VOINȚA mi-o trimit, să facă ceva ture pe împrejur,
Să-mi spună cum e lumea și ce-ntâlnește pe afară…
Să fie-atentă-i strig, pe unde-și pune talpa, o conjur,
Că nu știi ce hiene, șerpi, pândesc prin buruieni, în jur,
Așteptând să mi-o atace sau să mi-o prindă-n gheară
Vreun uliu, în cale să-i răsară…

Dar ea, nu dă importanță, nici gând să mă asculte…
Desculță-naintează, ca o adolescentă-mbujorată…
Să culeagă miere și nectar din flori, zâmbete multe,
Lăstarele speranței, gnoză din lujerii științelor oculte,
Să-mi aducă vestea bună, să nu mai fiu îngrijorată,
Că-i bine-n lume-adevărată…

Mi-e teamă, când uneori, uită să se-ntoarcă VOINȚA,
Mi-e teamă că NEPUTINȚA, să nu cumva s-o prindă…
Dar, din colțul meu, o văd mână-n mână cu DORINȚA
Și, prin desișurile vieții, întâlniră-n drum CREDINȚA,
Braț la braț încercând o lume-ntreagă să cuprindă,
Ca-napoi venind, lumina să aprindă…

Și-ncet-încet, ca un copil plăpând, să îmi îndrume pașii,
Pe stiutele cărări numai de ele, fără obstacole și frână…
Fără să mă-nspăimânte la răscruci zmei fioroși și uriașii,
Ca să nu caut pântecul mamei ascunzându-mă ca lașii,
Vrând să ajung și eu să sorb din Apa Vieții, din fântână,
Ca vieții mele să îi fiu stăpână…

De ce să mai vorbesc, când nimeni nu m-aude,
De parcă singur-aș vorbi, la copac sau la perete?
De ce când să glumesc, ies adevăruri dure, crude
Și voi, oare de ce-mi vorbiți, când vorbele vi-s nude,
Crezând că-mi spuneți cine știe ce filozofii, secrete,
Din celea ce vântul șterge cu burete ?

De ce chipurile trezindu-mă, ochii îmi rămân lipiți
Și-mi pare că privesc genuni sau, poate-i nălucire ?
Sunt zori de zi, dar noapte-mi văd, de negură răpiți,
Într-o lume deformată, cenușie, cu norii ei cârpiți,
Fără să descopăr pe-undeva, vreo dâră de lucire,
De parcă aș merge-n buimăcire ?

De ce exist aici, dacă-n finale simt că nu trăiesc,
Ci-mi târâi picioarele-ncolo-ncoace, ca molâie ?
Îmi tot caut locu-n lume, dar parcă nu-l găsesc
Și printre voi îs doar o umbră și timpu-mi irosesc,
Mă scol, mă culc și iară… nici n-am de căpătâie,
S-a rupt velință, n-ajunge la călcâie…

Și de simt că nu trăiesc, cum pot spune că exist ?
Ce fac, când nimic nu fac și-s brațele-mpreunate ?
Cu pleoapa tremurândă, lacrima căzută peste Crist,
Aud cum îmi șoptește, El, să nu mă las și să insist,
Că, de-oi înlătura din cale, valul apelor înverșunate,
Găsi-voi speranțe, ca smaragde și granate…

Motto : Din plin trăiește-ți viața, fără de pregete
Că-n lamentări, se scurge printre degete…

——————————————-

Anna-Nora ROTARU

Atena, Grecia

17 octombrie, 2018

Auriu, soare de miere
Și roziu cerul în zori…
Pline crengi în mlădiere,
Se îndoaie-n adiere,
Vântul răscolind fiori…
Zboară cârduri de cocori…

S-au copt strugurii-n podgorii,
Pe crengi frunza se usucă
Și-n ajunul sărbătorii,
Coșărci strâng culegătorii,
Ca-n butoi mustul s-aducă,
Să bem vin, cu miez de nucă…

În hambare am pus sacii,
Din grânar s-avem ce coace…
Pâinea noastră și colacii,
Mămăliga, cozonacii,
Când sosi-va iarna-ncoace,
Cu îngheț și promoroace…

Să-i-nchinăm veseli paharul,
Toamnei, până să ne plece…
Mulțumindu-i ei de darul
Și Celor de Sus de Harul,
Pan’ să cadă bruma rece,
Și-n vântoase să ne sece…

Dar și azi mângâi conturul, nu mă satur de culoare,
Roșii, galbene-arămii, toamna-și pune pe tarabă,
Sau-nșirate în lungi salbe, sau mătăsuri și covoare,
Să ne fure ochii-n vrajă și în dans să ne-nconjoare,
Până să ne vină ploaia, să le-adune vântu-n grabă,
Că, pe nimeni doar nu-ntreabă…

