și inima cum bate
Și când pe străzi mai văd trecând
în grabă câte-un om
șimt frica-n el
și ochii lui sunt goi…
De boală grea și suferinți
se sperie tot natul
și-acum se roagă la cei sfinți
sa apere Banatul.
Să apere Banatul
și Țara Românească
de crunta boala ce-i afară
ce vrea să mistuiască.
Sunt doctori în spitale,
ce vor sa ne salveze
sunt polițiști pe străzi,
ce vor sa protejeze.
Dar fiecare dintre noi
ar trebui să știe
căci suntem singurii
ce ne putem salva
de-aceasta pandemie…
BUNICII
Miroase a iarbă proaspăt cosită
și de departe vine un fum
dintr-un cuptor…
O vatră bătrână, coace o pâine
cu un miros îmbietor.
Trec mai departe, ulița-i goală
nici un copil nu saltă pe ea
o liniște mută e așternută
în satul pustiu ce odinioară
erau cu toții pe-afară …
Care de care mai vorbăreți
ce mișunau prin curți și ogoare
mă uit înspre casa cu porți de aramă
ce odată, de mult ai mei bunici
mă-așteptau ca să vin…
Nici o mișcare, totu-i pustiu
intru pe poartă, câinele latră
și-i semn că ma ceartă
că n-am mai trecut pe acolo de mult…
Merg mai departe în curtea în care
am învățat să merg în picioare,
unde odată mi-am petrecut
copilăria ce iute-a trecut…
Și-n prispa casei văd că apar
doi bătrânei ce abia se târau
semn că auzeau pe afară cum latră
câinele de zor.
Cine-i acolo? Se-ntreabă în șoaptă
spre mine …lung privesc tăcuți.
Nu le venea să creadă
că am venit la ei acum
sa îi mai văd o dată.
În brațe i-am cuprins cu dor
și-o lacrima nebună
s-a scurs de pe obrazul meu,
pe mâna lor străbună.
Îmbătrâniți de vreme și de trai,
cu ochii blânzi și mersul legănat
m-au luat de mâna și-n casă m-au băgat.
De bucurie și de dor
au scos ei pâinea caldă din cuptor,
și tot ce-n casă aveau, pe masa ei au pus.
Le-am spus că nicăieri nu mi-e mai drag
decât atunci când calc al casei prag
și-i întâlnesc pe ei, chiar și bătrâni
pe bunii mei, bunicii mei cei buni.
CONVINGE-MĂ CĂ NU-I AȘA
Am auzit și am citit că-n lume de mult…
au fost războaie…
Ce se purtau cu arme,
și nu aș fi crezut,
că-n viața mea s-apuc ca să trăiesc,
așa război ce fură viețile omenești
dar nu cu arme după cum vedeți.
Când a-nceput, am zis că o sa treacă,
că nu durează boala asta grea,
decât o săptămână, două poate
și viata de la capăt o vom lua.
Dar nu a fost să fie doar așa
căci s-a extins pe tot pământul
ța fel cum bate toamna vântul
și ia cu ea și tineri și bătrâni
ne lasă muți de spaimă și nebuni.
Și disperarea ne cuprinde
când tot auzi în fiecare zi cum mor
cu zecile și sutele de oameni
Pe tot Pământul … este îngrozitor.