Mă mai văd iar ca atunci, alergând, jucând șotron,
Să mă iau ades la harță, cu vântul poznaș și rău,
Ce-mi făcea pe fiorosul, așezat pe-al toamnei tron,
Dar mă ascundeam de el, dând fuguța în șopron,
Pe la uși să-l las să geamă și să urle ca dulău,
Cât la lună, cât în hău…

Și acum vine să fure, destrămând a toamnei vrajă,
De îți vine să te ascunzi, când îți vâjâie prin uluci…
Însă fac eu pe viteaza, nu mă prinde el în mreajă,
Cu vătraiul îl aștept, după poartă stând de strajă
Și-n grădină de îl văd, îl alung c-un pumn de nuci…
Mai stai toamnă, un’ te duci ?

——————————————-

Anna-Nora ROTARU

Atena, Grecia

16 octombrie, 2018

Adunați pe lângă foc, tăcuți, îl privim cum mocnește în cămin…
Ne încălzim mânuțele, plăpânde, de ceșcuțele fierbinți cu ceai…
Pufăie bunicul din lulea, aromă, sorbind înghițituri mici, de vin,
Cu ochi pierduți prin amintiri, izvor, depănându-le c-ușor suspin,
C-apoi, să depene povești, fuior, cu feciori viteji și mândri crai,
Cu zâne și prințesele, cu păr bălai…

Vocea-i caldă ascultăm, mângâiere, de fiorul basmelor pătrunși,
Cu ochii neclipind, agonie, de-a afla cât mai multe-n așteptare…
Aproape nu respirăm, teamă, oricât de curiozitate-am fi împunși,
Să nu rupem magia, firul, dar nici că dorim la final să fim ajunși,
Voind parc-a uita de timp, necruțător, plutind pe-al viselor hotare,
Lăsându-ne lin sufletul, în căutare…

Ne-ntrebăm, prin ce mreajă, vrajă, trăsură se făcuse un dovleac ?
Cum se despart în două apele, cărăruie, lovindu-le cu un toiag ?
Cum împărat se preface un vampir, delir, cu aripile-i negre, liliac ?
Cum broscoiul devine prinț, frumos, prințesa-nvie cu sărutul, leac ?
Cum învârtindu-te-n jur, împrejur, de trei ori lovind cu un ciomag,
De îndată devii tânăr, din moșneag ?

Câte și mai câte auzim, vrăji, ciugulind felioare dulci de cozonac,
Cei mai mărișori sorbind, nectar, din vinul fiert cu scorțișoară…
Covrigeii bunicii s-au rumenit, aurii, cu vanilie, mult zahăr și cu mac,
De-am vrea ca seara asta, minune, să nu se mai termine în veac,
Pendula s-amuțească, tic-tacul, ce timpul in clipe ni-l măsoară,
În lumea basmelor ne lase, să nu doară…

Rătăcit mi-e pasul prin bolovani, hârtoape,
Mă-mpinge vântul în păduri şi mai la vale…
Cu frunzele amestecate-n vârtejurile de ape,
C-apoi la cotitură cu ele să mă-ngroape,
Nimenea să afle, de-am fost pe-a lumii cale,
Sau, pe cărări astrale…

O linişte de toamnă pe plaiuri se întinde
Şi bruma se lipeşte de carnea încă-mi crudă…
Şuviţă de veşmânt din mine se desprinde,
Din braţe cuvioase, ce dragostea cuprinde,
Mă pierd, mă caut, mă găsesc, ca paparudă,
Râzând, cântând în ciudă…

Dar mi-i devreme, Doamne, să îngenunchez,
Să merg spre fără-ntoarcere, ştiuta punte…
Mai vreau zile la rând şi nopţi să mai veghez,
Chiar cu talazuri, mai lasă-mă să navighez,
Ştergând cu dosul palmei sudorile pe frunte,
Voi căuta speranţa in grăunte …

Vântul despletește arome, levandă și tămâie,
Așa bine cuibărite, din vremi apuse și tăcute…
Mirosul mamei, de coji de portocală și lămâie,
Simt parcă și-adierea, fruntea să-mi mângâie,
Auzind parcă-n timpan, calde șoapte și plăcute,
Atât de dragi mie și-așa de cunoscute…

Întind mâna cerând neantului să-mi mai aducă,
Înapoi tot ce-am iubit, dar plânsul mă sugrumă…
Figură parcă întrevăd, poate-i iluzie sau nălucă,
Mâna trec prin ea, văd lacrimi, cad și se-usucă…
Seamănă ca-n zorii dimineții, picături de brumă,
Căzute, pe frunze moarte și pe humă…

Cu cât m-apropii, Ea, mai mult se-ndepărtează,
La fel și-ecoul cântului de leagăn, de odinioară…
Doar ochii-i mai zăresc, blândețea o păstrează,
Cercând să-mi spună, dar de doruri lăcrimează…
Îmi rămâne doar în vânt, de-adio cântul la vioară,
Miros de levandă, lămâi și tămâioară…

——————————————-

Anna-Nora ROTARU

Atena, Grecia

30 septembrie, 2018

Și mă scoate-afară, alergând prin ploaie,
Căutând ceva, ce nu știu anume…
Vreo speranță poate, scursă în șiroaie,
Gânduri prăpădite, undeva prin lume…

Mă rotesc în juru-mi, văd doar întuneric,
Printre norii negri, stelele s-au stins…
Îmi miroase-auzul, ca la schizofrenic,
Sunetul în snopuri, ca făclii aprins…

Plouă sacadat, în ropot de fanfară,
Biciuind tăcerea, clipele se sparg…
Ce sunt eu pe-aici, ce caut pe-afară,
Mi-am pierdut corabia, cu frântul catarg…

Cui mă plânge n-am, geamătu-l sugrum,
Lumea asta-i mare și mă simt pitic…
Toată existența, mi-i un pumn de scrum,
Mult am așteptat și n-am s-aștept nimic…

——————————————-

Anna-Nora ROTARU

Atena, Grecia

27 septembrie, 2018

Le las ofrandă, prin filele de carte,
Ca mărturie a existentei mele-adusă…
Cine-o va răsfoi, avea-va poate parte,
Să-mi vadă viața, ca un film expusă…

O viață mediocră, plină cu de toate…
Mai mari… mai mici, precum la fiecare…
Să trec prin ea, de zor am dat din coate,
Fără să cred, că făcui scofală mare !

Doar… poate vreo gaură-n stătute ape…
O mică tulburare-n Universala Rezonanță…
Cât o clipire, când pică prafu-n pleoape
Sau, când vă fac din ochi, cu nonșalanță !

Nu știu cât de bine-a fost sau cât de rău…
Sărind într-un picior, mă-nălțam de la pământ…
Limita sunetului o rupeam, cu tămbălău,
Adăugând la spuse mii, câte-un cuvânt !

Cât mi-e traiul, vreau lăsa in urm-o umbră…
O pată… cât de cât, în infinitul Univers…
De culoare-un strop, în existența sumbră,
Lăsat pe pânză-mi sau, într-un simplu vers !

Și, de-alții s-or găsi să nu prea le placă,
Nu-i bai, să-mi lase-n pace cartea-nchisă !
Mai mult să facă ”atotștiutorii” stând la clacă,
Vorbind despre-o „poetă”, cu rima ei ucisă !

Pălăria peste ochi voi trage și un șut în vânt !
Nu-mi pasă… peregrin voi fi în alte sfere…
Acolo, nu-i loc de ”piticii”, cu perfid cuvânt
Și nici de orișicine cu searbăda-i părere !

Înghemuită stau în colțișorul meu,
Cu ochi pierduți, mintea prin gânduri…
Valuri de-amintiri, mă împânzesc mereu,
Mă trag spre anii-acei pierduți în neguri…

M-opresc din cale, uitându-mă-napoi
Să mai privesc in urmă, măcar o data,
Pe-ai mei înscriși în lumea de-apoi,
Neșterși pe veci din inimă, vreodată….

Și tot pe-același drum, mă văd copilă,
În colb, la sat, mă joc în grâne și livezi
Și lacrimi curg din ochi și-mi este milă,
De noi, copii din ulicioară, bătrâni sa-i vezi…

Mă scol și-mi ridic privirea tristă la oglindă,
Să văd hainul timp, ce urme mi-a brăzdat…
În flacăra de lumânare, ce joacă pâlpâindă,
Văd parc-același chip de fată, ochii de-altădat…

Stropii de ploaie se scurg în şiroaie,
Cad pe streaşină, sacadat, pe pervaz…
Vântul gemând copacii-i desfoaie,
Frunze împrăştie-n vârtej, pe izlaz !

Ramuri dezgolite în taină plâng dorul,
Vara s-a scurs prin hume, hârtoape…
Păsările din cuib departe-şi duc zborul,
Imaginea lor mă doare sub pleoape !

Bat în geam copacii îndoliaţi şi mov,
Crengile se-ndoaie, se-ntind la pământ…
Intră-n odaia-mi cu cernitul alcov,
În sufletu-mi mov, sub movul veşmânt !

Braţul îmi întinde o violacee tristeţe,
Cuib fac pe ram deznădejdea, mâhnirea…
Purtată ca frunza pe râu, prin ostreţe,
Inima-mi cată-n genuni împlinirea !

Mă duc paşii în neştire peste umedul asfalt,
Aruncând priviri fugare, poate văd vreun trecător…
Nu mă lasă însă ploaia cu săgeţile-i de smalt,
Doar statuia-nţepenită-n piedestalu-i de bazalt,
Mă priveşte cu tristeţe plângând parcă-ncetişor,
Visând pasu-mi trecător…

Tot mai mult s-aşterne noaptea peste arborii din parc…
Des clipind, somnoroase felinare las-o dâră ruginie…
Prin coroanele deasupră-mi-ngemănate într-un arc,
Picură lacrimi şuvoaie de la nori scăpaţi din ţarc,
Clipocind, râuleţe şi băltoace fac în huma cafenie,
Iar în ceruri… simfonie…

Doar un câine vagabond trece drumul spre Oriunde,
Şi el singur ca şi mine cu ochi plânşi în rugăminte…
Căutăm un loc prin lume încercând a ne pătrunde,
Bătând porţi de Paradis, fără nimeni a răspunde,
La un strigăt de chemare, la o rugă-n cele sfinte…
Cineva, că să ne-alinte…

Eram frumoși și tineri, așa ca în povești…
Cum altfel, când zburdam cu tinerețea ?
Părea atunci că poți avea tot ce-ți dorești
Și teamă nu-ți era, că poate te-amăgești,
Că, timp aveai, departe fiind bătrânețea !

Anii s-au spulberat, de parcă a fost ieri…
Vânturile i-au-mprăștiat, s-au risipit răzleți…
Aceeași mare, aceleași valuri… doar tăceri…
De mă-ntorc l-aceleași locuri, nu ești nicăieri,
Că fiecare, drumul și-a urmat prin alte vieți !

Revin acum, pe-aceeași cale, pas cu pas…
Același val și mare, c-atuncea mă răpește…
Privind amurgul, pe-aceeași stâncă fac popas,
Aud șoapte, promisiuni, vorbe de bun rămas
Și fruntea mea de nouri se umbrește…

Azi, la graniță de ani, simții parcă același dor,
Mi-amăgesc închipuirea, că mă iubești încă…
Simt cum inima se zbate, cuprinsă de-un fior,
La gândul amintirii, în care-adesea mă strecor,
Știind, cum iubirea-i scrijelită-n timp și stâncă !

Știi ce-am păstrat ? Amintirea… briza o aduce,
Cu nimbul aurit, să străbată întunericul tăcerii…
O iluzie, o himeră, din când în când străluce,
Ca o fantasmă a iubirii, ce plânge pe o cruce,
Sub colbul timpului… purtând mireasma cerii…

Parcă-l văd cum zburdă printre flori sprinţar,
Din cupa crinilor sorbind aghiazma dimineţii
Şi fluierând în vânt, cu mâinile în buzunar,
Cutreieră, ca gândul prin patru zări, hoinar,
Bucurându-se în sine de darul frumuseţii,

Căci, lumea îi era o fără de margine livadă,
C-un soare ce sclipea, doar pentru el pe cer…
Era numai al lui, nu avea cum să prevadă,
Că veni-va zi, când soarele-i va cădea pradă
Unui Demon ce-l va fura ca prin mister !

Şi ceru-i era limpede, fără furtuni şi nori…
Luna-l legăna, cu basme-l adormeau astre…
Ciripit de păsărele îl trezeau, în sfinţii zori,
Roiuri de fluturi, zumzet de albine-n flori,
Neştiind că, odată, vor veni zile sihastre…

Crescând, la pândă-i fu viaţa, cu schimbări,
C-o altă lume, de fiare şi buruieni agăţătoare,
Ascunzându-i soarele, pe neumblatele cărări,
Neavând pe nimeni să-i răspundă la-ntrebari…
Unde-i lumea lui furată, ca de o vrăjitoare ?

Să evadez vreau, să fug de-al meu destin
Şi-oi căuta, oricât mi-ar fi calea de-ndelungă…
De lumea asta să m-ascund, plină de venin,
Soarele să-l regăsesc, livada şi fără de spin
Floare, ameninţându-mă să mă străpungă !

Ce n-aş da să-l mai întâlnesc pe-acel copil !
De mâna să păşim în lumea lui de peregrin…
Prin locuri fermecate, să ne strecurăm tiptil,
Ca-n basm să evadez, prin parfumuri de april
Şi, să mă reîntorc, punând amintirile în scrin,
Sperând… ca poate-am sa revin…